Curtea de Conturi a evaluat negativ formarea profesională a șomerilor din România. Statul ar trebui să se uite spre economia socială

Georgiana Niță

Piața muncii nu arată tocmai bine în această perioadă și reprezintă un motiv de anxietate pentru foarte mulți români. Mai exact, pentru cel puțin 263.714 de persoane, dacă ne uităm (doar) la numărul de șomeri înregistrați la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, la finalul anului 2025. Și în timp ce piața muncii nu se simte tocmai primitoare, costul vieții crește din ce în ce mai mult.

Numărul șomerilor înregistrați la ANOFM a crescut constant de-a lungul anilor. În 2022, erau înregistrați 239.064. În 2024, numărul a ajuns la 261.348, iar la finalul anului 2025, erau înregistrați 263.714 de șomeri.

Astfel, care sunt soluțiile statului pentru integrarea pe piața muncii și scăderea numărului de șomeri în anii următori?

Răspunsul poate fi formarea profesională a acestora. Dar este acesta răspunsul corect, în forma în care se aplică azi?

Un audit realizat de Curtea de Conturi pentru perioada 2022–2024 despre formarea profesională a șomerilor spune că nu și îndreaptă atenția spre economia socială.

Un chip și un nume  

Marius Mărgărit, la un eveniment intern organizat de Ateliere Fără Frontiere în care a fost premiat pentru perseverența sa. Foto: Ateliere Fără Frontiere

Marius Mărgărit are 45 de ani și se află în grupa de vârstă cu cea mai mare rată de șomaj, grupa 40-49 de ani. 

În iulie 2023, a ajuns la Ateliere Fără Frontiere, o întreprindere socială unde persoane aflate în situații de vulnerabilitate sunt angajate cu contract de muncă și acompaniate spre integrarea durabilă pe piața muncii. La Ateliere a fost trimis de DGASPC, într-un moment în care credea că viața sa nu se mai poate schimba.

Crescut într-un mediu defavorizat, Marius a ajuns, ca adult, să se confrunte cu multe vulnerabilități care i-au îngreunat obținerea unui loc de muncă și atingerea unei stabilități care să-i permită să ducă o viață demnă.

A abandonat școala în clasa a VIII-a, a avut o condamnare cu privare de libertate, a fost consumator, a acumulat, constant, datorii substanțiale și a ajuns să trăiască pe străzi după ce familia l-a dat afară din casă ca urmare a consumului de substanțe. 

La 28 de ani, a fost diagnosticat cu o boală psihică, fiind încadrat în grad de dizabilitate, ceea ce i-a limitat și mai mult accesul pe piața muncii. Asta și pentru că boala venea la pachet cu internări periodice. 

Odată angajat la Ateliere Fără Frontiere, parcursul pe care l-a urmat s-a concentrat pe mai multe etape. Primul pas n-a fost, de fapt, despre muncă, ci despre găsirea unei soluții de locuire și asigurarea cadrului necesar pentru tratamentul de care avea nevoie. Fără asta, nimic altceva nu putea sta în picioare. 

Abia apoi a venit obișnuirea, treptată, cu un program de lucru, cu un colectiv, cu o rutină pe care ani întregi de instabilitate i-o luaseră. 

Ultima etapă a fost cea în care lucrurile au început, cu adevărat, să se lege: consiliere, lucru la stima de sine, la ideea că poate avea încredere în el și în cei din jur.

Ucraina. De ce nu eșuează această națiune? După 35 de ani – SONDAJ

Sub presiunea războiului și în ciuda provocărilor instituționale, Ucraina își revendică în continuare statutul de putere regională. Think-tankul Visegrad Insight a întrebat patru membri din Ucraina și Polonia ce înseamnă acest lucru pentru Europa Centrală și de Est.

