De ce ne e dor

Obișnuim să vorbim, în 2022, de cum era lumea “înainte” și cum e “lumea de acum”. Când s-a produs fractura dintre lumi, e destul de clar. Pe la începutul lui 2020.

Dar n-a inventat pandemia ideea de “atunci” și “acum”. Nici raportarea la un “eu” vechi, imaginar și mai bun doar prin absență. Uneori nici nu ne dăm seama ce trăim, înainte să mergem mai departe. Alteori ni se face dor după o lume pe care nici n-am cunoscut-o, pe care a construit-o mintea noastră, care romantizează până și durerea, ca să ne ajute să supraviețuim.

Micile felii de realitate de mai jos sunt felul nostru, al redacției PressOne, de a vă provoca să vă gândiți: de ce vă e dor zilele astea? Sau de cine? Și, dacă e vorba de o persoană, n-ar merita oare s-o și audă?

Adrian Mihălțianu

Născută într-un sat îndepărtat din nordul Moldovei la trei ani după război, venită la București de la 3 ani, ar fi fost din generația numită azi, în derâdere, boomers. 

Ei bine, boomerșii din viața ei creșteau în mahalaua Progresu, între mulți alți copii veniți în valuri alături de familiile lor, fugite spre Capitală mai mult ca să-și piardă urma de comuniștii locali care le luaseră bruma de agoniseală făcută din generații de trudă.

Mi-e dor atât de tinerețea ei petrecută ca asistent medical la spital și apoi la policlinică, cât și de excursiile ei pe munte cu colegele, la începutul anilor 70, acolo unde a și dat de taică-miu, de altfel – rămase întipărite pentru totdeauna în pozele alb-negru care și azi mă însoțesc pe unde mă duc, în format digital, de parcă aș fi fost acolo.

Pe aceiași munți am mers și eu, pe aceiași munți m-am îndrăgostit și eu, și pe aceiași munți mi-e dor să-i văd și azi, prin ochii alor mei.

Mi-e dor de anii pe care și i-a mâncat din tinerețe ca să ne crească, într-un cartier aflat mereu în șantier, încercând să prindă în sfârșit un cheag într-o lume care-și pierdea repede culoarea, în ultimii ani de ceaușism. Dar mai ales de anii în care, adolescent fiind, am luat-o ca de la sine înțeles, tocmai când lumea lor se prăbușea complet.

Mi-e dor să o strâng în brațe și să-i spun, la 22 de ani după ce a plecat dintre noi – tocmai când lucrurile începeau să devină mai bune – tot ce n-am apucat să-i spun în toți anii aceia. Și mi-e dor să o pot asculta, așa cum n-am reușit s-o fac la timpul potrivit. Mi-e dor tot mai tare pe măsură ce trece timpul, de altfel.

Iubiți-vă părinții cât îi mai aveți, iubiți-i tare, iubiți-i cu dor!

Ioana Epure

E miezul nopții și mă întorc acasă dintr-un bar din centrul Atenei, unde am petrecut cu câțiva prieteni. Străzile sunt goale și ascult o melodie care mă obseda pe vremuri, acum nu atât de mult timp – deși pare să fie acum o viață – , pe care, în viața asta, de care îmi amintesc acum, am dansat tot drumul odată, din parcul Cazzavillan până acolo unde era pe vremuri casa mea, lângă Hala Matache.

Piesa care îmi urlă acum în căști e aceeași, dar lucrurile din fața mea îmi sunt, dintr-o dată, străine, deși locuiesc în cartierul ăsta de șase luni și în țara asta de un an. Și, pentru a nu știu câta oară în ultimele luni, ceva se strânge în mine. Pe piesa asta, acum doi ani, pe vremea asta, dansam toate cele 15 minute care separau casa mea de casa prietenei mele, cu câinele în lesă, agitat de agitația mea, bucuros de bucuria mea, după o seară în care ne strânsesem toate, băusem gin și povestisem. 

Mi-e dor de canapeaua în jurul căreia stătusem toate. 

Canapeaua aia nici nu mai există. 

Mi-e dor de fumul de țigară care plutea în nori deasupra mesei. Mi-e dor de locul ăla în care eram eu, cu toate ale mele, toate pe care le știau toți oamenii din jurul mesei acoperite cu alcool, cutii de pizza și telefoane.

