O veche legendă orientală repovestită magistral de Marguerite Yourcenar îl are ca personaj principal pe Wang Fo, un pictor itinerant ajuns la desăvârșire. Din câteva tușe de penel ajunsese să transforme cu o precizie absolută orice coală albă de orez în desene de-a dreptul vii, fie că era vorba de un pin, un cocor sau de un țăran muncind pe câmp.

Urmat îndeaproape de asistentul său purtător de pensule și vopsele, Wang Fo colinda lumea aparent fără vreo țintă, pictând la comandă în schimbul hranei și găzduirii, asta până în ziua când împăratul cel rău și gelos a trimis gărzile să-l aducă la palat. Furios că celebritatea bătrânului pictor o întrecuse chiar și pe a sa, acesta a comandat mai întâi decapitarea purtătorului de pensule.

Wang Fo a privit cu tristețe cum căpățâna cu privirea mirată a blândului său prieten se rostogolea pe dalele de marmură ale palatului imperial al Chinei. Înainte de a-i tăia și lui capul, împăratul cel gelos i-a comandat un ultim mare tablou cu care să-și uimească vizitatorii.

Wang Fo s-a apucat de pictat un peisaj marin unde culoarea apei se amesteca atât de subtil cu cea a cerului, încât păreau una. Apoi a desenat o barcă. În tăcerea desăvârșită a sălii palatului puteai auzi doar clipitul mărunt din ochii celor care urmăreau cu atenție mișcările tainice ale penelului. Deodată, s-a auzit limpede un clipocit de apă. Barca a fost trasă la mal și sub privirile uimite ale tuturor, Wang Fo a încălecat-o și s-a apucat de vâslit, evadând în amurgul propriei sale creații.

Pe o culme, într-o zonă defrișată, am dat peste mormântul anonim al unui probabil muncitor forestier.

Cam așa e și cu drumul nostru. E o ciudată formă de creație, prin care călătorul își construiește un tablou al său, unul atât de veridic încât, la un moment dat, poate chiar dispărea din lume, evadând în propriul său peisaj. „Nu toți cei care rătăcesc sunt pierduți”, spunea Tolkien. Călătoria pe jos, într-o aparentă rătăcire de sine, înseamnă uneori tocmai regăsire.

Mersul pe jos zile în șir, privitul pe gaura cheii lumii, din mișcare, fără a avea un obiectiv foarte precis este nu doar un puternic antidepresiv, ci și o formă reală de evadare. Lași în urmă probleme, gânduri răscoapte, metehne obositoare, ce fac ca zilele să semene unele cu altele precum picăturile de apă.

Proaspăt trezit la viață, călătorul se vede deodată mânat de acel tip de curiozitate de copil aplecat deasupra unui mușuroi, studiind pe îndelete graba furnicilor. Sau drumul norilor. Sau umbrele frunzelor pe o cărare. Dintr-o dată, ochiul deschis le vede pe toate ca și cum ar fi noi iar, odată cu ele, făptura întreagă se înnoiește.

În plus, orice loc proaspăt în care te afli devine o poartă deschisă unor conexiuni. Călătorii rutinați văd mai multe decât își pot aminti iar, la final, se trezesc că își aduc aminte mult mai multe decât au văzut de fapt.

Fundu Moldovei e o poezie de loc, mai ales privit de sus, după urcarea lungă dinspre Sadova.

Tabloul naiv cu niște cai din restaurantul pensiunii din Sadova îmi provoacă un mic derapaj memorialistic. În aeroportul din Dubai, cinci arabi în robe albe zăcând în diverse poziții pe cinci fotolii dorm sub o frescă imensă cu cinci cai de rasă alergând prin deșert. Probabil visează cai verzi pe pereți, îmi ziceam, în timp ce îi fotografiam pe furiș.

Dimineața, nu știu dacă ați observat vreodată, nici un restaurant nu mai seamănă cu cel de cu seară, parcă e complet altul, străin. Dintr-o dată faci ochii roată, mai și vezi lucruri în jur, nu doar blide și pahare, de altfel binemeritate după o zi extenuantă de călărit noi obcine de pomină.

Despre creativitatea fără limite în materie de decor interior a patronului de restaurant de pensiune care, cam ca peste tot în zonă, e ba însuși primarul, ba vicele, ba șeful de ocol silvic, s-ar putea scrie o originală lucrare de doctorat, imposibil de plagiat. „Fantezii de baron local”, s-ar putea numi.

Lângă tabloul cu cai sus pomenit se află un urs sculptat, în două labe, mare cât omul, vopsit în negru, iar nu departe, în colț, două manechine îmbrăcate în port popular se țin de mână, emanând ceva romantic din privirile lor fixe. Dar vârful de lance al designului interior se află pe peretele din spate: un jder împăiat stă lungit sub un tablou cu Cina cea de taină. Superb eclectism, merită aprofundat!

