De ce am plecat din București și de ce am venit la Cluj

Cele mai importante motive pentru părăsirea Bucureștiului sunt:

1. O administrație indolentă și, în multe privințe, inconștientă. S-o ignorăm pe Firea – problemele sunt mai adânci și n-au de-a face cu identitatea primarului general în funcție.

Infrastructura este învechită și umflă în mod artificial facturile la întreținere din cauza „pierderilor de pe rețea”. Traficul este infam, cel mai prost din Europa și al cincilea cel mai prost de pe glob.

Transportul în comun este lent, incomod, excesiv de aglomerat, într-o stare avansată și periculoasă de uzură (un tramvai a luat foc acum o lună în mijlocul orașului). Spațiile verzi sunt rarisime. Salubritatea stabilește anual recorduri de lipsă de performanță – mai nou, Bucureștiul are șobolani. Hello, dragă an 1800!

Există mici insule de performanță în administrația unui sector sau două, dar, per total, calitatea vieții în București este semnificativ sub nivelul unui oraș european normal.

2. Instituțiile statului. Ele îngreunează totul, de la trafic la catedre universitare păstrate pentru „domnu’ parlamentar” sau „domnu’ ministru”. Cultura organizațională a birocrației românești, în genere toxică, împinge orașul în jos. Mediocritatea crasă se simte ca acasă în ministere și devine a doua piele a Capitalei.

3. Locuitorii trăiesc în contra sau în ciuda orașului. Să înțelegem un lucru. Toate orașele foarte mari sunt predispuse la agresivitate verbală și emoțională. Din acest punct de vedere, Bucureștiul este New York-ul Europei, metropola în care lumea se mândrește cu faptul că „locuiesc aici deși e oribil să locuiești aici, iată ce om puternic sunt”.

Și totuși, la București se întâmplă ceva cu precedent doar în perioada 1985-1989. Frustrarea, lehamitea și nervozitatea sunt la putere (nu întâmplător protestele, când există, sunt imense).

Binecuvântați sunt vârstnicii, care au priorități speciale, și tinerii care deja știu că Bucureștiul e o haltă între Giurgiu și Londra sau între Craiova și Dortmund.

Stresul e constant și aduce dezavantaje multiple sau neașteptate. Creativitatea scade. Din lipsă de energie sau inspirație, proiectele visate ieri și gândite azi nu se împlinesc niciodată mâine sau în zilele de după aceea.

Mă bucur să spun că există excepții de la regulă. Mă întristează să spun că mulți din acei oameni-excepție pleacă unde văd cu ochii.

Ar exista ceva ce să-i rețină? „Bucureștean” nu (mai) e o identitate, ci o localizare geografică. Întreabă la o masă în București dacă ar fi cineva dispus să se imagineze trăind în Capitală o bătrânețe tihnită și liniștită. Sau dacă sunt de părere că e orașul optim pentru creșterea unui copil. În cel mai blând caz vei primi zâmbete, dacă nu chiar hohote sarcastice.

4. Cutremurul. Am dubii majore cu privire la capacitatea administrației din București sau a celei naționale de a manageria orele de după seism. Cu oarecare stupefacție se va descoperi la ceva timp după catastrofă că în cutremurul propriu-zis au murit o mie de oameni, dar în zilele de după, din cauza ineficienței, lipsei de pregătire și birocrației, au murit 10 mii sau 15 mii.

N-am chef să fiu unul dintre ei.

De ce Cluj?

Cu scuzele de rigoare pentru generalizări:

Motivul… zero – O șansă pentru România. Din mai multe motive, cred că în România există un viitor, că se poate trăi bine, la standarde europene. Dar nu peste tot.

1. Forța economică și demografică. Succesul din ultimii ani al Clujului se datorează unei serii de factori, de la brandul UBB și conectarea mai strânsă a Ardealului la vest până la o societate civilă dinamică sau voința unei elite locale care și-a setat un proiect ambițios și pragmatic. Rezultatul este un oraș competitiv, tânăr și în întinerire, o metropolă vie. Este vorba, deci, despre un loc unde se poate munci și crea.

2. Transilvanofilie. Istoria bogată și complexă, diversitatea etnică și cea religioasă sunt lucruri la care fie rezonezi, fie nu. Pe mine mă bucură și mă racordează mai puternic la identitatea mea europeană.

3. Încredere în proiectele comune; respect pentru ceilalți și pentru comunitate; politețea ca normă de comportament. Pentru cineva care provine din București, diferențele sunt sesizabile. Climatul psihologic este cu totul diferit.

Mai puțin vizibil e altceva: climatul acesta este contagios într-un sens bun. Precum oamenii stresați și nervoși îți transmit starea lor (suntem cu toții animale sociale), oamenii calmi și politicoși te schimbă și pe tine.

4. Provocări reale și rezolvabile. Clujul este într-o criză a creșterii. Unele semne sunt evidente; alte aspecte vor deveni vizibile peste câțiva ani. Puține orașe din România se confruntă cu o asemenea situație; aproape cert nu există vreo municipalitate în care creșterea să aibă ritmul din Cluj.

În ciuda tonalității mai sobre a cuvintelor din frazele imediat anterioare, această criză are numeroase valențe pozitive. Până la urmă, o criză a dezvoltării este infinit preferabilă depopulării, iar orașul fără probleme este mort (sau se minte pe sine).

Din fericire, în Cluj există voință și interes pentru a găsi soluții. Niciun alt oraș din România nu petrece atât de mult timp gândindu-și viitorul. Niciun alt oraș din România nu are un viitor atât de impredictibil.

Născut şi crescut la Bucureşti, Barbu Mateescu are 36 de ani și este sociolog. A absolvit University of Pennsylvania în 2005.

Este autorul blogului Sociollogica și a colaborat de-a lungul timpului cu Dilema veche, Revista 22, platforma de opinii Contributors și altele.