REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Donează

Pentru sugestii de materiale sau colaborări, scrieți-ne la adresa: contact@pressone.ro.

Pentru parteneriate media, proiecte sau dacă doriți să fiți partenerul nostru și să susțineți PressOne: marketing@pressone.ro.

Tinere poartă steagurile Europei și Ucrainei în timpul ceremoniilor de Ziua Europei din Bruxelles, Belgia, 9 mai 2022 Foto: EPA/STEPHANIE LECOCQ/Agerpress

De ce nu înțelege nimeni ce se întâmplă la Bruxelles?

Cu aproximativ cinci luni rămase până la alegerile europarlamentare, primele dintr-un șir de patru rânduri de alegeri anul acesta, putem spune că am intrat în „acea perioadă a anului”. Ce perioadă? Cea în care ne chinuim să vorbim despre UE, iar o parte din politicienii noștri se vor încurca din nou între cele câteva instituții UE în care, culmea, ne reprezintă sau vor să ne reprezinte, iar noi, alegătorii, ne întrebăm: de ce ar trebui să ne pese de UE, până la urmă?

Într-un fel, această lipsă de interes și abdicare de la orice fel de încercare de a da un sens proceselor bruxelleze prin care se fac legi sunt de înțeles.

Dacă te numeri printre cei care citesc o știre despre o nouă măsură europeană și renunță după primele „infringement”, „directivă” sau „clauză de salvgardare”, nu ești tu de vină (nu, politicienii români nu sunt scuzați). Ca să înțelegi ce se întâmplă la Bruxelles ai avea nevoie de timp, de niște ore de educație civică/pentru democrație oferite de stat (*ahem*) la liceu, dar și destul de multă determinare și pasiune (unii ar spune tendințe masochiste). 

Și nu, nu doar votanții din România au probleme în a înțelege ce naiba e UE mai exact și cu se ocupă. Votantul median, fie el din România, Polonia, Franța sau Spania, are 1000 de alte griji înainte de politică. Dar, în același timp, politica ar trebui să vină înspre oameni. Puțini au timp să se gândească în fiecare zi la politică sau la Uniunea Europeană. Și poate nici nu e indicat.

Bun, și totuși, de ce este atât de greu?

De ce ar trebui să ne pese de alegerile europene și de lucrurile care se întâmplă la Bruxelles?

Și cine mai e de vină că nu suntem atenți la politica europeană în ciuda faptului că UE este fără îndoială, motivul pentru care astăzi România cunoaște o explozie de dezvoltare și nu se alătură Moldovei, Ucrainei sau Serbiei în ceea ce privește… păi, cam toate capitolele de dezvoltare umană? Hai să vedem ce este și ce face UE ca să înțelegem de unde pornește și confuzia. 

1. De ce nu prea știm nimic despre „ăștia” de la Bruxelles?

Ummm, Consiliul… Europe… Europei? European? 

Pentru început, nu e doar vina ta. Întregul proces decizional este greoi, confuz, parcă gândit pentru a deruta alegătorul. Oricum, majoritatea democrațiilor moderne sunt deja complexe (și bine că sunt) au o sumedenie de cutume, reguli scrise și nescrise și se bazează pe procese destul de lungi.

Dacă ne gândim doar la România, vedem că după 35 de ani de la Revoluție încă avem tendința să certăm Președintele României că nu ne-a făcut autostrăzi și nu a construit spitale, cu toate că atribuțiile lui constituționale nu au legătură directă cu aceste domenii (îl putem critica, desigur, pentru alte lucruri care da, intră în fișa postului).

Să nu uităm că Uniunea Europeană și-a primit numele și forma pe care le are astăzi abia în 1992, la trei ani după Revoluție. Democrațiile cu tradiție și exercițiu nu au avut nici ele suficient de mult timp să se obișnuiască cu noul sistem european. Un sondaj pregătit de Universitatea Exeter arăta că, înainte de alegerile din 2019, 29% dintre cetățenii germani susțineau că europarlamentarii nu sunt aleși în mod direct de cetățeni (fals) și alți 27% nu știau răspunsul. Ups.

