Personajul lui Howard Ratner vine ca turnat pe Adam Sandler în „Diamante neșlefuite” (regia Benny și Josh Safdie)
Personajul lui Howard Ratner vine ca turnat pe Adam Sandler în „Diamante neșlefuite” (regia Benny și Josh Safdie)
01/02/2020
„Diamante neșlefuite”. Supradoză de mizerie umană
Aveau 25, respectiv 23 de ani, tocmai terminaseră primul lor lungmetraj, „Go Get Some Rosemary”, un superb studiu parțial autobiografic despre relația tată-fii, și băteau la ușa celor mai mari festivaluri de film din lume.
Cele două ficțiuni care au urmat, „Heaven Knows What” (2014) și „Good Time” (2017), confirmau, în formule diferite, că Josh și Benny Safdie sunt copiii teribili ai cinemaului independent american.
Cu „Diamante neșlefuite” („Uncut Gems”), film pe care-l au în cap de zece ani, cei doi și-au încheiat ieșirea la rampă, către marele public. Din păcate, marginalizarea excentricei lor investigări a „omului nou” american nu face decât să dea din nou măsura insignifianței marilor gale de peste ocean.
La fel ca filmele lor anterioare, „Diamante neșlefuite” nu e ușor de înghițit, cu toată aura de comedian ușurel și popular pe care și-a creat-o Adam Sandler, pentru care cei doi au scris rolul principal. E un maelstrom care conduce spre o mare tragedie, după ce te-a târât prin violență, speranță, ridicol, politică și kitsch.
Tot timpul în mișcare, consumat de nevoia de a specula un câștig tot mai mare, Howard Ratner, proprietarul unui magazin de bijuterii din New York, nu-și dă seama că se învârte într-un labirint care-l consumă, dar din care șansele de a ieși sunt mai mici decât ale muștei atrase de dulceața înșelătoare a plantelor carnivore.
Ca în filmele de groază ale anilor ’70, capcana e întinsă încă de la început. În Etiopia, în toamna lui 2010, doi mineri extrag un opal în stare pură, care va ajunge, doi ani mai târziu, în magazinul lui Ratner. Aici, strălucirea lui neșlefuită declanșează o atracție ocultă asupra jucătorului de baschet Kevin Garnett.
Nu vă lăsați înșelați. Astfel de scene de la limita de jos a fantasticului și realismului magic, folosite frecvent de frații Safdie, nu fac decât să întărească, prin contrast, impresia de realism cu tușe documentariste a filmelor lor.
Totul începe să graviteze în jurul pietrei, a cărei valoare e cântărită de fiecare diferit, dar, de fapt, în același registru: cel al succesului care vine neașteptat, prin speculă și exploatarea celui care se află mai jos decât tine în lanțul trofic.
Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.
La fel ca în toate celelalte ficțiuni ale lor, autorii se feresc cu încăpățânare să te facă să le iubești personajele. Oricât de cald, tatăl din „Go Get Some Rosemary” era un amestec de model și eșec sfidător. Harley și Ilya, narcomanii din „Heaven Knows What”, trăiau dependenți de relația toxică de anti-Romeo și Julieta, la fel de nocivă ca legătura frățească din „Good Time”.
Totuși, protagonistul „Diamantelor...” reușește să-i întreacă. Howard Ratner e mereu cu gândul la a-i manipula pe ceilalți, la a-i înșela financiar și emoțional.
E pregătit să trădeze de câte ori vede o lumină la capătul tunelului, dar e atent la ritualurile familiale (aici, regizorii înscenează o extraordinară scenă de Pesach) și la neașteptate formule de respect. Iar, la fel ca în „Amețit din dragoste” / „Punch-Drunk Love” (2002), Sandler reușește să-și sară peste umbra comedioarelor cu care și-a obișnuit publicul. Garnisit cu ochelari cu rame de bazar, ghiul și cercei sclipicioși și geacă de piele, e de un ridicol plin de milă.
De ce mor pacienții cu AVC din România. La niciun spital din țară nu există serviciu de gardă pentru o intervenție care i-ar putea salva
În spitalele din România se fac și de 5 ori mai puține intervenții care pot salva viața unui pacient cu AVC față de recomandările europene. Lipsesc serviciile de gardă, centrele speciale sunt prea puține, iar finanțările insuficiente.
