"Dacă ai acces la oameni care te inspiră, întreabă, întreabă, întreabă!"

Iulia Marin

Redactor

„Mă simt pregătită nu neapărat să mă întorc în ţară, dar să ajut lumea de aici – mai ales tinerii”, mi se confesează arhitecta Oana Stănescu (34 de ani), la câteva minute după ce a coborât de pe scena Unfinished Festival.

Ușor răgușită, îmbrăcată într-un top negru și pantaloni albi, își face timp să converseze şi cu jurnaliștii, şi cu foști colegi veniți să o asculte sau cu vreun organizator stresat.

„Hey, Oana! You’re a star!”, îi strigă – mai în glumă, mai în serios – bunul ei prieten Virgil Abloh, venit şi el la Bucureşti ca speaker la Unfinished Festival.

Director de creație al rapperului american Kanye West, Abloh dă ture cu trotineta pe holurile Sălii Dalles, în vreme ce un operator îşi montează camera de filmat.

Scena aceasta ar trece, probabil, de editorul de montaj al unui documentar despre vechiul şi mereu noul vis american. Pare însă doar o întâmplare faptul că Oana Stănescu trăiește acum la New York și este considerată unul dintre cei mai creativi arhitecți tineri ai lumii.

Cine este Oana Stănescu

Născută în 1983 la Reșița, Oana Stănescu a absolvit Facultatea de Arhitectură a Universității Politehnica din Timișoara.

Trăieşte la New York, unde a fondat firma de arhitectură Family. Este unul dintre arhitecții care au lansat ideea unei piscine plutitoare care să filtreze apa murdară a East River, râul care separă insula Manhattan de cartierele Brooklyn şi Queens.

Denumit Plus Pool, proiectul a fost inclus de revista Time în topul celor mai bune invenții din 2013 și a adunat circa 5.000 de sponsori.

Cum văd arhitecții de la Family proiectul Plus Pool. Foto: pluspool.org

Înainte de Plus Pool, Oana Stănescu a lucrat în birouri de arhitectură renumite: SANAA, OMA, Herzog & Meuron, Architecture for Humanity și REX.

Mentorat cu Sorin și Diana Gadola: 1.600 de euro pentru sfaturi alimentare, „deparazitări” și clisme. Administratorul clinicilor THC: „Nu vreau să fiu asociat cu diverse lucruri, dacă se întâmplă ceva”

Reporterul PressOne încearcă să facă mentorat cu soții Gadola și să se trateze de alergia la ambrozie în „clinica” THC din București. Constată că e prea scump. E sunat de administratorul medical al „clinicilor”, care se dezice imediat de patronul său.

Naționalismul extremist care acaparează și istoria: exemplul Slovaciei

În timp ce Slovacia comemorează cea de-a 80-a aniversare a revoltei naționale slovace, moștenirea acesteia este rescrisă pentru a servi agendei naționaliste de astăzi.

Printre proiectele la care a participat se numără construirea de locuințe sociale în Dallas, un pod în Slovenia, dar și un vulcan de aproximativ 15 metri folosit de rapperul Kanye West în turneul Yeezus (despre care New York Times a scris aici.)

Oana Stănescu a contribuit la decorul pentru turneul Yeezus al lui Kanye West. Sursa foto: Wikimedia

„Când faci un lucru pentru prima dată, îl faci cel mai bine”

Pe scena de la Unfinished Festival, Oana Stănescu și-a chemat trei prieteni și colaboratori: Virgil Abloh, Lucy Styles, Senior Architect la SANAA, și Alexandria Algard, președintele Asociației Naționale a Arhitecților Norvegieni.

În fața unei săli în care se află mai ales tineri, cei patru vorbesc despre motivație, creativitate, spontaneitate și curaj.

Cele mai multe întrebări din sală vizează nesiguranța începuturilor în carieră. Cum știi că ești pe calea cea bună? Cum scapi de îndoieli? Poți fi sigur că te-ai născut să faci ceea ce faci?

În interviul pe care ni l-a acordat după conferință, Oana Stănescu mărturisește că nu bănuia că va ajunge arhitectă, ci s-a orientat aproape accidental către această profesie.

Iar profesia a devenit, între timp, biletul ei de călătorie prin lume și şansa de a trăi experiențe pe care nici nu îndrăznea să le viseze în adolescenţă.

– Cum ai ajuns arhitectă?