Ce faci, bade, șezi și cugeți? Ba, că numa’ stau om pic la soare, să mă-ncălzăsc.

Bem ceaiuri și cafele și o așteptăm pe Ana. Aflând că suntem în zonă, vrea să ne ofere un mic dejun cu clătite și gemuri de casă. De nerefuzat.

Cu Ana și Bejan am o altă amintire imposibilă. În decurs de doar 24 de ore, fără să ne fi programat în vreun fel, ne-am întâlnit în trei locuri diferite: În Pasul Mestecăniș m-au prins înfulecând niște papanași înecați în smântână și dulceață de afine. Seara ne-am trezit iar alături, de astă dată la Tășuleasa Social în campus, la cină. Iar a doua zi, ne-am regăsit (pufnind în râs, bineînțeles) pe terasa unui restaurant indian din Cluj.

Acum stăm în superba lor mansardă din Sadova, de unde se vede un peisaj cu biserică, mâncăm clătite cu gem de zmeură, bun prilej să-i descos un pic despre ce și cum cu Bucovina lor. Sunt doi tineri frumoși, cu picioarele pe pământ, care ar putea trăi oriunde în lume și totuși, au ales Sadova. Interesant.

De fiecare dată când dai peste o bornă sculptată, ai senzația că ai întâlnit un prieten.

– Ana Maria Alizadeh – e clar că ăsta nu e tocmai nume bucovinean. Spune-mi cum v-ați găsit tu și Bejan și ce faceți aici, la Sadova?

– Social media te poate duce în eroare de foarte multe ori. Numele meu a rămas de fapt Burcea, dar îmi place ca pe zidurile Facebook și Instagram să mă prezint sub numele soțului meu. De fapt, nici Alizadeh nu e numele adevărat. :)) Interesantă lumea asta a internauților, nu? 

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

La Sadova trăim prezentul și construim viitorul. În Londra, mi-am construit prezentul. Acolo l-am întâlnit pe Bejan Paul Emamalizadeh. Jumătate iranian, jumătate britanic, însă născut și crescut în Marea Britanie. 

În 2011 am terminat facultatea de marketing și comunicare la Westminster University, Londra, iar în drumul spre o viață de carieră ne-am găsit cumva, ne potriveam. În 2014 ne-am sărbătorit iubirea veșnică în stil bucovinean, acasă, la Sadova. De atunci am hotărât să rămânem aici, eu alegând să renunț la perspectiva unei meserii în ceva multinațională. De atunci povestea noastră a devenit puțin atipică. Au fost 6 ani de trăiri intense și diferite. 

Acum lucrez la o Bucovină unde îmi face plăcere să trăiesc, un loc din care tinerii nu mai sunt nevoiți să plece. În paralel, încurajăm călătorii să descopere lumi deosebite, cum ar fi Marocul. Promovăm și organizăm experiențe / tururi private în Deșertul Saharian. Tot din Sadova bucovineană, Bejan creează felurite lumi și experiențe digitale. În timpul liber mergem să povestim lumii îndepărtate despre frumusețile bucovinene. În același timp descoperim, învățăm și ne inspirăm.

Ana și Bejan undeva în deșertul Namibiei (arhiva personală)

– Nu știu cum spui tu că ai renunțat la carieră când de acasă te ocupi de organizarea unor tururi ghidate prin Maroc. Asta mie mi se pare o mișcare de marketing de mare angajament. De ce tocmai Maroc și mai ales, când ai de gând să organizezi tururi prin Bucovina natală? 

– Într-adevăr, cariera mă urmărește într-un mod aparte. În acest răstimp ciudat, când turismul pe glob a luat o pauză nedefinită, am ales să nu stau degeaba. Momentan lucrez la înființarea unei agenții de marketing cu o echipă specializată, care mă va ajuta să implementez noi strategii de comunicare pentru tururile din Maroc. Totodată, vom construi campanii de promovare pentru tururile din Bucovina și România, proiect la care ne tot gândim de vreo trei ani. Această echipă va promova Bucovina mult mai bine decât s-a făcut până acum. Îmi doresc ca vizitatorii să trăiască Bucovina în loc să o viziteze.  

– Spune-mi trei motive pentru care drumeții de pe Via Transilvanica merită să zăbovească un pic în Sadova. Care ar fi, cum se spune, punctele tari ale zonei? 

– Poate sună ușor abstract, dar în Bucovina… 1. Trăiești 2. Te hrănești cu iubire 3. Poți regăsi sensul vieții.

– Sincer, îmi pare o mișcare interesantă ca, dintr-o mansardă bucovineană, să plimbi niște cămile prin deșert. Asta înseamnă creativitate, plus niște conexiuni umane solide și ceva internet de mare viteză. Cum faci?

