Cutia care-a înghițit timpul

Proiectat în premieră la ediția 2018 a festivalului Astra Film Sibiu, documentarul „Timebox” ni-l prezintă pe deținătorul celei mai mari arhive personale de filme din țară, care este chiar tatăl regizoarei Nora Agapi.

Fotograf și fost profesor la Școala Populară de Arte din Iași, Ion Matei Agapi (82 de ani) a locuit cu chirie, timp de peste 40 de ani, într-un imobil naționalizat − Palatul Braunstein, de unde, recent, Primăria Iași l-a obligat să se mute, cu tot cu arhiva sa, într-o altă locuință.

Pornind de la ideea unui documentar-portret, filmul se dezvoltă pe mai multe planuri și, treptat, ai senzația că devii parte din familia Agapi.

De pildă, la un moment dat, Nora Agapi îi mărturisește tatălui său: „Nu mai pot, problema mutatului mă termină psihic”.

Folosirea cu  moderație a unor imagini din uriașa arhivă a lui Ion Matei Agapi nu face decât să-ți complice sentimentele, ca spectator. Privindu-le, ești transpus într-un timp ce pare a fi al bunăstării eterne.

Dar filmul e departe de a propune o viziune nostalgică asupra perioadei comuniste, mai ales că Ion Matei Agapi a avut un destin contradictoriu: a fost închis de două ori, apoi a devenit fotograful cvasi-oficial al PCR Iași, deși nu era membru de partid.

Mai degrabă, „Timebox” aduce subtil în discuție întrebările unei generații: Cât de rău a fost atunci? Și cui i-a fost bine?

După proiecția de la Sibiu, am stat de vorbă despre film și despre viețile lor cu cei doi protagoniști − tatăl și fiica, personajul și regizoarea.

− Domnule Agapi, în ce constă arhiva dumneavoastră?

Ion Matei Agapi: În arhivă am 35 de ore de film pe 16 mm, plus o colecție de negative.

Este un număr destul de mare, aproximativ 2 milioane de negative − am și 9/12, pe sticlă, altele de 6/9 pe film de 35 mm și video −, plus 78 de aparate foto vechi, unul chiar din 1920.

Piesa cea mai veche este un obiectiv foto din 1883. Toată arhiva, aflată într-un stadiu de conservare de bine spre foarte bine, îi rămâne Norei. Ea va face cu ea ce va crede de cuvință.

− Nora, în România copiii moștenesc terenuri, case sau mașini. Tu o să primești o arhivă de filme.

Nora Agapi: Da, o super-arhivă și trebuie să recunosc că sunt mult mai fericită cu o astfel de moștenire. Prefer asta decât o casă.

Într-un fel, apropo de casă, cu filmul ăsta am vrut să spun, cât de nuanțat am putut, care este condiția unui artist, în general, nu numai în România.

Cred că artiștii sunt mai puțini pragmatici, și avem cumva senzația că rămânem mereu tineri și că ne descurcăm, așa că investim mai mult în idei și în mijloace de exprimare decât în ceva fizic.

Ion Matei Agapi: Vă dau un exemplu. Am avut vizita a doi colonei de Securitate, ca urmare a unor denunțuri − cum că aș avea tot soiul de persane și de tablouri.

Și i-am invitat la mine în cameră, unde aveam niște covoare din cârpe și petice, care mie-mi plăceau foarte mult. Și mă întreabă: Unde sunt persanele? La magazin! Tablourile? Am trei-patru tablouri bune, da’ nu mai multe.

Am deschis ușile unui dulap, unde aveam teancurile de negative de 35 mm, tăiate în câte 7 fotograme, rulate în hârtie, sortate pe ani, scris fiecare ce conține. Zic: Uite averea mea...

La început n-au înțeles: Știți, aveți reclamații că dețineți o avere impresionantă. − Da, e impresionantă arhiva mea, dar prin ceea ce conține.

Când veneau la mine prieteni mai apropiați, le arătam colecția de negative. Și mă întrebau: Ce faci cu ăstea, la ce-ți folosesc?

− Fosta soție vă reproșează că nu ați fost în stare, o viață întreagă, să vă cumpărați o casă. Noi, ceilalți, ne uităm cu admirație la oameni ca dumneavoastră, dar cumva parcă nu am vrea să fim în pielea artistului…

Nora Agapi: Îți dă de gândit o astfel de situație. Nu știi cum e mai bine. Arta cere bani, nu poate fi făcută numai cu aer − trebuie să existăm într-un fel sau altul, nu-i ușor.