„Migrația” nu poate fi trasă la răspundere. Politicienii, da. Cum ajungem să-i scutim, din compasiune, exact pe cei responsabili de o țară în care a rămâne costă mai mult decât a pleca

Spunem „val" de migranți, numim migrația „o problemă”, spunem că migrația „distruge familii” și „îmbolnăvește”. Și deresponsabilizăm, astfel, actorii politici vinovați de condițiile în care oamenii ajung să ia decizia unei plecări și să mute responsabilitatea pe umerii unui fenomen natural, care nu poate fi tras la răspundere: „migrația”. 

Marius a urmat toate aceste etape fiind angajat cu carte de muncă, timp în care a trecut prin mai multe experiențe de învățare. A făcut parte din echipa de dezmembrare echipamente electrice și electronice, dar a și învățat să confecționeze din bannere publicitare accesorii și genți.

Acum, Marius face parte din echipa care lucrează în cadrul programului Dăm Click pe România și este responsabil de pregătirea echipamentelor IT care urmează să fie donate școlilor și instituțiilor sociale din comunități dezavantajate.

A reușit să se mute în chirie, să-și plătească datoriile, își urmează tratamentul, a reînceput liceul la seral și urmează să înceapă procesul de intrare pe piața muncii convențională. 

Situația lui Marius continuă, însă, să fie una complicată. Având în vedere pe de-o parte dizabilitatea sa, pe de alta parte capacitatea de muncă redusă la patru ore pe zi, integrarea lui durabilă ar putea însemna angajarea într-o unitate protejată, un loc care să-i respecte nevoile și să-i ofere spațiul necesar pentru o viață normală.

Peisajul șomajului în România: disproporționat și în continuă evoluție

Majoritatea cursurilor de formare pentru șomeri se concentrează pe numărul de absolvenți și mai puțin pe ce se întâmplă cu aceștia ulterior. Foto: Inquam Photos / Adel Al-Haddad

Cifrele brute spun o poveste foarte complexă despre peisajul șomajului din România.

Rata șomajului a fost, în 2024, mai ridicată în rândul femeilor active (3,38%) decât al bărbaților (3,20%), deși, în valoare absolută, mai puține femei decât bărbați figurează în evidențe (122.202 față de 139.146). 

Cu alte cuvinte, mai puține femei decât bărbați sunt active pe piața muncii în România, iar dintre cele care sunt, proporțional mai multe rămân fără loc de muncă, un semn că accesul lor la angajare este fragil.

Discrepanțele teritoriale continuă să rămână uriașe. În timp ce șomajul e aproape inexistent în polii de dezvoltare (Ilfov, București, Timiș, Cluj), județe precum Teleorman, Vaslui, Dolj și Mehedinți se confruntă cu rate mult peste medie.

Cum arată situația când ne uităm la vârsta celor care nu sunt angajați?  

Mai mult, chiar și în județe dezvoltate economic, precum Bihor și Cluj, numărul tinerilor NEET (tineri care nu sunt încadrați profesional și nu urmează niciun program educațional sau de formare) a crescut, semn că nici acolo unde economia merge bine competențele tinerilor nu țin pasul cu cerințele angajatorilor. 

Comparația europeană confirmă tabloul. Potrivit unui raport al Băncii Mondiale citat în auditul Curții de Conturi, rata șomajului în rândul tinerilor de 15-29 de ani a ajuns la 19,2% în 2024, aproape dublu față de media UE-27 (11,2%).

Sistemul de formare se concentrează pe numere

Misiunea de audit a urmărit trei paliere: cum se planifică formarea profesională a șomerilor, cum se desfășoară efectiv și în ce măsură tot acest efort se traduce într-o integrare durabilă pe piața muncii. 

Concluziile conturează un sistem care funcționează, dar sub potențialul lui real și care se concentrează mai mult pe cantitativ decât pe calitativ.

Standardele ocupaționale se actualizează cu întârziere, pentru că nu există un mecanism eficient și proactiv de revizuire periodică împreună cu partenerii sociali și mediul de afaceri, rezultatul fiind o ofertă de formare care rămâne în urma cerințelor reale ale angajatorilor.