– Cumva, a fost un accident (râde). Am un prieten care studia arhitectura la momentul respectiv. Țin minte că mi-a zis la un moment dat – „Dar de ce nu încerci arhitectura?”, pentru că nu mă puteam hotărî.

Știam și îmi plăceau chestiile tehnice: desenul tehnic, matematica, fizica, dar, în același timp, voiam și ceva care să îmi ofere mai multă libertate. Îmi plăcea ideea de arhitectură mai mult ca o metaforă care îmbină partea tehnică cu partea creativă, dar nu știam ce înseamnă să fii arhitect.

Țin minte că ziceau despre facultate: „În prima săptămână de școală o să trebuiască să faci machete!”. Eu eram foarte panicată, mă gândeam: „Machete? Ce înseamnă machete? Ce fel de machete? Nu am făcut în viața mea”.

Evident, odată ce începi să studiezi, înveți totul. În cele din urmă, am făcut Facultatea de Arhitectură la Universitatea Politehnica din Timișoara.

„Unul dintre primii mei șefi mi-a zis că, atunci când faci un lucru pentru prima oară, îl faci cel mai bine. Pentru că a doua oară, a treia oară, te gândești deja că știi ce trebuie să faci și repeți.” (Oana Stănescu, în conferința susținută la Unfinished Festival)

– Aveai alte variante înainte de asta?

– Nu cred că aveam multe variante. M-am hotărât relativ repede, prin clasa a IX-a sau a X-a. Am luat câteva ore cu un profesor de la Reșița ca să aflăm: „E suficient talent? Se poate sau nu?”. Am mers de două-trei ori, a zis că e OK și a rămas așa.

– Cum ai plecat din țară?

– Prima oară am plecat cu o bursă Erasmus la Sevilla. Acolo am ajuns din greșeală, din anumite circumstanțe neprevăzute – trebuia să plec la Milano cu bursă, foarte interesant, două masterate în paralel, și nu am primit viza în ultimul moment. Eram cu bagajele făcute.

Zic asta pentru că, dacă aș fi primit viza și aș fi plecat în Milano, totul ar fi luat o altă întorsătură.

Am ajuns în Sevilla, am studiat un semestru acolo și am văzut un anunț online în care o firmă din New York care îmi plăcea foarte mult căuta studenți. Zicea: „Trimiteți portofoliile!”.

Cumva, până atunci – știu că sună stupid –, dar până atunci nu mi-a trecut prin cap că poți trimite un portofoliu, iar o firmă la nivelul respectiv, efectiv angajează studenți, şi doar pe baza portofoliului.

Eram în anul V de facultate, în 2006. Le-am trimis portofoliul și am șters e-mailul. Am zis: „Vreau să uit că am trimis e-mailul!”. Nu mă așteptam să se întâmple ceva.

– Cum te-au anunțat că te-au acceptat?

– După o lună sau două mi-au scris înapoi şi am avut un interviu pe Yahoo Messenger cu unul dintre cei doi șefi (râde). Râd, fiindcă acum suntem prieteni foarte buni. Mi-a zis: „Dacă vrei, vino”.

Am zis: „Nu planific nimic până nu primesc viza. Nici nu mă uit pe hartă să văd unde e New York, cum e New York, ce înseamnă să locuiești acolo. Nimic până nu am viza în mână”. 

Când mi-au oferit postul, țin minte că am sunat-o pe mama din Sevilla, ceea ce era rar. I-am zis: „Stai jos…„. Ea tot timpul zice că, dacă o sun eu, îi e frică, nu știe la ce să se aștepte. De obicei, e un nou continent.

Cred că din Sevilla am plecat în iunie-iulie, n-am stat mai mult în țară. După două zile eram în avion.

„Dacă nu riști, cum definești succesul?”

– Cum a fost primul contact cu Statele Unite?

– Am ajuns la New York cu vreo două zile înainte să încep lucrul efectiv. Aterizezi, te plimbi o zi-două, după care ești la lucru.

Se întâmpla cu doi ani înainte de criză şi biroul era într-un moment interesant: ambiție multă, energie, oameni foarte tineri, foarte democratic. Dacă voiai să faci ceva, nu exista ierarhie sau ceva de genul ăsta. Totul era democratic: lumea stă la masă și discută, se bat toți pe idei.

Chiar a fost fenomenal. Primul an din State l-am petrecut mai mult în birou. Lucram – nu zi și noapte –, dar eram entuziasmați toți. Acolo i-am cunoscut pe câțiva dintre prietenii mei cei mai apropiați.