Așa cum spuneam, nu este un caz de excepționalism românesc.

„Sunt membrii Parlamentului European aleși direct?” Sursa: Exeter EU Misperceptions Survey 2019

Așadar, pe scurt, hai să vedem cum funcționează UE:

La fel ca la nivel național, avem un executiv, un legislativ și o ramură judecătorească. Executivul este Comisia Europeană, care are în frunte o președintă/președinte (acum Ursula von der Leyen) și câte un comisar din fiecare stat membru. Ei sunt (aproape) echivalentul unui guvern al UE. Comisarii sunt miniștri, Ursula este un fel de „prim-ministru”. Comisia este cea care inițiază legi și le trimite la legislativ pentru a fi adoptate și/sau modificate după cum crede acesta. „Puterea” judecătorească aparține Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), care în ultima vreme a tot intrat în conflict cu CCR-ul nostru neaoș românesc. 

La legislativ ne complicăm puțin. De ce? Pentru că avem două instituții. Parlamentul European este, ați ghicit, parte din legislativ. Dar ei nu adoptă legi singuri. Consiliul Uniunii Europene este, și el, un fel de cameră superioară a Uniunii (cam cum este în SUA Senatul) și este format din miniștri din statele membre.

Ce miniștri fac parte din Consiliu? Depinde de subiectul discutat. Dacă au de adoptat legislație pe agricultură, la Bruxelles se reunesc miniștri agriculturii din toate statele membre. În fine, dacă parlamentarii europeni (MEPs) reprezintă cetățenii UE, atunci membrii Consiliului reprezintă guvernele statelor membre.

Mai trebuie să știi că parlamentarii europeni NU pot iniția legi. Ei trebuie să aștepte Comisia sau să ceară Comisiei să inițieze o lege pentru a putea să înceapă să dezbată pe subiect și să adopte ceva.

Dar mai există o instituție a UE de care trebuie să știi și pe care trebuie să o înțelegi. Este vorba de Consiliul European (nu al Uniunii Europene și nici al Europei; de primul am vorbit deja, al doilea nu este instituție UE). Consiliul European este format din șefii de stat sau de guvern din UE. Ei dau „direcțiile strategice” ale Uniunii și apoi, teoretic, lasă restul instituțiilor să-și facă treaba. Consiliul European se întrunește de două ori pe an, sau de câte ori este nevoie.

Ca și cum nu era de ajuns, Consiliul UE și Consiliul European au aceeași siglă. Da, exact același simbol pentru două instituții diferite. Super. 

Limbaj tehnic = plictiseală

Tendința în societate este de a privi UE fie ca lipsită de putere, totul reducându-se la un joc al „marilor puteri”, fie ca pe un salvator care ne va izbăvi de toate necazurile, inclusiv de pensii și salarii mici sau de politicieni corupți și ineficienți. 

Realitatea e undeva la mijloc. Avem de-a face cu o discrepanță între ce cred oamenii că face Uniunea și ce reușește cu adevărat să facă.

De exemplu, UE este singura care poate legisla când vine vorba de acorduri comerciale, de reglementarea uniunii vamale, de adoptarea de standarde comune pentru o varietate de produse și servicii, de la tipul și mărimea etichetelor de pe recipientele de detergent sau borcanele cu miere, la tipul de încărcătoare pentru toate dispozitivele electronice (type C for the win), la protecția datelor personale sau la ce se poate face și ce nu cu sistemele de inteligență artificială. Statele membre își oferă input-ul, desigur, dar doar prin structurile și mecanismele Uniunii. 

În același timp, Uniunea depinde aproape exclusiv de ce vor statele membre când vine vorba de apărare și politică externă, politici fiscale, educație sau sănătate.