Sistemul, deși are un cadru legal cuprinzător și a început să se digitalizeze, e construit pentru conformitate: mecanismele de monitorizare urmăresc predominant câți oameni au trecut printr-un curs și mult mai puțin calitatea actului didactic sau relevanța cursului. 

Ce funcționează deja, funcționează mai degrabă prin apropierea de angajator. Curtea notează explicit că programele de ucenicie la locul de muncă au o eficiență demonstrată, dar rămân subfolosite, din lipsă de stimulente și parteneriate solide cu mediul de afaceri.

Impactul general al acestor programe de formare este pozitiv, dar moderat, iar cea mai mare lipsă este monitorizarea post-formare. Nu există un sistem care să urmărească dacă absolvenții unui curs rămân angajați.

Pe scurt: statul are cadrul legal, are un buget, chiar dacă redus, și are câteva instrumente care funcționează, însă îi lipsește legătura strânsă și continuă cu angajatorii, personalizarea sprijinului pentru categoriile vulnerabile și, mai ales, măsurarea a ceea ce se întâmplă după un curs de formare.

Economia socială, un sector care rezolvă deja din aceste blocaje

Întreprinderile sociale de inserție fac mai mult decât să angajeze persoane din grupuri vulnerabile sau să-i ajute în dobândirea unui set de competențe, ci contribuie la diminuarea distanței dintre angajat și angajator. Foto: Ateliere Fără Frontiere

La nivel european, economia socială nu poate fi privită ca un fenomen marginal și există cifre care confirmă asta. Sectorul reprezintă aproximativ 10% din totalul întreprinderilor din UE, circa 2 milioane de întreprinderi, și aproape 6% din locurile de muncă. 

Motivul pentru care generează și, mai ales, menține locuri de muncă stabile ține chiar de natura activităților sale. Spre deosebire de economia capitalistă, care pune profitul în centrul acțiunilor sale, modelul economic care stă la baza întreprinderilor sociale se învârte în jurul oamenilor.

Economia socială face parte din modelul social și de bunăstare european gândit să producă servicii de interes general, inclusiv servicii sociale, acolo unde piața sau statul, luate separat, nu ajung.

Totuși, sectorul are limitările sale.

Pentru că veniturile generate sunt reinvestite aproape integral în scopul social, iar guvernanța e democratică, nu bazată pe distribuirea de profit către acționari, instituțiile financiare tradiționale, precum băncile și fondurile de investiții, nu au încă instrumente adaptate pentru a evalua și finanța acest model. Drept urmare, peste jumătate dintre întreprinderile sociale din România se finanțează aproape exclusiv din surse proprii, iar doar 2 din 100 au reușit să acceseze un credit de investiții în perioada 2018-2021, potrivit Barometrului accesului la finanțare al întreprinderilor de economie socială din România, aspect care limitează ritmul în care sectorul poate crește.

În România, economia socială ia forma cooperativelor, asociațiilor și fundațiilor, caselor de ajutor reciproc și, după adoptarea Legii economiei sociale, a societăților comerciale cu scop social, atestate de agențiile de ocupare a forței de muncă drept întreprinderi sociale. Toate acestea sunt legate de un set de principii pe care legea le cere explicit. 

Omul și obiectivul social trebuie să rămână întotdeauna o prioritate, iar creșterea profitului, deși importantă pentru scalare, rămâne în plan secund. Prin urmare, profitul, odată obținut, trebuie direcționat în proporție de 90% către scopul de interes general care stă la baza întreprinderii.

În acest peisaj, întreprinderile sociale de inserție ocupă un loc aparte. Ele nu se limitează la a angaja direct persoane din grupuri vulnerabile (șomeri de lungă durată, persoane cu dizabilități, victime ale violenței domestice sau ale traficului de persoane, foști deținuți, foști consumatori de droguri aflați în recuperare, persoane de etnie romă, imigranți care nu vorbesc încă bine limba, tineri din sistemul de protecție a copilului), ci funcționează și ca intermediari: reduc distanța dintre angajatori și potențialii angajați, astfel încât piața obișnuită a muncii devine, treptat, mai deschisă să-i primească pe cei pe care altfel i-ar ocoli. 