Rușii sunt foarte aproape de spargerea frontului și, în același timp, încă departe. Ce ar însemna un colaps al armatei ucrainene în regiunea Donbas
Cade frontul ucrainean? Sau a căzut deja? Din primăvara acestui an vin cu o frecvență aproape zilnică vești tot mai alarmante legate de situația din ce în ce mai precară a trupelor Kievului de pe linia frontului din Donbas, care înglobează greu încercatele regiuni Donețk și Lugansk din sud-estul Ucrainei. Cele două regiuni au reprezentat, de altfel, pretextul principal al invaziei ordonate de Vladimir Putin în februarie 2022, iar acum reprezintă principalul obiectiv strategic al Kremlinului.
În jurul lui, frații Safdie examinează o lume captivă în zona ei cea mai mizeră și vulnerabilă, exercițiu anunțat de colonoscopia prin care este introdus personajul. Și de aceea, filmele lor par întotdeauna fresce impresionante ale unei Americi de dincolo de fațadă, cu atenție la zeci de personaje care pot să te facă să te pierzi, ca într-un cartier mărginaș și suprapopulat. În plus, în puțin peste două ore de film pare să fie condensată o întreagă odisee care, la final, te lasă cu senzația că tocmai ți-ai revenit dintr-o supradoză de cinema.
On/Off-screen
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
* HBO: „Rosie” (2018)
Desemnat drept cel mai bun film irlandez în 2018, „Rosie” adâncește pista investigației sociale în filmografia foarte pestriță a lui Paddy Breathnach și te poartă în mijlocul unei crize care a atacat sau pândește de foarte aproape, dar rar frecventată cinematografic: cea a locuirii. Mamă a patru copii, personajul care dă și titlul filmului, se trezește, ca sute de alte familii din Dublin, în infernul imobiliar care domină zona de câțiva ani.
După ce proprietarul casei în care locuiau întrerupe contractul, pentru Rosie Davis ziua se împarte în a-și duce copiii la școală și zecile de telefoane pe care trebuie să le dea pentru a găsi un acoperiș măcar pentru una-două nopți. O derivă continuă și epuizantă, observată atent și fără ocolișuri de Breathnach, ca o cădere în gol spre oribila declasare socială.
* Mubi: „Everywhere We Are” (2018)
Un om care se stinge, o familie care încearcă să-l privească și să-și amăgească pierderea anunțată. Documentarul semnat de Veronika Kaserer s-a făcut remarcat la Berlinală prin curajul și sensibilitatea cu care urmărește ultimele săptămâni din viața instructorului de dans Heiko Lekutat, un tânăr de 29 de ani, diagnosticat cu cancer.
Încercarea de a surprinde lupta familiei și a prietenilor cu atmosfera de antecamera morții, atunci când verdictul devine definitiv, și de a o propune ca alternativă pentru felul în care se moare „de obicei”, devine dezarmantă în scurtele momente în care protagoniștii sunt doborâți de durere.
* „Gangsteri cu stil” (2020)
Lansat ca un non-conformist al cinemaului britanic, cu prospețimea unor comedii neconvenționale și personaje croite din euro-trash-ul micii infracționalități, Guy Ritchie revine pe drumul pe care a început să-l croiască odată cu „Jocuri, poturi și focuri de armă” (1998) sau „Unde dai și unde crapă” (2000), dar pe care l-a părăsit în ultimii ani pentru afaceri mai bănoase.
Cel mai recent film al său, de săptămâna aceasta în cinematografe, revine la tradiționalele personaje tipizate, cu poate cea mai flamboaiantă distribuție pe care a avut-o până acum: Hugh Grant, Matthew McConaughey, Charlie Hunnam și Colin Farrell.
Totuși, „Gangsteri cu stil” a avut o primire internațională mai degrabă inegală, nemulțumiții invocând clișeele epuizate deja de regizor, în timp ce alții se bucură de soluțiile comice.
Avem nevoie de ajutorul tău!
Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.
De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.
Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.
Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Share this