Dau regatul meu pentru un veceu

Voicu Bojan

Redactor

Cum rezolvi problema arzătoare într-o zi lucrătoare, de august, într-un oraș cu pretenții europene? Când sunt festivaluri prin urbe e simplu: e inflație de toalete portabile din plastic, stând demne ca soldații, peste tot. Asta dacă festivalul (pe care-l lăsăm Nespus) nu cumva se petrece după garduri duble, dincolo de care se pătrunde doar pe bază de brățară.

Dar ce te faci într-o zi obișnuită, prin centrul Clujului?

Oana Damian a pornit în misiune de mână cu fiul ei, Petru, în căutarea unui răspuns.

– Oana, să începem cu începutul dramatic. Te trece pipi. Cum ataci problema? Din ce unghi?

– Depinde cât de tare te trece, fiindcă treaba e legată de creier. Am constatat că invers proporțional: cu cât te trece mai tare, cu atât îți poți folosi mai puțin din creier. E bine deci să nu ajungi în situația de panică, dacă vrei să rămâi cât de cât lucid.

La copii, ca Petru de exemplu, vezica nu pare să aibă stadii intermediare de umplere, ca la noi. Are doar un senzor de „preaplin”. Imediat urmează anunțul fatal: „Mă trece pipi”. Atunci, pe părinte încep să-l treacă sudorile. Și începe să facă ochii roată în căutare de soluții.

– Mda, am pățit asta cu băieții mei în Piața San Marco, printre milioane de turiști și milioane de porumbei. Cum găsirea unui wc era o utopie, i-am convins să facă pipilică pe rând, într-o sticlă de Fanta, cu ochii închiși. Că se zice că, dacă ții ochii închiși, nu te vede nimeni. Pe atunci erau suficient de mici ca să mă creadă…

– Să luăm, de exemplu, Librăria ultracentrală a Universității, unde împreună cu fiu-miu ne relaxăm și alegem cărți într-o dimineață ca-n filme, până când vine anunțul fatal. Fac o încercare, ca un bluf, la casă, să cer clemență pentru copilașul care „are nevoie urgent la toaletă”.

Copilașul nu mai e chiar așa mic și, la 8 ani, deși face fățuca lui de îngeraș năpăstuit, nu mai înduioșează ca acum câțiva ani. Nu ni se permite așadar acces la toalete pentru angajați și nici soluții pe sub mână nu găsim.

Ies în fața librăriei, uitându-mă în jur ca o căprioară hăituită. Unde naiba găsesc repede loc de făcut pipi? Îmi amintesc brusc că relativ în zonă, la vreo 300 de metri, e Casa Matei Corvin. Cu licența la pictură luată în vara asta, mă simt încă puțin de-a casei. Intrăm val-vârtej. Îmi amintesc pe drum că e program de vară. Sunt expoziții. Avem motive serioase să intrăm, nu doar să abuzăm de baia nou renovată a Universității de Artă și Design.

O salut galeș pe doamna de la poartă și mergem ață către curtea interioară unde se găsește baia. Doamna de la poartă, probabil ezitând între firescul și familiaritatea salutului și viteza noastră suspectă către baie (plus faptul că studenții rar au câte un copil în dotare), bagă un sprint în urmărire și ne prinde fix pe punctul de a închide ușa încăperii salvatoare.

«Dumneavoastră sunteti studentă aici?» «Daaaa, cum să nu? Plus că e expoziția domnilor profesori. Am venit să vedem.»

Totul livrat la pachet cu un zâmbet larg. Doamna renunță la urmărire, copilul rezolvă ușurarea. Nu îndrăznim să ieșim repede, așa că vizităm expoziția de la subsol. Altfel arată arta când ești cu vezica goală.

– Bun, și în centrul orașului ce alte opțiuni avem, în afară de deghizări de-astea culturale? Ceva mai simplu, așa?

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

– Practic, sunt patru toalete publice în centrul orașului, pe o rază de cam 3 km pătrați, clădiri care nu au alt scop decât acela de a-ți face viața ușoară când te trece. Toate sunt (după cum afirmă biletele de intrare) administrate de RADP. Către niciuna nu am văzut vreun semn care să te îndrume. Dacă nu le știi…

Arată la fel și au un aer de domesticire standardizată. Au același preț al biletelor (50 de bani), cam același tip de angajată, dar nu și același program afișat care, în mod paradoxal, diferă în funcție de loc. De exemplu, dacă te plimbi prin buricul târgului, poți dispune de facilități până la 10 seara, în timp ce, dacă te afli în zona Teatrului Național, la 8 fără cinci e strigarea pentru ultimul pipilică.

La toate se repetă gresia de proastă calitate, anunțurile printate despre apelul la bunul simț, tentativa la săpunuri cu rezervor pe perete, care a sfârșit în dispensere de plastic așezate pe marginea chiuvetei cu conținut de cele mai multe ori roz și năclăios, și reconfigurarea soluției pentru hârtie igienică.

Flori pânzate cu tije de plastic și corole în culori stridente par a fi un fel de trend comun de decorațiuni interioare agreat între doamne angajate RADP. Nu mi-e clar dacă a existat un buget din care s-a înfrumusețat spațiul sau e doar generozitatea comună a angajatelor.

– În poate cel mai turistic loc din oraș, în spatele Bisericii Sfântul Mihail, în acea parcare cu tarif de 20 de lei / oră este un semn semeț cu WC, chiar luminat seara. Sper că avem un review despre el, nu?

– După ce ani de zile am fost convinsă că s-a închis, am aflat că e o soluție curată și rezonabilă, deși are un aer subteran, răcoros vara. Intrarea e în parcare și se coboară direct, iar semnul de deasupra scărilor e singurul care atestă existența locului.

E plin de semne și avertismente binevoitoare (ba că alunecă, ba că te împiedici, ba că trebuie să ai grijă de obiectele tale). Le fotografiez cu telefonul, iar doamna de la bilete mă întreabă îngrijorată ce filmez. Mă panichez că am speriat-o și îi spun că nu suntem din Cluj și că e așa de frumos aici… Petru tace și mă privește vizibil derutat. Înainte să apuce să mă dea de gol, intru și folosesc una dintre toalete.

Hârtia igienică a fost reorganizată, accesul fiind sub supravegherea doamnei de la bilete: «Nu o mai las înăuntru, să știți! (adică în cabine). Unii folosesc multă și mi se înfundă, pun și câte un sul întreg!». Lângă săpunul de spălat pe mâini, pe marginea chiuvetei, e un buchețel de caprifoi înflorit într-un pahar de unică folosință. Același caprifoi și la bilete.

– Bun, asta-i regina toaletelor din orașul european. Dar soluții creative alternative, ce avem, în afară de restaurante, unde izbăvirea vine neapărat la pachet cu consumul?

– Păi, să-ți exemplific. Suntem la trecerea de pietoni dinspre Catedrala Ortodoxă către ANAF. Port cu Petru o discuție organizatorică. Ce-ar fi să ne prefacem noi că suntem turiști și ne trece tare? Dacă noi nu știm nimic despre orașul ăsta, cum facem noi să găsim un WC? Domnul din dreapta noastră ne ascultă și ne privește amuzat.

«Nu prea aveți unde. Dacă aveți nevoie la toaletă în centru, mergeți ori la restaurant, ori la instituțiile publice. Vă explic eu. Intrați și vedeți că pe fiecare extremitate, la fiecare etaj, este câte un WC și îl poate folosi oricine».

Intru cu Petru mergând cu pași hotărâți direct către colțul clădirii unde ar trebui să fie toaleta de la parter. O găsim și o folosim. E simplă, fără anunțuri, fără bilet, are și hârtie. E mică, dar rezonabilă. E practic, după cele ale RADP unde am plătit bilet, printre variantele care mi se par accesibile, fără mustrări de conștiință. Că doar și eu sunt contribuabil, nu?

– Dacă tot ați atacat instituții publice, la Primărie ați încercat?

– La Primărie domnul polițist local de la poartă mi-a cerut cartea de identitate și să declar motivul vizitei, așa că sunt foarte sceptică că aș fi putut spune: ‘Locuitor plătitor de impozit local, în căutare de budă, urgent!’

Călare pe biciclete testăm și varianta unei facilități de parcare, ca serviciu public accesibil. Sunt sigură că parcarea etajată de la Primărie trebuie să aibă cel puțin una și o și descopăr cu ușurință la ieșirea pentru mașini. E la cinci pași de afară, așa că intrăm amandoi cu bicicletele și le parcăm pe holul îngust chiar în fața intrării.

Toaleta e mică (de-abia reușesc să mă strecor înăuntru) și cam murdară. Fără săpun sau hârtie igienică, dar cu beneficiul că rezolvi problema în prezența unei canalizări civilizate. Ieșim cu spatele cu bicicletele, pentru că holul nu e suficient de lat ca să întoarcem. Dar nu ne ia nimeni la întrebări, ceea ce e liniștitor.

– Soluții bruște, la disperare, ce ne recomanzi?

– Într-o nișă doar pentru cunoscători există niște soluții mai puțin ortodoxe, disponibile și când nu ai bani de cafea. Chiar în centru, pe latura estică a Pieței Unirii, este un ditamai KFC, unde angajații sunt imobilizați în spatele tejghelei, iar accesul la budă nu e restricționat de vreun cod, așa cum era cândva la Mac. Toaleta e în dreapta cum intri, curată, luminoasă, cu hârtie igienică din belșug și oglindă mare și curată cu mesaj motivațional. Aproape că te simți alt om după ce o folosești.

Foarte aproape de KFC, tot pentru utilizatorii mai aplecați către cultură, este Muzeul Național de Artă. Situat într-o clădire istorică, Muzeul are toaleta în curtea interioară în dreapta față de intrare. Dar, atenție! Luni și marți e închis.

Există aproape întotdeauna o expoziție temporară care e vizitabilă fără bilet, pe post de pretext, în cazul în care domnul de la pază (care își petrece timpul în capătul opus intrării în curte) ar putea avea vreo obiecție. În cazul nostru, Petru, foarte încântat că ne aflăm la muzeu, optează pentru vizitarea expoziției permanente, așa că ne lăsăm bicicletele în curte și, înainte să vizităm toaleta, dăm o raită prin muzeu. Costul total al distracției pentru un adult și un copil, 10 lei și 10 bani. Cei zece bani au ceva legătură cu Crucea Roșie, ambiguu explicată de doamna de la intrare.

Vizitarea expoziției permanente decurge extrem de rapid pentru că doamna care supraveghează prima sală, cea cu icoane bizantine, ne avertizează să nu cumva să se apropie copilul prea tare de lucrări, că se pornește sistemul de alarmă. Prin urmare, copilul, altfel sincer interesat, se ține precaut pe mijlocul coridorului și se deplasează în linie dreaptă ca și cum s-ar teme că sistemul de alarmă ar putea detecta până și mișcările capului.

Veceul în schimb, e un adevărat regal pentru necăjiți. Sala e albastră, parfumată și luminată, largă cât să faci și un pas, doi, de vals. Are oglinzi mari și tot ce ai nevoie. E fără anunțuri care să ne ceară atenție sau bun-simț, ba chiar s-ar fi putut ataca și fără cei 10 lei și 10 bani.

Singurul anunț care persistă pe coridoare și în memorie este unul despre prevenția incendiilor. Citez doar punctele 3 și 6: «Părăsiți clădirea în care a izbucnit incendiul! Nu vă întoarceți în clădirea incendiată!»

Concluzii

Căutarea unei soluții de făcut pipi în centrul orașului european a fost un efort de creativitate, dar și un soi de cacealma socială. Am învățat că trebuie să intri focalizat, ca și cum ai ști și ai avea treabă acolo. Cheia e să nu arăți că ești pierdut, să nu dai ocazia să te întrebe cineva ce cauți acolo, pentru că, dacă dai răspunsul fatal, toaleta, ai putea fi ostracizat fără șanse de revenire. Vă recomand așadar pas sigur și privire încrezătoare spre fast food, finanțe și muzee.

Oana Damian are 38 de ani. A venit la Cluj din Teleorman acum 20 de ani pentru studii de management și comunicare, iar recent, pictura la UAD. A lucrat în marketing și recrutare. În ultimii 8 ani s-a ocupat cu pictura, scrisul și felurite experimente culinare destinate celor ai casei. Își organizează propriile expoziții și, la drumuri lungi cu mașina, citește povești cu voce tare. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€