Majoritatea celorlalte competențe (în agricultură, transport, energie, piața internă etc.) sunt partajate între Uniune și Statele Membre.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Practic, Uniunea Europeană nu este o superputere în sensul clasic al cuvântului, cu portavioane și tancuri, (acestea depind strict de ce vrea fiecare stat membru să facă cu ele), ci mai degrabă un „gigant care reglementează”. De aici vine puterea UE: împreună, cele 27 de state membre pot spune și celor mai mari corporații din lume cum să-și fabrice produsele sau ce tarife să pună la apelurile în roaming (hint: niciunul). În momentul când este adoptată o nouă reglementare, Uniunea are toate pârghiile la îndemână, de la Curtea de Justiție, la aplicarea cu prioritate a normelor europene, peste normele naționale contrare, la procedurile de infringement și la amenzile pe care Comisia Europeană le aplică statelor membre recalcitrante, pentru a se asigura că noile reguli sunt implementate uniform, peste tot în Uniune.

Toate aceste reglementări curg ulterior înspre statele membre, sub formă de regulamente și decizii care se aplică direct, sau de directive, care trebuie transpuse în legislație națională prin legi adoptate de Parlament.

Diverse estimări arată că aproximativ 50% din legislația din Regatul Unit avea rădăcini în acte adoptate la nivel european, cu procente în jur de 42% pentru Austria sau 39% pentru Germania. 

Faptul că UE se ocupă în principal cu reglementări este unul dintre motivele principale pentru care aproape nimeni nu știe ce face mai exact. Legile adoptate la nivel european sunt în general foarte tehnice și greu de explicat publicului larg, pentru că a reglementa ceva este, în general, complicat.

Nu că instituțiile Uniunii ar face ele vreun efort deosebit de a-și explica activitatea: un studiu recent care analizează 45 de mii de comunicate de presă ale Comisiei Europene, de-a lungul a 35 de ani (1985 – 2020), arată că acestea sunt caracterizate de un „limbaj complex gramatical, de jargon specializat și de un stil nominal neobișnuit care prioritizează procese abstracte peste cursuri de acțiune identificabile temporal”. 

Dacă instituțiile europene înseși nu-și pot depăși reflexele tehnocratice, moștenite de pe vremea când nu era nevoie să-și explice acțiunile față de nimeni, de ce am avea pretenții de la alegători să știe sau să fie interesați de ce face Uniunea? 

Așa vor francezii? Germanii? Belgienii? Sau popularii, socialiștii, liberalii, verzii sau conservatorii?

Al doilea mare motiv pentru care prea puțină lume înțelege ce se întâmplă la Bruxelles vine din tendința populației europene de a vedea Uniunea strict ca o arenă unde se confruntă statele membre, de parcă acestea ar fi singurii actori care contează. Jurnalismul leneș omite de cele mai multe ori să arate că afilierea politică pe plan european e mai importantă decât naționalitatea.

Ar putea părea de neînțeles de ce cel mai important susținător al Ursulei von der Leyen (germană) pentru președinția Comisiei Europene a fost Emmanuel Macron (francez), care a preferat-o pe von der Leyen unui alt german, Manfred Weber. La fel, am văzut cum nenumărate articole de știri analizează până la cele mai subtile detalii ce a mai spus/făcut un lider național sau altul în Consiliul European, sau ce a mai „zis” Austria sau Olanda.

Da, statele membre contează mult, iar cele mai mari contează mai mult. Primele șase state ca mărime, Germania, Franța, Italia, Spania, Polonia, și România însumează 70% din populația Uniunii.
Însă procesul legislativ nu funcționează fără implicarea Parlamentului European, unde studiu după studiu arată că afilierea politică a europarlamentarilor contează mult mai mult decât originea națională, indiferent de subiectul dezbătut.

Asta se datorează și numărului foarte mare de amendamente și de subiecte pe care se votează, europarlamentarii contând pe consemnul de vot oferit de grupul politic din care fac parte.

Grupurile politice din Parlamentul European. Sursa: Parlamentul European 

2. Însă începe să ne pese mai mult de unele subiecte

Paradoxal, deși Uniunea Europeană și lucrurile pe care le face rămân opace pentru publicul larg, în România a început să se vorbească din ce în ce mai mult despre ce se întâmplă la nivel european, de multe ori fără nicio legătură cu realitatea. Și la București, la fel ca la Paris, Berlin sau Roma, procesul de integrare europeană începe să devină politizat. Adică dezbaterile despre subiecte europene (cum ar fi aderarea la Schengen în cazul nostru) devin mai vizibile în societate și mai polarizante, aprind mai multe pasiuni și provoacă mai multă dezamăgire. 