N-am găsit o soluție − din păcate, sau din fericire, nu sunt nici eu o persoană destul de pragmatică. Am prieteni cu care mă bat pe umăr și ne zicem: Băi, noi o să ne găsim sub pod la bătrânețe, o să ne întâlnim acolo, să ne încălzim unul pe altul…

Ion Matei Agapi: Să vă dau alt exemplu. Noi ne-am propus să facem o expoziţie a trei fotografi: tatăl meu, care în 1920 era fotograf, deși nu era profesia lui, apoi eu, care, după ce am făcut matematica, am devenit fotograf, și fiica mea, Nora.

Și suntem trei fotografi care vrem să facem o expoziție. Și nu avem bani să o facem. Ei bine, dacă nici o asemenea chestie simplă, care nu e exagerat de scumpă, nu putem să o facem…

Perioada de 50 de ani de comunism eu o am arhivată într-o proporție foarte mare − peste 70% din ce făceau ăștia în județul Iași.

Eu am trăit toată perioada comunistă fără să fiu membru de partid. Vreau să vă spun că, după ce s-a schimbat regimul, ăștia n-au făcut mare lucru în plus față de Ceaușescu. El a făcut un număr foarte mare de apartamente pe care le-a luat clasa muncitoare…

Nora Agapi: Tata, ăsta nu-i meritul lui Ceaușescu. Am mai avut de multe ori discuția asta − nu-i vorba de omul Ceaușescu, ci de un sistem.

− Sunt mulți fotografi care trăiesc până la vârste înaintate. Cum vă explicaţi asta?

Ion Matei Agapi: Acum, recent, vârsta și faptul că am un diabet care m-a îmbolnăvit de picioare − nu mai pot merge, la, la, la − astea mă fac să nu mai pot practica fotografia, pentru că trebuie să te miști tot timpul, să-ți cauți alt unghi de stație.

Și acum o lună de zile, poate mai mult, am fost invitat de un medic la întâlnirea de 55 de ani de la terminarea facultății, câți mai erau în viață.

Problema era că eu mergeam cu cârja, nu lăsasem cârja. Și atunci am pus deoparte cârja, mi-am dat seama că pot să merg și fără ea…

Vă dați seama că un fotograf care face asemenea reportaje trebuie să se miște întruna. Am avut și noroc că pupitrul profesorului era mai înalt, și era si popa care venise să facă sfințirea, sau cum se zice…

Nora Agapi: Ce vrei să spui cu răspunsul ăsta? El te-a întrebat un lucru și matale îi povestești despre întâlnirea de la UMF?

Ion Matei Agapi: Da, ce vreau să spun e că și eu, la vârsta mea, m-am mișcat foarte bine. Acum iau bastonul ăsta, că-mi folosește la scări, pe stradă, la chestii…

Nora Agapi: Deci poate vrei să spui că fotografia-i o chestie foarte motivantă, care te ține în viață, te animă?

Ion Matei Agapi: Da, da, eu sunt convins că sunt dedicat acestei activități privind filmul și fotografia, și mișcării pe care mi-o impune această profesie.

− Ce este, de fapt, „Timebox”?

Nora Agapi: E un film despre un loc unde timpul a înghețat în niște cutii. Timpul și memoriile, inclusiv istoria.

Iar dacă fac o extrapolare, am avut senzația că, pentru tata, plecarea din comunism a avut loc odată cu plecarea din casa asta.

De ce? Pentru că era o casă repartizată de sistemul acela comunist. Și, până acum, tata nu s-a lovit niciodată de o realitate capitalistă în care să trebuiască să pună bani deoparte, să cumpere ceva, și asta fiindcă plătea chirie la stat, era destul de comod.

Tata e un tip foarte puternic, s-a luat cu mulți tauri de coarne, doar că acest tip de luptă l-a prins la o vârstă la care nu mai avea destulă forță.

− Deși domnul Agapi a plecat din acel loc magic şi s-a mutat într-un bloc comunist, lucrurile s-au rezolvat oarecum, viața merge mai departe.

Nora Agapi: Viața merge mai departe, lucrurile s-au rezolvat, dar s-au rezolvat într-un mod urât și dureros, foarte dureros, dacă ne gândim prin ce a trebuit să treacă tata la vârsta lui.

Nu cred că-i normal să stai în frig, fără apă, să ajungi în fața Primăriei, să faci greva foamei, să ameninți că-ți dai foc. Nu cred că-i firesc ca un om din conducerea locală…

Ion Matei Agapi: Am 600 de lei pensie…

Nora Agapi: … să-și bată joc de un individ care a pus umărul la crearea unei culturi. Cultura face parte din identitatea unui oraș. Dacă nu avem asta, nu avem nimic, nu e suficient să avem blocuri. Au fost patru ani de chin…

− Cât a durat povestea acestui film?

Nora Agapi: A luat șase ani realizarea acestui documentar: patru ani și un pic de filmare, plus doi ani de montaj, în care nu am lucrat doar la montaj, au apărut și copiii.