Este, în esență, o abordare de piață aplicată dezvoltării forței de muncă, cu un mecanism economic care construiește punți către angajarea convențională.

Asta pentru că nu-i poți cere unei persoane care nu are unde să facă un duș să se ducă în fiecare zi la muncă. 

Cadrul de desfășurare al economiei sociale în România

Beneficiar al programelor oferite de Ateliere Fără Frontiere. Foto: AFF

Contextul în care se mișcă sectorul economiei sociale e unul dur. Dintre români, 27,9% sunt expuși riscului de sărăcie sau excluziune socială, iar 33,8% dintre copii trăiesc în sărăcie, peste media UE de 24,2%.

În fața acestor cifre, economia socială e o infrastructură de intervenție, una despre care Barometrul Economiei Sociale 2025 spune că are nevoie, ca și sistemul public de formare, de o strategie națională coerentă, de digitalizarea registrelor și de mecanisme reale de monitorizare a impactului.

Spre deosebire de programele standard de formare, întreprinderile sociale de inserție nu separă formarea de angajare, iar sprijinul nu se oprește brusc la final. Legea le obligă, de altfel, să asigure persoanelor angajate din grupuri vulnerabile măsuri de acompaniament: informare, consiliere, acces la formare profesională, adaptarea locului de muncă la capacitatea persoanei, accesibilizare în funcție de nevoi. 

Pentru a le pune în practică, aceste organizații colaborează, de regulă, cu serviciile publice de asistență socială, cu agențiile de ocupare, cu centre de servicii integrate (medicale, psihologice, sociale) și cu specialiști din psihologie, asistență socială, adicții, medicina muncii. 

E, altfel spus, exact genul de rețea de sprijin coordonat pe care auditul Curții de Conturi constată că sistemul public de formare nu o are.

Ateliere Fără Frontiere angajează direct, cu contract de muncă, în cele patru ateliere ale sale și acompaniază oamenii timp de 24 - 36 de luni, până după plasarea pe piața muncii convenționale. 

ADV România a construit un întreg conglomerat de afaceri sociale interconectate, astfel încât persoanele cu dizabilități pe care le sprijină să aibă mai multe trasee posibile de angajare. 

CONCORDIA finanțează formarea tinerilor din medii defavorizate direct din profitul asociației. RISE - Rețeaua Română a Economiei Sociale funcționează ca un punct central care aduce toate aceste organizații și întreprinderi la aceeași masă cu scopul de a crea și promova mecanisme incluzive.

Ce au în comun toate? Angajarea vine înainte sau în paralel cu formarea, sprijinul este personalizat, iar impactul se măsoară în stabilitate pe termen lung.

Rămâne, totuși, un model tânăr din perspectiva politicilor publice. Întreprinderea socială de inserție nu a fost, deocamdată, bine integrată în politicile sociale și în măsurile de ocupare destinate grupurilor vulnerabile din România și tocmai de aceea nu a putut încă să-și arate eficiența la scara la care ar fi capabilă.

Exemplele de mai sus demonstrează, totuși, cu resurse minime și fără sprijin structural, că (re)integrarea durabilă este posibilă. Logica după care funcționează deja aceste întreprinderi sociale oferă un punct de plecare solid pentru reforma pe care o cere auditul Curții de Conturi. 

Dacă ar fi susținută structural, prin finanțare de la bugetul public și achiziții publice cu impact social, ar putea deveni parte din logica din spatele întregului sistem de formare profesională a șomerilor.

Georgiana Niță se ocupă de comunicare organizațională la Ateliere Fără Frontiere.

Editor: Laura Popa