Practic, România a trecut prin aceleași faze prin care au trecut și statele membre mai vechi, dar în decurs de doar câțiva ani, nu 40. De la consensul de la Snagov, când până și PRM-ul lui Vadim Tudor dorea aderarea la UE, am trecut la apelurile repetate ale liderilor extremiști, Șoșoacă, Simion sau Tîrziu la „Roexit”.

Același lucru a început să se întâmple spre sfârșitul anilor ‘90 în vechile state membre, pe măsură ce politicienii lor naționali au învățat că pot da vina pe UE pentru absolut orice nu sunt ei în stare sau nu vor să facă. Precursorii euroscepticilor de azi au sesizat imediat terenul fertil și au început să câștige în popularitate, blamând „tehnocrații” care creaseră Uniunea fără un mandat democratic explicit de la alegători. 

Tensiunea dintre depolitizare vs politizare e evidentă în dezbaterile despre Tratatul Constituțional, care ar fi însemnat o Constituție pentru UE, dar care a fost respins la urne de alegătorii francezi și olandezi în 2005. „Tehnocrații” au câștigat runda respectivă până la urmă: prevederile proiectului de constituție europeană au fost introduse în Tratatul de la Lisabona, renunțându-se doar la chestiunile simbolice, mai sensibile, cum ar fi steagul sau imnul european (da, ele sunt opționale, doar unele state membre au decis că trebuie să afișeze steagul UE). 

Ce trebuie reținut de aici e că politizarea integrării europene nu se întâmplă pur și simplu natural și nici nu e inevitabilă, ea este exploatată de partidele care simt că pot câștiga electoral dacă tema devine „mainstream”, dacă astfel sunt motivați să vină la urne oameni care nu ar vota de obicei, de exemplu. Politizarea rezultă din efortul partidelor „mainstream” de a evita să fie învinuite pentru eșecurile lor de toate zilele (blame-shifting) și din încercările noilor partide, de cele mai multe ori anti-sistem, de a exploata eșecurile adversarilor politici și de a găsi noi teme care să le aducă voturi. 

„Noi am încercat! Dar UE…” 

Existența UE (și a confuziei generale care o înconjoară) permite multori politicieni să promită aproape orice, pentru că știu că atunci când va veni momentul să implementeze măsurile promise se vor putea scuza cu un „Noi am încercat! Dar UE…”.

Vi-l mai amintiți pe Victor Ponta când anunța triumfător reduceri de TVA la vin și bere, numai pentru a-și aminti brusc că „nu ne lasă Uniunea Europeană” să scădem TVA-ul? Sau, mai recent, reacția șefului PSD, Marcel Ciolacu, de a respinge categoric reducerea consumului de electricitate „cerută” de Uniunea Europeană, omițând însă să spună că respectivele reduceri au fost negociate și  aprobate de statele membre și au ca scop protejarea consumatorilor vulnerabili, în detrimentul companiilor din domeniul energiei? 

Politicienii din guvernele naționale nu sunt (toți) atât de habarniști cum am putea să credem. Ei antrenează confuzia nu atât prin acțiuni directe și voite, ci prin lipsa acțiunii. Tot ce trebuie să facă este să nu propună măsuri care să ducă la o alfabetizare europeană corectă și minimală. Educație politică/europeană în școli? Programe de informare? Clarificări publice cu privire la împărțirea competențelor UE-state naționale? De ce, atâta vreme cât confuzia îi avantajează? 

La fel și pe extremiștii de astăzi. Narațiunile extremiste se construiesc și se dezvoltă cu câteva elemente destul de simple. Lipsa de informație și încredere, frustrarea acumulată și sentimentul de uitare, toate sunt teren fertil pentru discursul bazat pe frică și furie.