Plus că a fost un proces greu pentru mine. Fiind un proiect atât de personal și eu fiind implicată în tot ce înseamnă emoții și amintiri, mi-a luat un timp lung să mă pot rupe de anumite imagini şi să mă detașez cumva.

Erau niște lucruri care se întâmplau, dar nu știam niciodată în ce direcție vor merge.

Reacțiile mele din fața camerei sunt absolut firești și neașteptate − n-am știut niciodată în ce direcție va ajunge discuția. La un moment dat, camera a devenit invizibilă pentru amândoi.

− Nora vă spune în film că suferiți de sindromul tezaurizării, adică strângeți lucruri de care nu aveți nevoie. Am fost surprins de declarația că cel mai important lucru în viața dumneavoastră sunt cele două fete: Nora și Andreea.

Ion Matei Agapi: Așa este, mi-am dorit foarte mult să am copii. Am mai fost însurat o dată și prima soție n-a putut să aibă copii. Ăsta a fost motivul pentru care am divorțat.

A doua soție a rămas imediat gravidă și așa s-a născut Andreea. La a doua sarcină a vrut să renunțe. Eram la București cu soră-mea, care-i cadru medical, am fost la un cabinet și doctorul a convins-o să păstreze sarcina.

Când a ieșit afară și am aflat că a acceptat, am fost nu fericit, ci extrem de fericit.

Nora Agapi: Și așa am apărut eu pe lume, deși nu trebuia să fiu, de fapt.

− După divorţ aţi rămas cu ambele fete. Cum reușeați să munciți 10-12 ore și să aveți grijă și de fete?

Ion Matei Agapi: Făceau parte din munca mea, să le iau de la școală, să le fac de mâncare. Ele nu-și puneau problema, doar existau.

Nora Agapi: Eu am apreciat tot timpul felul în care ne-a crescut tata, și tocmai asta vorbeam cu sora mea − când o să avem copii o să vrem să-i creștem cum ne-a crescut tata pe noi. Am avut o viață liberă, plină de aventuri…

Ne trezeam dimineața și tata ne întreba: Azi aveți chef de școală? Și noi ziceam: Azi, nu.

Așa că luam trenul și plecam într-o excursie de o zi. Tot timpul a avut variante din astea, neconvenționale… Mergeam pe teren, la filmări cu tata.

Ion Matei Agapi: Da, da. Ea a fost asistenta mea de tânără: a învățat să care trepiedul, să aibă grijă de becuri, să pună, să facă. Aveam mare încredere în ce știa să facă.

Nora Agapi: Asta nu înseamnă că n-am petrecut timp și cu mama.

− Ce altceva le lăsați fetelor, în afara arhivei de filme și de negative?

Ion Matei Agapi: Educația deosebită, asta-i mare lucru.

Nora Agapi: O mare libertate de gândire și de mișcare. Și independența.

Ion Matei Agapi: Și corectitudinea.

Nora Agapi: Mă rog, eu trebuie să spun ce am luat, nu trebuie să-mi spui matale ce crezi.

Ion Matei Agapi: Da, asta au luat, cu siguranță asta v-am transmis. Le dădeam voie să meargă oriunde, cu condiția să mă sune, să merg să le iau cu mașina.

Îmi aduc aminte de o scenă, când a venit un tânăr, coleg cu ea, să o ia nu știu unde. Și i-am spus: Să o aduci acasă la ora 8!

Și a venit băiatul mai târziu, la nu știu ce oră, și a primit de la mine o palmă. Era vinovat că nu s-a ținut de cuvânt, adică să-mi aducă fetele la vreme. Ți-amintești?

Nora Agapi: Da, povestea a fost un pic altfel și mai haioasă, că soră-mea a întârziat. Tipul care trebuia să o aducă acasă a șters-o, dar ea s-a întâlnit pe drum cu un coleg de clasă de-al meu, care a adus-o până în fața ușii. Și tata l-a văzut pe ăla și i-a dat lui o palmă, deși n-avea nicio vină.

Libertatea de gândire e foarte importantă, ne ajută la felul în care ne educăm noi copiii acum.

− Ți-ai fi dorit ca tatăl tău să fi fost un om mai cu picioarele pe pământ, mai pragmatic, să fi avut altă meserie?

Ion Matei Agapi: Știi ce frumoasă e fotografia, să fii fotograf?

Nora Agapi: Nu, nu, nu m-am gândit niciodată la asta. Dacă mi-am dorit ceva, într-adevăr, foarte mult, mi-am dorit ca tata să fie mai tânăr.

*

Timebox, documentar, România, 70 de minute. Regia: Nora Agapi, imagine: Nora Agapi, montaj: Rita Bakacs, sunet: Cristian Gogu, producători: Nora Agapi, Monica Lăzureanu Gorgan, Manifest Film.

Imaginile din acest articol fac parte din arhiva familiei Agapi.