„La nunta lui Kanye West, Virgil Abloh a fost primul care a ținut un discurs, și a întrebat: «Care dintre voi nu a fost concediat de Kanye?» Toți au ridicat mâinile cu mândrie. A doua întrebare a fost: «De câte ori?». Au ridicat mâna cu mândrie pentru că s-au pus în postura de a risca, au muncit mult, nu le-a fost teamă. Dacă nu riști, cum definești succesul? Cum știi că ai crescut?” (Oana Stănescu, la Unfinished Festival)

– Inițial, nu ai rămas la New York. 

– Voiam să mă întorc la Timișoara, să-mi iau diploma. Știam că, dacă aș fi vrut, aș fi putut. M-am înțeles foarte bine cu șefii.

Dar, pentru că a fost prima experiență profesională, după ce mi-am dat licența mi-am zis: „Hai să nu mă întorc încă. Hai să văd cum fac arhitectură alte birouri. Dacă am reușit să ajung la New York, oare aș putea să ajung și în alte locuri? Locuri ca Japonia sau Africa?”.

Așa am ajuns în Tokyo, în Africa de Sud, iar după ani m-am întors la New York. Dar nu a existat niciodată niciun plan.

– Cu ce te-ai ocupat în Africa?

– Lucram pentru un birou care se chema Arhitecture for Humanity, foarte diferit de orice altceva făcusem. Lucrasem în birouri din astea mari, dar voiam ceva unde e mai multă responsabilitate. Experiența a fost fascinantă.

Era un proiect fascinant, 20 for 2010. Era 2008-2009, urma să fie Cupa Mondială la fotbal în Africa de Sud și FIFA sponsoriza proiectul ca un fel de legacy – de moștenire, de investiție în Africa.

Voiau să construiască 20 de centre comunitare pe întregul continent pentru organizații non-profit care foloseau fotbalul ca un mijloc de a ajuta copii, de a rezolva probleme din societate.

– Ce te-a făcut să revii la New York?

– La primul job, în 2006, șefii au recunoscut că eu și un prieten bun lucrăm foarte bine împreună. Au început să ne mute împreună, ca echipă, pe diferite proiecte. Nu întâlnisem chestia asta înainte – să lucrez așa de bine cu cineva.

Ulterior, când am fost pe alte continente, era mai ușor să lucrez cu prietenul meu via Skype decât să fiu în același spațiu cu o persoană cu care nu aveam același gen de comunicare. Am rămas în contact, am făcut proiecte, am tot lucrat împreună.

În același timp, New York e un oraș fascinant. Majoritatea celor de acolo au un bagaj plin de visuri și de motivație. De aceea, nu ești niciodată un ciudat, nu ieși în evidență. Toată lumea vine de undeva și încearcă să facă ceva.

– Ce ai învățat în acești ani de carieră?

– Am învățat două lucruri importante. Primul a fost: dacă nu-ți convine ceva, dacă te plângi de ceva într-un birou, fie că e proiectul sau sunt colegii, trebuie să te duci să spui persoanei care e responsabilă. Altfel, nu te poți aștepta ca cineva să știe de problema respectivă. Always speak up!

A doua chestie este să nu îți fie frică să te expui. Odată ce ai acces la oameni, merită să mergi să întrebi absolut orice. Nu există întrebare proastă.

Dacă ai acces la oameni care te inspiră şi ai o dilemă: întreabă, întreabă, întreabă! O să primești multe opinii, poate diferite, și singur trebuie să hotărăști ce e important și ce nu. Dar nu ai absolut nimic de pierdut.

„La baza a ce fac stă motivația. Sunt inutilă dacă nu îmi place ceea ce fac. E important să te întrebi dacă motivația este încă vie, ce te ține în priză la finalul zilei, dar și îndoielile fac parte din orice proces creativ. Te lupți constant cu tine și nu e ușor să nu dormi sau să dormi două ore și să tot continui. Nu e nimic rău în a avea îndoieli, cred că e chiar bine ca să reevaluezi ce ai.” (Oana Stănescu, în cadrul conferinței de la Unfinished Festival)

„Când am primit primul telefon pentru Plus Pool, am zis că cineva face mișto de noi”

– În conferința de la Unfinished Festival ai amintit momentul în care, prin 2010, ați început proiectul Plus Pool – cu un website care a devenit viral și cu un telefon din partea unei mari companii care voia să contribuie. Un telefon despre care ați crezut că e o farsă.

