Dadestar chaveste - Poveste lăutărească. „Te trezeai și auzeai muzică, tata repeta la vioară, bunicu’ trecea la pian”

Miriam Țepeș-Handaric

Oamenii faini

12/04/2024

Înalt, cu părul alb prins cu o bandană verde, Iulian povestește un moment din interviul luat celebrului lăutar Costel Vasilescu.  

„Nea Costel a cântat mult cu Romica Puceanu”, începe el. Și într-o seară, probabil la o nuntă, Romica era „pusă pe glume”. La un moment dat, artista i-ar fi atras atenția lui Costel Vasilescu: „Ia uite p-ăla, care a intrat acum. Vezi p-ăla, tipul ăla înalt, așa bine făcut?” „Da, Romica”, i-ar fi zis Vasilescu. „Ce-i cu el?” „Până diseară ți-l acaparez.” 

„Hai, nea Costel. Chiar așa a zis?”, l-a întrerupt Iulian. 

„Nu”, a răspuns lăutarul. „A zis până diseară ți-l…” 

În cartea lui Iulian Ignat a rămas varianta neaoșă, deși editorii ar fi preferat ceva mai cuminte. Însă Iulian a vrut să păstreze forța vorbelor cântăreților de muzică lăutărească. De 20 de ani scrie articole despre lăutari, dintre care zece a lucrat la carte. Volumul include 64 de instantanee pe care Iulian le-a luat la concerte sau în intimitatea casei artiștilor. Cartea nu e o indexare, nici o cercetare a genului, ci o suită de portrete de tip interviu sau reportaj. Prin ea, Iulian a vrut să arate că „aici se întâmplă ceva de valoare”. 

„E o cultură foarte adevărată, foarte naturală. Care vine direct de la sursă, cumva. Vine din muzicile Pământului. Muzicile vechi”, îmi explică Iulian. „Vine din urmă cu 100 de ani și oamenii ăștia merită tot respectul ca muzicanți. Sunt niște oameni pe care îi apreciez, îi admir, îi simpatizez și îi ascult cu mare plăcere.”

Sau cum, pentru a ajunge mai repede acasă, o formație întreagă sare cu instrumentele în spate din trenul aflat în mers. 

Interviurile dezvăluie și o rutină a muncii crâncene, o lume a legăturilor breslei, în care gloria scenei contrastează cu mizeria discriminării, cu drama personală și istorică. Prin ele, putem înțelege mai bine ce a însemnat și continuă să însemne meseria de lăutar. Sau cum se face că, muncind într-o țară în care botezul, cununia și înmormântarea se fac cu lăutari, ei și-au câștigat respectul abia în afara granițelor. 

„Ei și-au cântat propriile muzici, dar mai ales muzicile «celorlalți», îndeosebi ale românilor, pe care le-au șlefuit și le-au perpetuat pentru a-i ajuta să nu-și uite trecutul și să rămână solidari”, nota într-o prefață semnată în 2018, etnomuzicoloaga Speranța Rădulescu. „Mama lăutarilor”, care a descoperit și promovat în țară și în afara ei interpreți valoroși ai genului, găsea esența meseriei în replica unuia dintre intervievați: „Știi care-i cel mai bun lăutar?”, spunea el, „Ăla care aduce bani acasă, la familia lui, să aibă ce pune pe masă.”

Pentru un admirator și un bun cunoscător al genului, „Dadestar chaveste ─ Poveste lăutărească” e o delectare și o privire în intimitatea unor personalități cunoscute aproape exclusiv prin prezența scenică. Pentru un novice care a mai încercat apele muzicii lăutărești pe Spotify și YouTube, e o fereastră către o lume care scapă înregistrărilor. 

N.B: În carte apar termeni ca „țigani”, „țigănie”, pe care Iulian i-a păstrat atunci când intervievații i-au folosit. Deși în limba romani spun „me sem rom”, mulți lăutari evită să se numească romi când vorbesc în limba română. Una dintre cauze ține de rasism.

Lăutarul ─ artist din tată în fiu

Dadestar chaveste înseamnă în limba romani din tată în fiu, relație care constituie firul roșu al cărții. Tatăl este cel care alege instrumentul și mentorul copilului. „Oamenii ăștia învață de la unchiul, de la bunicul, de la tata”, spune Iulian. „Au deprins acasă la ei, în familie. Și au transmis mai departe. Pentru că și bunicii lor învățaseră tot așa, de la bunicul, de la unchiul.” 

Nea Vasile de la Mârșa povestește cum, pentru că tatăl său s-a întors olog de pe frontul din Transnistria, a trebuit să-și găsească un alt mentor. Tatăl i-a cumpărat un țambal, dând un porc la schimb: „Aveam vreo 12 ani, oleo, ce-mi mai plăcea, nu mai îmi trebuia mâncare, băutură, nimica, ţambal şi iar ţambal. Stăteam singurel acolo, pe prispa lu' tata, cu ţambalu' şi dă-i ─ dă-i, dă-i ─ dă-i.”

Mieluță Bibescu povestește cum a crescut la București într-un mediu artistic, avându-l ca tată pe Florică Bibescu, concert-maestru al Or­chestrei Radio. „Am avut casă mare, pe Matei Basarab, șase camere, locuiam toată familia acolo”, spune Bibescu. „Te trezeai și auzeai muzică, tata repeta la vioară, că pleca la Radio, bunicu’ trecea la pian… așa era de când deschideai ochii până te băgai în pat la culcare, zi de zi, numai muzică ascultai.” 

Copiii munceau din greu pentru a înțelege și stăpâni instrumentul muzical. Tot Mieluță Bibescu spune despre tatăl său: „Mereu îmi spunea că nu studiez destul, că nu știu ce-o să mă fac în viață. Însă cele mai bune lecții pe care le-am primit, de la el au fost, de neprețuit. A fost cel mai bun profesor pe care-l puteam avea.” 

O lecție dură a primit-o la 19 ani, când tatăl său l-a invitat să cânte împreună: „Abia așteptam. După câteva minute, mi-a spus «Ce faci tu aici, ce-i asta? Te rog să-ți strângi clarinetu’ și să pleci acasă». M-am dus acasă și m-am pus pe plâns. Ce lecție a fost asta, când am înțeles ce înseamnă să acompaniezi, să cânți în spatele cuiva. Am cântat după aia cu mari violoniști și mi-au spus «Bravo! De la tac-tu știi să cânți așa bine, de la Bibescu!»” 

Pentru lăutar, proba focului era nunta. Dacă pentru adulți era dificil, darămite pentru cei mai tineri. Bebe Pițigoi povestea: „Mergeam kilometri întregi, cu zăpada pân’ la brâu, și cu instrumentele după noi. Ce să-i faci, asta-i meseria. Ajungeam cu trenu’ până-ntr-o comună, de acolo pe jos, 5-6 kilometri, până-n sat, la ginere sau la mireasă. Făceam un cântec «la alergătură», cum se zice, când fac ei sarmalele, apoi venea cumnații de mână, ăștia care coordonează nunta, și mergeam prin sate la fiecare om acasă, să-l chemăm la nuntă.”

Tot Bebe Pițigoi zice: „La nuntă nu beam, lăutaru’ trebuie să fie ăl mai cuminte om de la nuntă, că ai de-a face cu tot soiul de oameni.” Dacă lăutarii din oraș erau „ținuți ca în palmă”, că dacă li se făcea o mizerie nu mai puneau piciorul în cartier, cei de la țară o duceau mai greu. Uneori, nuntașii nu îi omeneau cu mâncare până după miezul nopții. Alteori, se îmbătau și deveneau agresivi, le spărgeau instrumentele, îi urcau pe cântăreți pe casă, în șopron, pe căpițe, de unde îi puneau să cânte. 

Pe scenă rămân doar cei mai buni 

Harta Bucureștiului secolului XX era trasată de întâlnirile muzicienilor. Bursa lăutarilor era locul unde se strângeau ca să discute despre meserie și unde îi găsea clientela, de obicei la restaurantul Strugurel din Rahova. Mieluță Bibescu descrie un chef de muzicieni:

„Jazz se cânta mai pe ascuns, la barul Melody, la Lido. Tata mergea seara cu marele violonist Ion Voicu la restaurant, la Athénée Palace, să-l asculte pe Sachelarie, pe Tudor Pană. La Athénée Palace, la Continental se cânta café-concert, se dansa, ieșea omu’ la un tango, la o rumbă, era o atmosferă mai fină, veneau și străini. Făceai un semn discret, venea ospătarul, «da, cu ce vă servim?» 

Mai pe gustul meu era Bumbeștiul, Odobeștiul, unde se cânta de foaie verde, muzică lăutărească, unde-ți înecai amaru’, și-ți deschideai sufletu’. Nu se preocupa nimeni de etichetă, omu’ asculta și zicea «bă, frate, ce dreptate ai tu cum cânți acolo, fir-aș al dracu!». La Athénée Palace nu puteai să zici «fir-aș al dracu!». Aici erai tu, strigai după ospătar, ăsta venea, «ce faci, bă, nea Gicule, ce-ți aduc, tot ca data trecută?». «Adu, bă, o baterie, că știi tu ce să pui acolo.» Și se făceau tot felul de glume, de miștocăreli.”

Ca să ajungi pe scenă trebuia să fii the best in the biz, să cânți pentru toate gusturile și să faci față cererilor publicului, să cânți la nevoie muzică populară, jazz, clasică. George Udilă spune: „Toată viața studiezi. Dacă nu studiezi, rămâi în urmă, te uită lumea, face unu’ o piesă nouă, nu știi să-i dai ritornela, a doua oară nu te mai ia (...) Asta-i viața, trebuie să te menții, tată, dacă nu te menții, e greu.”

Lăutarii bătrâni povestesc cu emoție cum au cântat cu mai marii genului, cu Romica Puceanu, Toni Iordache, Aurel și Victor Gore, Vasile Năsturică. Rostesc cu stimă numele interpreților din epoca de aur a muzicii lăutărești, din anii ‘60-’80.  

„Societatea românească nu a putut să accepte că vin niște țigani și cântă la Sala Palatului”

Într-o perioadă în care granițele erau închise, mulți lăutari s-au bucurat de momente de glorie peste hotare. Călătoriile muzicienilor sunt povestite cu haz. La întrebarea dacă nu obosește călătorind atâta, Cacurică a răspuns: „Azi Japonia, mâine Suedia. Dom’le, nu astea-s problema, da’ traficu ne omoară.” 

Costică Panțâru, de la Fanfara Zece Prăjini, povestește cum au ieșit prima dată din țară cu avionul și cum, la turbulențe, cei mai bătrâni din fanfară s-au speriat: „Cum să vă zic eu, frică-frică”, subliniază el. „Unul din ei începuse să plângă. Pe mine, drept să spun, m-o apucat râsul. E, dac’o fi să mor, or că-i in avion, or că-i pe pământ, or că-i în Cosmos, or că-i în pădure... Când îți vine ceasul.” 

Nu le-a fost ușor să stea departe de familii luni întregi, având programele pregătite să facă față cererii unui public global. Taraf de Haïdouks a avut ca impresar un belgian, pe Stéphane Karo, iar Fanfara Ciocârlia pe un inginer de sunet german, Henry Ernst. Realizări au fost numeroase. Nicolae Feraru, care i-a cântat lui Ceaușescu, a cântat și în fața președinților Bill Clinton și Barack Obama. În 2013, a devenit primul român care a primit National Heritage Fellowship, cea mai înaltă distincție guvernamentală pentru artele tradiționale din SUA. 

„Întotdeauna au fost mult mai bine primiți afară decât în țară”, spune Iulian. „Acum, odată ce taraful (n.r. de Haïdouks) s-a dezmembrat, cred că chiar și aceia care mai știu câte ceva au uitat că oamenii ăștia au cântat în cele mai tari săli din Paris, au cântat pe cele mai tari scene de world music din lume, au cântat în Los Angeles, în Rio de Janeiro, la Tokyo. Oamenii ăștia au primit BBC Music Award la categoria World Music, premiul pe care l-a dat Johnny Depp, care era bunul lor prieten”, povestește Iulian.

„Adică oamenii ăștia au fost foarte, foarte sus.” Îl întreb de ce crede că în România n-au avut parte de aceeași apreciere. „Poate e și faptul că societatea românească nu a putut să accepte că vin niște țigani și cântă la Sala Palatului”, răspunde el. Crede că un rol îl are și faptul că „show business-ul a fost și este varză în continuare” în România. 

Iulian subliniază că turneele din occident erau bine alese. În rest, Occidentul avea propriile sale preconcepții. Mieluță Bibescu îi povestea lui Iulian cum dacă în Paris s-a ciocnit de prejudecăți, a fost surprins de deschiderea pe care a descoperit-o în Japonia. 

La vremuri noi, public nou. „O generație de oameni de 20-30 de ani descoperă acum muzica asta”

În prezent, muzica lăutărească nu se mai bucură de publicul numeros de la începutul anilor 2000. Cererea mică se traduce în puține oportunități și concurență mai mare, iar meseria de lăutar și-a pierdut din popularitate. Muzica lăutărească e influențată și de genuri care trag la public. Caliu îi zicea lui Iulian: „Ne-a placut să mai cântăm și alt gen de muzică, a fost așa, ca o încercare pentru noi. Mereu în viață ai de câștigat dacă vrei să vezi ce mai e nou, ce mai e de descoperit. Atâta doar, de manele să n-aud, că mă supăr!” 

Iulian însă e optimist. În parcul Ion Voicu, sub umbra copacilor, vorbește cu căldură despre noul val de interes din prezent. Larisa Perde, impresara Taraf de Caliu, e cea care l-a stârnit. Ea a dus muzica lăutărească în cluburi, a fondat festivalul Șaraimanic, „a resuscitat-o”.

„Au fost anii de aur în ‘60-’80, au fost după aia pentru unii anii de aur în străinătate, în ‘90-2000. Și acum, în 2020, se întâmplă ceva”, spune Iulian.

„O generație de oameni de 20-30 de ani descoperă acum muzica asta, merg la concerte, sunt fericiți. Concertele astea se țin cu casa închisă, pentru că s-au vândut cu o săptămână înainte biletele. Da, lucrurile se transformă”.