– Marocul este un loc aparte. Îți pune în mișcare spiritul și simțurile. Din medina Marakechului până în Munții Atlas, de la mare până în neantul deșertului ești înconjurat de diversitate, culoare și frumusețe. Oamenii au jucat rolul decisiv în alegerea acestui loc. Cei doi Mohamed (ghizii din expedițiile noastre din Maroc) ne-au fascinat, iar la propunerea lor de a colabora, am acceptat. Așadar, din dragoste pentru tărâmurile marocane, experiențele trăite acolo și oamenii pe care i-am întâlnit, am construit Moroccan Ventures Tours.

– Revenind la voi acasă. Aveți curte, terasă, cățel, plus câteva camere superb amenajate, acum păstrate exclusiv pentru rude și prieteni, folosite mai demult pentru închiriere. Să zicem că pe mine m-au rupt primele zile de sus-jos pe obcine tot venind de la Putna. Și vreau să iau o pauză de două zile la voi. Ce mi-ai putea propune ca să simt cum trebuie Bucovina, să înțeleg cultura locală, ce ar fi remarcabil, de povestit acasă?

– Totul este remarcabil și de povestit, dacă alegi să privești lucrurile într-un mod deschis. Dacă nu, totul poate fi taman invers. Depinde de călător.

Marocul e un loc plin de culoare (arhiva personală a Anei)

– OK. Și așa, ceva mai concret, ce ar fi de experimentat?

– Sufletul meu rebel ți-ar propune următoarele: Să te aventurezi o noapte la o stână sau într-un fânar, în caz că nu ai făcut-o încă. Dacă te ține ficatul, merită să încerci un balmoș autentic la o stână bucovineană sau să înveți cum să faci cașcaval afumat. Să asculți povești și cântece vechi, în jurul focului. Să înveți despre arta încondeierii ouălor. Să coși o ie. Să asamblezi o claie. Să aduni fragi și să faci gem, să culegi muguri de brad apoi să faci sirop. Să te pierzi într-o ladă de zestre. Să te scufunzi într-o poieniță intrând într-o lume de basm. Să sorbi dintr-o afinată admirând stele căzătoare acompaniate de țârâitul greierilor. Să-ți alinti trupul cu bunătățuri făcute cu iubire și respect față de natură. Să asculți odele bătrânilor și să descoperi frumusețea mai putin complicată a vieții lor, pentru a învăța din nou.

– Chestia cu claia și ascultatul bătrânilor înțelepți lângă o afinată ar mai merge, dar să cos o ie sau să îmi pierd capul într-o ladă de zestre… Pentru așa ceva trebuie să fii fată, evident. Spune-mi despre Bejan un pic. E haios să dai în Bucovina peste un iraniano-britanic, cu accent british. Pe el cum îl inspiră partea asta de lume? După cât e de bine dispus mai mereu, pare să-i priască. 

– Bejan este fascinat de natură și de cum sunt păstrate obiceiurile locului. De când vorbește limba română înțelege mai bine cultura, iar asta îl ajută să se integreze. Cu frigul nu prea se împacă, își dorește să-și petreacă iernile în deșertul marocan mai degrabă. 

– Ultima întrebare: spune-mi, te rog, ceva despre cele mai unice și mai exotice meniuri bucovinene care merită încercate măcar o dată-n viață. 

1. Fragi cu smântână, zahăr și mămăligă. 2. Scrâjele cu mujdei (cartofi copți, ceapă, caș, smântână, usturoi) 3. Tocinei cu smântână și zahăr (cartofi dați pe răzătoare, făină, ouă, zahăr vanilat). Poftă bună!

O imagine demult uitată în Europa, dar atât de familiară în Bucovina. Claia de fân mobilă.

Am părăsit mândra Sadova, ne-am despărțit de Ana și Bejan cu gândul revenirii și am mai încălecat o obcină până drept în Fundu Moldovei, în vale. Am traversat deschideri superbe, cu ochii pe Rarău și Pietrele Doamnei. Am povestit despre sensul existenței cu un cioban care se încălzea la soare și părea să cugete. A zis că e împăcat că are copiii aranjați la oraș, la casele lor.

Am gâfâit iar până peste Obcina Arsenească, iar după o coborâre lină și lungă am eșuat seara la un restaurant stilat din Pasul Mestecăniș. Normal, e al fiului primarului de nu știu unde, dar asta nu mai contează. Meniul e de vis (au și papanași din ăia!).

Cam gata cu obcinele cele mari, fraților. N-a fost ușor. Bucovina nu e chiar încheiată, dar de aici vine vreme și pentru niște plimbări ceva mai bătrânești, prin Țara Dornelor, pe la izvoarele (îmbuteliate) ale tămăduirii. Ne tragem un pic sufletul și revenim degrabă cu noi povești.

Uneori sus, pe culmi, dai peste tranșeele construite în primul război mondial.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a țării noastre este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.