Pornind de aici, eurofobi precum Șoșoacă, Piperea, Simion sau Terheș pot să facă din UE orice vor ei, cât timp inamicul imaginar își îndeplinește funcțiile – alimentează furia, de multe ori justificată, a oamenilor, le oferă lor un adversar perpetuu (deci o cauză pentru care să lupte) și îi erijează în salvatori. UE este pentru ei, paradoxal, puternică, intruzivă, autoritară, o a doua Uniune Sovietică care își impune valorile și diluează identitatea națională, dar în același timp impotentă, slabă, incapabilă să reziste curentului și valorilor neo și sexo-marxiste, o colonie pentru SUA și la mâna Rusiei (nu avea Diana Șoșoacă informații care „pot să distrugă UE și NATO”? E atât de ușor, dar e ea drăguță). 

Identitatea neclară a UE îi lasă pe acești profitori politici să construiască propria poveste pentru electorat și să o vândă nestingheriți, adunând pe drum procente electorale. Rezultatul? Tot nu înțelegem ce se întâmpla la Bruxelles.

Reforma UE, o soluție? 

Reforma Tratatelor UE ar fi cam singura soluție pentru a face Uniunea mai de înțeles și de a o aduce mai aproape de cetățeni. Am putea schimba denumirile ultra-similare: Consiliul UE, Consiliul European, Consiliul Europei; Comisia Europeană ar putea deveni Executivul European ca să nu mai fie încurcată cu cele 24 de comisii și subcomisii din Parlament.

Mai mult, s-ar putea cu ușurință renunța la vreo 8-10 din cele 27 de posturi de comisari europeni, dacă statele membre ar fi de acord să nominalizeze pe rând pozițiile de comisar, lucru care se poate întâmpla și mâine, fără măcar a unei revizuiri a tratatelor, dacă șefii de stat și de guvern ar fi de acord.

Suntem în situația absurdă în care avem o Comisie Europeană cu șapte vicepreședinți, dintre care trei executivi, și în care politica externă a Uniunii este condusă de un Înalt Reprezentant, membru al Comisiei, dar care-și împarte atribuțiile cu un comisar pentru vecinătate și extindere și unul pentru parteneriate internaționale, dar și cu cei doi președinți, ai Comisiei și a Consiliului European.

Mai mult, avem un comisar pentru Pactul Verde European și un altul pentru climă, unul pentru agricultură, altul pentru sănătate și siguranță alimentară și un al treilea pentru mediu, oceane și pescuit, toți cu competențe care se suprapun. 

Și încă nu am intrat în modul în care funcționează instituțiile: este de neacceptat că statele membre refuză în continuare să acorde Parlamentului European dreptul la inițiativă legislativă, o atribuție pe care o au toate parlamentele lumii și un aspect normal într-o democrație. Și mai inacceptabil este faptul că un singur stat membru recalcitrant poate să țină pe loc 26 de alte state, cu peste 400 de milioane de locuitori. 

Din fericire, lucrurile par să evolueze înspre reformă, având în vedere promisiunile pe care toți liderii europeni le-au făcut Ucrainei și Republicii Moldova de a se alătura Uniunii de îndată ce îndeplinesc criteriile de aderare. Liderii europeni sunt de acord că înainte sau concomitent cu extinderea către est și către Balcanii de Vest (de care se pare că ne-am amintit brusc, după vreo 15 ani în care statele UE au fost mai mult decât confortabili cu „stabilitocrațiile” din Serbia, Muntenegru sau Albania), Uniunea va trebui reformată într-un fel sau altul.

Nu este o chestiune abordată doar de lideri: cetățenii europeni au cerut direct și fără ocolișuri acordarea mai multor competențe Uniunii, renunțarea la unanimitate și simplificarea procesului decizional, în Conferința pentru Viitorul Europei, poate cel mai important exercițiu de democrație participativă din ultimii 20 de ani, dar de care, din păcate, puțini au auzit, inclusiv din cauza motivelor pe care le-am prezentat mai sus.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios