Cum l-am îngropat definitiv pe Gheorghe Ursu, omul care avertizase în 1979 asupra riscului de cutremur în clădirile neconsolidate ale Bucureștiului

“Doctorii se acoperă cu hârtii, iar oamenii cu pământ”, i s-a spus lui Vasile Paraschiv, dizidentul care a expus pentru prima oară tortura psihiatrică la care erau supuși opozanții regimului comunist în anii ‘70-‘80 în România.

Tot cu hârtii s-au acoperit și judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) în 27 iulie 2023. Sentința lor a motivat că pentru acei ani nu s-a putut considera că a existat o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului și, în consecință, au respins apelul procurorilor împotriva achitării din 2019 a celor doi ofiţeri de Securitate, Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, care l-au torturat pe Gheorghe Ursu. 

Pentru mulți dintre noi, Gheorghe Ursu e doar un nume fără chip. Când vorbim despre el îi spunem disident, dar nici măcar nu mai știm de ce a intrat în conflict cu regimul comunist și ce l-a transformat dintr-un simplu angajat al unui institut de proiectare, într-un caz. Apoi într-un proces public. Și apoi într-un precedent. 

Am fi surprinși, poate, să aflăm că el a fost cel care, în 1979, a trimis o scrisoare celor de la Europa liberă, în care arăta că regimul Ceaușescu a sistat intenționat toate consolidările clădirilor din București afectate de cutremurul din 4 martie 1977, pe motiv că specialiștii au creat o psihoză în rândul populației.

Nicolae Ceaușescu le-a cerut inginerilor și arhitecților să înceteze orice șantier și să adune toate schelele din Capitală până pe 23 august 1977. Mult mai târziu s-a găsit și Stenograma ședinţei de lucru cu activul de partid al Capitalei şi specialiştii care se ocupă de repararea şi consolidarea imobilelor avariate de cutremurul din 4 martie 1977, din ziua de 4 iulie 1977 și care confirma cele relatate public de inginerul Ursu.  

Gheorghe Ursu e acoperit cu pământ. Și o instanță a ÎCCJ a validat după aproape 40 de ani varianta de adevăr istoric agreată de Securitate și de foștii angajați ai Securității.

Am vorbit cu Ștefan Bosomitu (foto jos), cercetător la Serviciul Analiza regimului comunist al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) despre istoria paralelă întreținută cu bună știință pentru a proteja carierele unor foști ofițeri ai SRI și despre metodele Securității de a planta frica în ultimele două decenii de regim comunist în România. 

– Care e diferența dintre cazul Vișinescu din 2015 și cazul Ursu din 2023? Primul a fost condamnat pentru implicarea sa în tortura aplicată deținuților de la Râmnicul Sărat, în cel de-al doilea caz instanța a considerat că nu se verifică faptele, cu toate că Ursu a murit tot în urma torturii aplicate în timpul anchetei. 

– Diferențe există și sunt mari, fiindcă vorbim de două situații diferite. În cazul lui Vișinescu, el era comandantul unui penitenciar de gradul întâi de risc maxim într-o perioadă de teroare generalizată în România, de represiune. 

– Aici nu au fost dubii pentru că și instanța și judecătorii știu ce se întâmpla în anii ‘50 în România comunistă, dar nu le e clar cum arăta teroarea din perioada Ceaușescu? 

– Asta ar fi diferența principală, da. Și nu o spun la rândul meu pentru a sublinia ceea ce spun judecătorii în motivarea sentinței pe care au formulat-o în 27 iulie, dar într-adevăr în anii ‘50 lucrurile erau mai clare. 

Noi trebuie să avem o înțelegere mai extinsă privind de la distanță, de sus, dacă vreți, întreaga perioadă a regimului comunist. Trebuie să înțelegem că represiunea, chiar dacă nu a mai fost așa de vizibilă după 1964 sau 1968, a continuat sub o altă formă. Și ajungem iarăși la o delimitare pe care o fac judecătorii în motivare legată de această bornă care modifică cumva metodele și esența Securității. Acest detaliu e un fapt istoric. Și mai mult decât atât, e o narațiune impusă inclusiv la nivel istoriografic și la nivel public chiar de către Partidul Comunist.

– Tocmai aici voiam să ajung, ca să clarificăm ceva: delimitarea aceasta nu e o descoperire de dată recentă sau o interpretare inovatoare a instanței asupra trecutului apropiat, ci e chiar narațiunea agreată de PCR-ul lui Nicolae Ceaușescu, care odată ajuns la putere a dat liber de la mijlocul anilor ‘60 la dezlegarea limbilor pe tema Gulagului și a torturilor din închisori din perioada predecesorului său Gheorghe Gheorghiu Dej. 

– Ceaușescu a văzut o fereastră de oportunitate pentru a re-legitima regimul comunist. El instituie în 1966 o comisie la nivelul Biroului Politic, care să ancheteze fapte reprobabile din trecut. Activitatea comisiei durează un an și există un raport în baza căruia se condamnă crimele și abuzurile Securității de dinainte de 1965 și care este validat într-o ședință plenară a Comitetului Central în 1968. După care au urmat și reabilitări de victime din trecut, inclusiv a tovarășilor din PCR, cum au fost Ștefan Foriș sau Lucrețiu Pătrășcanu. A fost o mișcare extrem de abilă: a încercat și a reușit să se rupă cu regimul său de cel al lui Dej. 

„La nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracțiunii analizate și care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal față de persoanele aflate în detenție în acest tip de infracțiune”.

Fragment din Motivarea deciziei prin care un complet de trei judecători ai ÎCCJ i-a achitat pe foștii ofiţeri de securitate Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş, 27 iulie 2023

– Tovarăși, de acum e altceva, da? Până acum Securitatea a fost rea și a torturat oameni, dar de acum Securitatea e bună, apără interesul național și partidul e mai înțelegător?

– Da. I-a dat oportunitatea să scape de unii dintre rivalii politici, cum a fost Alexandru Drăghici, tras pe linie moartă în 1968. 

După 1965, Drăghici avea încă un capital politic foarte important și el era unul din numele care fuseseră vehiculate pentru funcția de secretar general, după moartea lui Dej. Cu ocazia asta, Ceaușescu își proiectează și o imagine de reformator. 

Toată această acțiune curajoasă de a condamna abuzurile din trecut e văzută în termeni pozitivi de societatea românească și de cancelariile din Vest. Din momentul acesta, coroborat cu declarația din august 1968, după invazia Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varșovia, el câștigă un capital politic internațional. Cam asta ar fi ideea.

Și toată povestea asta despre cele două Securități, aia veche și rea și cea de după 1968, care, vezi Doamne, intrase într-o eră nouă cu misiunea de a apăra legalitatea socialistă, e o teză falsă. E narațiunea, cum am spus, impusă chiar de Partidul Comunist și care fost preluată necritic și rostogolită în ultimii ani de persoane foarte interesate să albească activitatea Securității.

Vorbesc de foști ofițeri de Securitate, care sunt organizați astăzi în tot felul de ONG-uri, asociații de veterani, rezerviști, care scot și o revistă și promovează intens pe tot felul de canale, inclusiv media, teza asta a Securității bune, patriotice.

Nu știu dacă îi interesează să salveze Securitatea în ochii opiniei publice sau numai să își justifice propriile cariere. Trebuie spus că cei mai vocali sunt foștii ofițeri de Securitate, care au activat în anii ‘70-’80 și ulterior în anii ‘90 în cadrul SRI.

– Atunci, hai să încercăm să traducem ce însemna în anii aceștia, în ultimele două decenii comuniste, că ai intrat în atenția Securității? Asta e formularea standard. Ce trebuia să fac eu, ca persoană fizică în România anilor ‘80, ca să se intereseze Securitatea de mine? 

– Înainte să răspund, trebuie să mai precizez ceva. După 1965 a existat o rafinare a metodelor de lucru ale Securității. Sunt studii foarte bine documentate legate de acest subiect, a spus-o Marius Oprea, a scris și Dennis Deletant și mulți alții. Metodele de teroare și pedepsire au fost înlocuite cu o muncă orientată mai mult spre prevenție și inocularea la nivel societal a fricii. 

– Nu mai veneau noaptea cu Volga neagră și intrau peste tine, te ridicau în chiloți și te duceau la anchetă legat la ochi, ca să nu știi unde te afli. 

– Exact. Nu se mai făceau arestări de acest tip. Dar inoculau o frică în momentul în care erai anunțat explicit și avertizat că ai intrat în atenția Securității. 

– Cum te anunțau? Te chemau la sediile de Securitate?

– Puteai fi convocat pentru o discuție referitoare la anumite aspecte. Uneori era la sediile de Miliție sub alt pretext, unde ți se aducea la cunoștință că există suspiciuni legate de posibile acțiuni neconforme. Ți se aduceau la cunoștință repercusiunile pe care faptele tale le puteau provoca și ce puteai păți dacă informațiile respective se vor fi dovedit adevărate. Dar nu se rezumau doar la atât.

Dezvoltau o rețea care îți lua la puricat anturajul. Familia era pusă sub supraveghere, oamenii cunoscuți erau avertizați că persoana X a intrat în atenția Securității. Prin metodele astea se instaura așa o senzație de teamă acută. Era o metodă eficientă pentru cei care nu erau foarte stăpâni pe sine.

De cele mai multe ori atenția asta era ațintită asupra ta în urma unui denunț. Să spunem că ai participat la o discuție mai largă, în cadrul căreia ți-ai exprimat anumite opinii. Că vorbim, de fapt, despre cazul Ursu: în fiecare instituție, Securitatea avea plasat un om. În cazul lui, era un ofițer de la Contrainformații, fiindcă lucra la o întreprindere de stat de proiectări și se spunea că omul acesta e pus acolo ca să păzească secretele de stat.

Dar acest om, care lucra alături de ei, avea în interior o rețea de informatori, care trebuiau să dea permanent rapoarte și relații despre ceea ce putea să pară neconform. Rețeaua era foarte-foarte extinsă. Iar să intri în atenția Securității era, de fapt, foarte ușor, se putea întâmpla oricând. 

Denunțurile demarau anchete preliminare. În urma lor se decidea la nivelul superior al conducerii Securității dacă se deschidea sau nu un dosar de urmărire informativă.

– Dar se dădeau și rezoluții de neurmărire penală, respingeri? Sau erau într-atât de paranoici încât urmăreau orice ipoteză, oricât de falsă, până în pânzele albe? 

– Dacă nu existau destule indicii în legătură cu gravitatea presupusei fapte, se putea renunța la deschiderea unui dosar. Spre exemplu puneau rezoluția de continuare a supravegherii, ca să se mai adune dovezi. 

– Deci rămâneai în atenția Securității, doar că nu aveai dosar? 

– Da. Trebuie spus și că în noianul acela de delațiuni, care se adunau și care declanșau tot procesul, existau și informații false. Anchete preliminare se făceau întotdeauna. Urmăreau orice pistă. 

– Bun, ce însemna, atunci, caracterul dușmănos? E sintagma prin care securiștii erau puși pe urma ta. Era o infracțiune în Codul Penal? 

– Sunt mai multe articole în Codul Penal, vreo 20, care incriminau denigrarea conducerii PCR și a instituțiilor de stat, propaganda împotriva orânduirii socialiste, trădarea, divulgarea de informații unor străini.

– Dacă, să zicem, ajungeai să fii cercetat pentru vreuna dintre aceste infracțiuni și ți se deschidea un dosar de urmărire informativă, de ce mai era nevoie să fie fabricate acuzații de drept comun, care să acopere adevăratele motive ale cercetării? Lui Gheorghe Ursu i s-a imputat, de exemplu, că deținea valută. Știu de cazul unui alt urmărit și condamnat de Securitate, Raul Volcinschi, care a fost acuzat că a furat o poșetă, dintr-un spital clujean. 

– De obicei se recurgea la această tactică de camuflare a cercetării politice dacă nu existau suficiente probe care să susțină o inculpare. În cazul Ursu, lucrurile sunt foarte clare. Dosarul deschis în 1984 a stabilit faptele de care se făcea vinovat și a fost anchetat pentru propagandă împotriva ordinii socialiste. Dovezile de la dosar nu puteau fi folosite pentru că era vorba de niște înscrisuri dintr-un jurnal personal, intim. 

– Nu putea face propagandă, dacă nu văzuse nimeni jurnalul lui personal. 

– Exact. Erau note personale și acuzațiile nu puteau sta în picioare. În alte cazuri, unde existau dovezi care puteau fi susținute cu probe, se dădeau condamnări și verdicte pentru infracțiuni politice, cum era distribuirea de pliante sau broșuri, arderea portretului lui Nicolae Ceaușescu, acestea erau acțiuni mai clare. Avem și în anii ‘70-’80 sute, poate chiar mii de deținuți închiși pentru astfel de delicte.

Dosarul lui Ursu nu ar fi putut avansa în instanță sub astfel de acuzații, așa că s-a recurs la acest compromis, care era, de altfel, o metodă specifică. Se folosea un pretext, se găsea un delict de drept comun pe baza căruia omul să fie arestat și ancheta să continue. 

– De ce era un delict să deții valută?

– Deținerea de mijloace de plată străine reprezenta un monopol al statului. Erau reglementări precise cu privire la deținerea, transferul și manipularea monedelor. În cazul în care, să zicem, dețineai un pașaport și călătoreai în străinătate, puteai să-ți cumperi valută numai de la BNR. 

„Arestarea lui Gheorghe Ursu nu a fost dispusă de organele statului pentru opiniile pe care le-a consemnat în jurnalul său intim, ci pentru o infracțiune de drept comun, respectiv operațiuni interzise cu mijloace de plată străine, infracțiune recunoscută de victimă, în condițiile în care, la percheziția domiciliară, au fost găsite la domiciliul său mijloace de plată străine, care erau interzise la deținere”.

Fragment din Motivarea deciziei prin care un complet de trei judecători ai ÎCCJ i-a achitat pe foștii ofiţeri de securitate Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş, 27 iulie 2023.

– Ați menționat această sintagmă – „metode specifice” ale Securității – una despre care în motivarea Înaltei Curți se spune că ar fi similare cu cele folosite în zilele noastre. Puteți detalia metodele specifice ale Securității? 

– În motivarea sentinței se susține că metodele folosite de către ofițerii de Securitate din Direcția a V-a Cercetări Penale sunt similare cu metodele de anchetă ale procurorilor de astăzi. Cam asta e ceea ce spune. Și e revoltător. Eu nu știu ca astăzi anchetele penale să se desfășoare prin bătăi, torturi și alte asemenea.

Camuflarea culpei penale în cadrul unui delict de drept comun, care să atragă o condamnare clară era o metodă specifică. Au existat și altele prin care se reduceau la tăcere opozanții.

Exista metoda răpirii de pe stradă și a torturării, cum a fost cazul lui Vasile Paraschiv, care a trecut de două ori prin asta. Era dus în cabane, în pădure, în locuri ascunse, torturat și pus să semneze declarații prin care se dezicea de mesajele pe care le făcea publice. 

– De unde știm asta? Știm din documente sau din memoriile lui Vasile Paraschiv?

– Există documente în acest sens. Vasile Paraschiv a fost o minte atât de lucidă încât ultima dată când a fost răpit și bătut de ofițeri de Securitate, a mers în aceeași zi și și-a făcut o poză cu cămașa ruptă și plină de sânge. Sunt o sumedenie de astfel de dovezi despre această metodă specifică. 

– Dar în documentele de cercetare se consemna în vreun fel genul ăsta de acțiuni?

– Nu se consemna. Dar sunt mii de mărturii în acest sens datând din anii ‘70-’80. În procesul Ursu au fost mai mulți martori, cum sunt Radu Filipescu, Petre Mihai Băcanu, care au depus mărturie în acest sens. Mai exista o metodă specifică acelor ani. Și anume internarea în azile psihiatrice. 

Aici, din nou fac referire la Vasile Paraschiv, care după ce a fost răpit, bătut și torturat, nu și-a schimbat poziția critică față de regim și a fost internat de mai multe ori în azile psihiatrice. În aceste locuri a fost obligat inclusiv să ia medicație, lucru extrem de periculos. A fost ținut luni de zile.

La un moment dat, în 1978, Vasile Paraschiv după un episod în care fusese internat în azil psihiatric, a obținut un pașaport și a plecat în Franța. Probabil i s-a dat în speranța că nu se va mai întoarce. Dar el a fost la Paris și o comisie de medici de acolo l-a supus unui examen psihiatric și i-au dat verdict prin care omul a fost declarat apt. A susținut o conferință de presă și a vorbit prima oară despre folosirea psihiatriei ca metodă a Securității de a-și reduce la tăcere opozanții regimului.

“Mai există încă astăzi cineva care se gândește că se pot găsi în România forțe sociale capabile să pună în primejdie sistemul nostru socialist? Cred că nu. Firește, pot să mai fie nebuni și vor fi întotdeauna, dar pentru nebuni societatea noastră socialistă dispune de mijloace necesare, inclusiv cămașa de forță.”