– Când trăiești în Manhattan, uiți că Manhattan este, de fapt, o insulă. Nu ai nicio relație cu apa, fiindcă e murdară. Pe vremuri, malul Manhattanului și, dincolo, malul Brooklynului erau puncte sociale: oamenii înotau, se întâlneau etc.

Efectiv, a fost o idee: „Hai, mă, de ce nu facem o piscină în formă de plus, iar fiecare braț să fie alt fel de piscină…?”. Newyorkezii sunt foarte complicați, deci să ai și pentru copii, și lounge… Am zis: „Hai să facem un site, să vedem ce se întâmplă”.

Lucrurile au început să se întâmple pe neașteptate. Proiectul respectiv – și o spun nu pentru că încerc să îl vând – e un proiect la care lucrăm zilnic de 7 ani. Nu îmi vine să cred ce poate genera și cât poți învăța din proiectul respectiv!

Sigur, probabil că am încercat multe altele. În engleză, expresia este: „Throwing shit at the wall and see what sticks”. 

Când am primit telefonul, nu ne-a venit să credem. Am zis întâi că cineva face mișto din noi.  În schimb, te motivează când înțelegi că şi alți oameni cred în proiectul respectiv.

– Cum e să lucrezi 7 ani la un proiect?

– În arhitectură, de multe ori, lucrurile durează foarte mult. E trist când, după mulți ani, vine o criză și un proiect dispare peste noapte. Poate fi dureros. Dar nu e singurul proiect. Avem multe proiecte cu Virgil Abloh, foarte rapide – text messagging tot timpul, unul după altul. Probabil genul ăla de proiect îl contrabalansează pe acesta.

– Te-ai gândit vreodată să revii în România?

– Cumva, ideea de a locui undeva e o noțiune foarte flexibilă pentru mine. Călătoresc așa de mult, încât pot spune că „acasă” este locul în care se află câinele meu.

Mă bucur mult să fiu în țară, la București, și e important pentru mine să am un fel de contribuție. Prin asta nu spun că vreau proiecte, dar cred că ajung într-un punct în care sunt pregătită nu neapărat să mă întorc, dar să pot motiva, să pot ajuta lumea de aici.

Mă refer mai ales la tineret și la studenți.

Dacă aș putea avea orice fel de contribuție, în orice fel de mediu, mai ales pentru tineri, m-ar interesa foarte mult. Trebuie să simți că ești pregătit să contribui cu ceva. Primii ani erau prea dificili…

– Este unul dintre motivele pentru care ai decis să și predai? Ca să contribui?

– M-a luat prin surprindere cât de mult mi-a plăcut. Ambele motive sunt egoiste, poate. Unu: studenții tineri sunt foarte proaspeți, cu ochii larg deschiși și pregătiți să facă lucruri. Încă nu au o idee preconcepută despre ce înseamnă arhitectura. Pot explora, sunt mult mai liberi, mai ales când e vorba de chestii creative.

E la fel când un copil se joacă: o să construiască o chestie și o să spună că e un turn, dar o să fie altceva. Tu, ca adult, nu ai putea face altceva, pentru că știi cum arată un turn, dar un copil o să facă un turn upside-down, inside-out și o să-l numească la fel, pentru că în mintea lui nu există ideea asta preconcepută.  

A doua chestie: când predai, încerci să ajuți alt om să găsească modul lui de a fi creativ. Când încerci să ajuți pe cineva să-și găsească modul de a se exprima, te provoci pe tine. Trebuie să articulezi felul în care gândești – e foarte interesant –, apoi să explici procesul.

În momentul în care începi să articulezi, devii conștient dacă e bine sau nu ca tine, dar poți să te și întrebi dacă ești ipocrit: „Fac cu adevărat ce spun că fac?”.

Cumva, iubesc să predau, pentru că învăț din asta. Cred că pasiunea în muncă e foarte importantă pentru mine. Dacă ești pasionat de ceea ce faci, nu simți că muncești – e ca o joacă.

În momentul în care pasiunea nu mai există, ceva nu e OK. Știi senzația aia: „Fuck, I can’t believe I get to do this as a living!”? Mi se pare că am aproape un fel de responsabilitate să mă asigur că scot tot ce e mai bun din ce am.

Mi se pare că am o gamă uriașă de oportunități și trebuie, dacă ești în poziția respectivă, să le folosești. Poți cu ușurință să spui că ești obosit, că te pensionezi, dar care e rostul? Pasiunea și motivația sunt esențiale.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€