Din Breb în Bari

Voicu Bojan

Redactor

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

1. Breb – între țuicărie și cimitir

Covaci Vasile din Breb a murit alaltăieri cam brusc, fiindcă „i s-au gătat zilele”. Cel puțin așa mi-a zis o vecină bătrână. Apoi s-a apucat să-mi povestească, de după gard, viața ei. A trăit rău, cu mulți frați și sărăcie. S-a măritat, a făcut prunci, i-a crescut greu, iar acum sunt risipiți pe la casele lor. Acum câțiva ani, moșu’ i-a murit și a rămas singură. Are câteva găini și reumatism. Așteaptă sfârșitul, fără să pară, în vreun fel, supărată pe treaba asta. Până atunci, se mai plimbă prin ogradă, îmbrobodită într-o năframă neagră de lână, și povestește cu oricine trece pe uliță și are timp să o asculte.

Aseară, la priveghiul lui Covaci Vasile, familia stătea și se uita la televizor, cu sicriul în mijlocul camerei. Pe el era pirogravat stângaci numele mortului și vârsta – 57 de ani. Rudele vorbeau ba despre un lot de pământ dincolo de râu, ba despre știrile tv cu politicieni, precum și despre prognoza meteo: cică o să tot plouă, nu e bine. Da’ nici secetă nu e bine.

Plouă mărunt și drumurile din Breb sunt desfundate. În mijlocul unei grădini cu iarba cosită se află o casă tradițională din lemn, cu pridvor, numai bună de un muzeu al satului. Aflu că a cumpărat-o Prințul Charles, cu tot cu loc. „Ăsta face colecție, e mort după căși vechi de pe la noi. E om cumsecade, popular, se preumblă prin sat pe jos. A dat bani și la popa, pentru biserică…”, îmi povestește unul dintre gropari între două lopeți de lut azvârlite în grămadă. Mai au de săpat de câteva palme și groapa lui Covaci Vasile e numai bună.

În timp ce groparii lucră în ploaie, la râu două femei bat cu maiul hainele care au stat la înmuiat într-o piuă din lemn. Le bat vârtos, pe niște lespezi late. Râul e iute și rece, iar ele stau aplecate din mijloc, încălțate în cizme de gumă albastre. Povestesc tare, aproape țipă una la alta.

Nu departe, pe firul apei, e o coșmelie de scânduri din care iese fum. Lângă ea, pufăie în doi timpi un tractor. Un tânăr mută borhot de prune din butoiul de pe tractor în cel dinăuntru. În coșmelie, un moș cu baba lui dreg un cazan de țuică. Îl lipesc cu lut, fac foc sub el, își freacă mâinile de frig și se pregătesc de făcut horinca.

Pe o stradă mai încolo, un popă tânăr și impetuos intră cu diacul și praporii pe poarta gospodăriei răposatului. Un țipăt tulbură liniștea din Breb – văduva mortului se pune pe jelit, își smulge năframa și bate cu palmele în capacul sicriului care e scos din casă. În ușă, o mâță albă se întinde alene și cască din toate încheieturile.

*

2. Bari – bârlogul caracatiței

Există pe lume locuri pe care n-ai nici cel mai mic motiv să le vizitezi, însă, dacă biletele de avion până acolo costă dus-întors mai puțin decât trenul de la Cluj la București la cușetă, te apucă, așa, o poftă de ducă. Așa trebuie că s-a născut turismul de weekend prelungit. Așa s-a micșorat lumea dintr-o dată, devenind accesibilă oricui e curios să arunce o privire dincolo de propria ogradă, fie că vorbim despre Dortmund, Madrid, Tel Aviv, Roma, Insula Creta sau chiar un orășel modest din Italia.

În cazul acesta, pe negândite, am plecat spre Bari, acolo unde se termină tocul cizmei. Sau, cum ar zice muncitorii români, „am apucat-o pă Italia”. Fără scop, agendă și program. Am tras pentru început la un hotel modest, prin centru. Proprietarii erau doi oameni în vârstă. Cu ochelarii pe nas, dezlegau rebus într-o tăcere deplină, fiecare în colțul lui. Nu vorbeau decât italiana. Pe perete, chiar lângă recepție, era înrămată o copie mare a Infernului lui Hieronymus Bosch. Care dintre cei doi o fi avut ideea de marketing?

Bari e un oraș-port în regiunea Puglia, nespectaculos, dar foarte prietenos. Fiind oraș universitar, pare mereu tânăr. De fapt, seamăna pe undeva cu Clujul și ca dimensiuni, și ca număr de locuitori. Dacă îl scotocești bine, dai de niște lucruri frumoase, majoritatea nu departe de Citta Vecchia, care e zonă pietonală doar cu numele, fiindcă scuterele se strecoară peste tot.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce-i sperie, dar îi și provoacă pe miliardarii lumii: inteligența artificială, electrificarea, digitalizarea și sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem

Revoluția poate fi rezumată foarte simplu: foarte curând, vom avea la dispoziție de pe telefoanele noastre mobile și PC-urile noastre o inteligență artificială capabilă să facă orice, oricând, oricât, oriunde.

Acolo am găsit, lângă port, piața de pește, cu pescari modești vorbind tare, cu accent legănat de sud, am dat peste Teatro Petruzzeli cu o minune de arhitectură, peste o gelateria care în 2014 a câștigat cupa mondială pentru cea mai bună înghețată și, mai ales, am găsit un restaurant excelent, La Tana del Polpo, unde, cu 20 de euro, puteai comanda 5 feluri cu fructe proaspete de mare și scoici gătite simplu, în sos de vin alb. Massimo, șeful de sală, e căsătorit cu o româncă și ne explica totul foarte fluent.

Dacă ieși din Bari, undeva, la țară, nu poate fi rău. Poți da peste comori ascunse prin piațete unde, în fața unei taverne, doi băieți sporovăiesc făcând sendvciuri proaspete cu pâine crocantă și prosciutto. Au și vin alb, de casă la pahar, ieftin și bun. Poți bea cafele impecabile în cele mai modeste locuri. Iar cu câțiva euro poți lua trenul spre Ostuni, Matera sau Alberobello.

Dacă însă dă peste tine un val de căldură de 30+, mai bine lași totul baltă și te concentrezi la singura plajă din Bari, care se cheamă simplu – Pane e Pomodoro, adică pită cu roșii. N-ai cum să-i reziști, mai ales că, la singura mâncătorie de acolo, tot personalul e format din români cu chef de povești de „pă Italia”. Apoi te urci în avion și în două ore ești acasă. Pare ușor ireal. Parcă tocmai ai venit din ceva sat de colea, de pe lângă Aiud.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€