Cu viețile noastre, onest puse la un loc, în care puteai să plângi, sau să râzi, sau doar să fii, fără să te întrebe nimeni mai mult decât ce aveai nevoie să fii întrebat. 

Mă gândesc, în timp ce învârt cheia în ușă și intru înapoi în noua mea viață – care pare deja foarte veche, într-un fel bizar și de neînțeles – că dorul e mereu pentru ceva ce nu s-a întâmplat niciodată de fapt. Apoi îmi dau seama că greșesc.

Nu e pentru ceva ce nu s-a întâmplat. E pentru ceva care, deși s-a întâmplat, n-ai avut cum să-l percepi atunci ca pe un tot, ca pe un continuu, pentru că trăiai în momente fragmentate, pe care nu le poți pune cap la cap decât când ești dincolo de ele. 

Atunci, în momentele alea, eram fericită. Eram acasă. Și da, acasă înseamnă multe lucruri, multe locuri, mulți oameni, dar casa ta, C., a fost unul dintre ele.     

Dorul nu e îndreptat către un continuu de fericire. Așa ceva nu există. Dorul e despre momentele alea sacadate, întâmplătoare, pe care, atunci când le privești după mult timp estompează durerile dintre ele, așa cum ploaia, oricât de neplăcută ar fi, șterge și cariocile copiilor de pe asfalt, dar și mizeria de pe marginea drumului. 

Undeva, o parte din tine a trăit în locurile și momentele alea evocate de dor, chiar dacă printre ele a mai și durut. Și, uneori, chiar și nefericirea ți-e mai puțin ascuțită în amintiri când a căzut în brațele unor prieteni care ți-au fost acolo doar pentru că erau ai tăi.

Alex Olaru

Dragă D., 

Mi-e dor de tine. Mă trezesc cu dorul de tine pe cap și uneori nu prea înțeleg ce să fac cu el, să știi. De când ai plecat lumea s-a mai schimbat puțin. Dar nu suficient cât să nu mai poți râde de ea cu sughițurile alea colorate ale tale, dacă o vezi. 

Oamenii se iau acum un pic mai în serios. E iar criză, știu că-i înțelegi. Temerile noastre din trecut par naive. Au trecut opt ani, acum realizez. S-au întâmplat multe, din 2014 încoace, dar le-am uitat sau am vrut să le uit. 

Au fost multe și mărunte, au căzut ca ploaia și apoi s-au evaporat. Nu-ți face griji, n-ai pierdut mare lucru. Poate doar un pic de bătrânețe. 

Pe la mine n-ai mai venit. Nici eu n-am mai trecut, știu. Sper să nu fii supărat din cauza asta. Mi-ai zice tu cumva, dacă ai fi. Mereu ai făcut-o. Mai știi când ne-am certat?

Tu n-ai mai dat niciun semn. În schimb a venit o pandemie care a uitat să plece, deși eu îi tot bat apropouri. SARS-CoV-2 se numește virusul. Covid-19 e numele de familie al bolii. Nu-l suportă nimeni, e mai antipatic decât îți imaginezi. Tu poate ai încerca să faci conversație, să conviețuiești și să-l tolerezi, așa cum o făceai pe vremuri. Eu abia mă abțin să nu-l iau de guler. 

Purtăm toți mască pe față. Uneori uităm să ne dăm măștile jos și mi-e teamă că așa va fi și după. Donald Trump a fost președintele Americii. Marea Britanie a ieșit din UE. Dar au trecut și astea. 

Auzi, îl mai ții oare minte pe unul Liviu Dragnea? Era prin PSD. A ajuns mare ăla. Atât de mare, că a căzut de pe România. Și România a picat cu el. Atmosfera nu grozavă, să știi și asta. Dar tot mai există insule de normalitate unde ai putea să-ți pui măcar cortul. Oameni se găsesc și tu erai bun la căutat oameni. 

În 2015 a fost un incendiu la București, într-un club. Nu vreau să-ți zic despre asta, că te-ai necăji. Sigur te gândești la toate hrubele și beciurile prin care ne-am făcut veacul. Atunci nu ne temeam de nimic. Eram nemuritori. 

Trebuie să mă opresc aici. Am un call. Așa e acum, se lucrează mult de acasă. Promit să-ți zic și despre asta, data viitoare. 

Mi-e dor de tine. A.

Răzvan Filip

Mi-e dor să am 27 de ani. Nu 20, nu 18, nu 25. 27 de ani înseamnă 2019, adică înainte de pandemie, și tot 27 e vârsta la care m-am simțit mai tânăr ca oricând.

Acum, la 30 de ani, după doi ani de lucrat de acasă și bombardament media despre moarte și boală, mă simt exact pe dos: rablagit, bătrân și foarte cinic. Pe lângă faptul că am pus înapoi kilogramele pe care-n 2019 le dădusem jos în doar câteva luni, am început să am probleme cu spatele.

Mi-e dor să fiu acel tânăr de 27 de ani care râdea răutăcios când îi auzea pe alții din jur plângându-se de probleme cu spatele. Cum adică să ai probleme cu spatele? Ce, ești vreun tataie din ăla? Da, sunt. 

Mi-e dor, de asemenea, de simțul umorului pe care-l aveam înainte de pandemie. Când puteam râde la glume juvenile sau incorecte politic fără prea multe mustrări de conștiință. Când nu stăteam să fac calcule complexe despre impactul social pe care l-ar putea avea o glumiță aruncată neglijent în spațiul public. Când îi credeam pe cuvânt pe cei care își justificau orice ieșire controversată prin scuza „e doar o glumă, bro” sau „te iei prea în serios, frate”. Când puteam urmări podcasturi de comedianți fără a sta ca pe ace, de teamă că mă pot trezi oricând bombardat cu minciuni, jumătăți de adevăruri și teorii ale conspirației. 

Mi-e dor să fiu iresponsabil.  

În 2019, acel an pe care-l idealizez acum, după doi ani de pandemie, m-am luptat aproape două luni cu o infestație de purici.

Atunci mi s-a părut o perioada horror, dar acum, după pandemie, îmi amintesc cu drag de ea.

Mălina Gîndu

În ultima vreme m-a lovit o nostalgie pe care nu am mai trăit-o până acum. Mi s-a făcut dor de liceu. De când am aruncat toca de absolvent, acum doi ani și jumătate, m-am mutat în București, am schimbat trei locuințe, două facultăți și am trecut print-un un șir lung de prietenii, job-uri și experiențe.

Toată aventura asta nu prea mi-a mai lăsat vreme de privit în urmă. Dar săptămâna trecută m-am trezit că am pierdut vreo două ore săpând după fotografii și videoclipuri cu Mălina din liceu. Mi-am dat seama că nu prea o mai cunosc. Asta m-a speriat și a trezit o nevoie puternică să aflu ce-și dorea și ce întrebări își punea ea. Și să văd dacă eu aș putea să-i dau măcar câteva răspunsuri.

Mi-am făcut un playlist cu muzica pe care o ascultam în liceu și mi-am petrecut o seară citind din jurnalele ei. Am descoperit că Mălina de atunci era plină de viață și totuși nefericită. Mai nefericită decât sunt eu. Era mai sigură pe ea, dar accepta mult mai puține provocări. Își dorea multe, dar nu știa exact ce vrea. Până s-a pus problema de bac și facultate, cred că de fapt nu voia nimic mai mult decât ce avea și acesta era farmecul ei.

Iată de ce îmi e dor de ea. A da, și pentru că ea nu știa cum e să trăiești în pandemie, cu ore online, carantină și anxietate în aglomerații.

În măsura în care i-am răspuns eu la întrebări, Mălina din liceu mi-a dat la rândul ei niște răspunsuri. Nu-și imagina că va ajunge să facă jurnalism, că va da de trei ori de carnet sau că-și va face primul tatuaj la 21 de ani, dar știa că voi avea nevoie să mă întorc la ea. Pentru asta scria. Și spera că eu voi continua să scriu. Ceea ce fac.

Nu mi-aș dori să fiu din nou Mălina din liceu, însă mi-aș dori s-o am în față un minut ca s-o iau în brațe și să-i mulțumesc.

Acest articol este susținut de Asociația Daisler, ca parte a inițiativei lor de a-i face pe români să povestească despre DOR, despre persoanele, momentele sau lucrurile de care îți este dor atunci când ești departe de casă. CEC Bank susține Lights On România în alinarea dorului celor aflați departe de casă.