Nicolae Ceaușescu, 1968

– Înțeleg că în anii 1990 a existat o comisie întrunită în cadrul Ministerului Sănătății, care timp de patru ani a examinat circa 60 de cazuri de sentințe psihiatrice date înainte de 1989, care au fost recunoscute drept abuzuri și ulterior le-a oferit victimelor pensii echivalente cu cele acordate foștilor deținuți politici. 

– Au fost chiar și mai multe cazuri de același fel. Gândiți-vă așa: să fii închis într-o instituție în care toți ceilalți pacienți aveau probleme psihice reale și să fii supus unei medicații, puteai și tu să degenerezi. Depindea și de tăria de caracter a fiecăruia. Dar știu cazuri de oameni închiși pe nedrept acolo care au dezvoltat în timp probleme psihice și au rămas ani de zile închiși. E foarte greu de probat lucrul acesta, mai ales acum. Noi am avut inclusiv la Institut niște cazuri de acest fel și persoanele respective sunt și în momentul de față internate sub observație, iar familiile ne spun că înainte să ajungă în azil, oamenii erau perfect sănătoși la cap. 

– În 1978 a existat un personaj pe care îl cheamă Marin Trușcă, închis într-un azil la Vaslui. El a câștigat la CEDO, după 1990 după ce a pierdut la toate instanțele din România încercând să demonstreze că a fost închis în azile psihiatrice în mod abuziv. A fost internat, de exemplu, la Vaslui pentru că era „bolnav de idei protestatare”. Așa scriau. Am mai citit de verdicte medicale de genul “paranoia psihopatică – reactivă”, paranoia psihopatică „în forma sistematizată”, “bolnav cu delir politic”. 

– Exista o metodologie aparte. Era vorba de azile de psihiatrie. Unde se găseau astfel de locuri, se întocmea pentru cei aflați sub lupa Securității o documentație medicală în baza căreia se dispunea internarea acolo pentru o anumită perioadă, sub medicație și așa mai departe. Dacă se consemna faptul că starea lor s-a îmbunătățit sau expira termenul de reținere de patru luni, să zicem, erau trimiși acasă, așa, ca și când s-ar fi întors acasă de la un spital, pur și simplu. 

“Am ajuns la CEDO, după ce în justiţia din România am pierdut procesele cu cei 120 de ofiţeri de securitate şi 75 de informatori, plus medici şi politruci din 11 judeţe”. 

Marin Trușcă

– Mai era consemnată în vreun fel această întâlnire cu sistemul, se mai întocmea vreun dosar? 

– În cazuri de acest fel, nu. Erau acțiuni camuflate. Dacă anchetele preliminare nu avansau sub nicio formă, nu se puteau produce dovezi, iar persoanele respective continuau să manifeste opoziție față de regim, se recurgea la astfel de soluții. 

– În motivarea Înaltei Curți în cazul Ursu se spune printre rânduri că nu există indicii care să conducă înspre teoria că ar fi vorba de o criminalitate a regimului. Procurorul care a anchetat moartea survenită în urma torturilor lui Gheorghe Ursu, Vasile Manea Drăgulin a stabilit că moartea inginerului Gheorghe Ursu nu a fost violentă. Cum se putea el înșela? 

– E iarăși o metodă prin care se putea mușamaliza un caz, pentru că documentația medicală în cazul Ursu, fișele de observație clinică, s-au păstrat. Respectiva documentație a fost recuperată în februarie 1990 de procurorul Dan Voinea, procurorul care fusese mandatat să ancheteze cazul Ursu, după ce familia a depus o cerere prin care cerea să se facă lumină în circumstanțele morții sale. 

Pe baza acestor fișe, Voinea a solicitat un verdict de la Institutul de Medicină Legală. În martie 1990, IML-ul din București a stabilit că moartea a fost violentă, cauzată de lovituri repetate în zona abdominală, care au dus la perforarea intestinului subțire, septicemie și deces. Și au stabilit că există o relație de cauzalitate între loviturile primite și deces. Sunt toate actele făcute în 1985 în Spitalul Penitenciar Jilava. 

– Deci, procurorul Drăgulin a avut exact aceleași documente la dispoziție, când a stabilit că nu e cazul să ancheteze moartea unui om. Putem presupune că o astfel de rezoluție a vrut, de fapt, să ascundă adevărata cauză a morții lui Ursu, ca să protejeze pe cineva, un individ sau poate un întreg sistem? 

– A avut în față aceleași documente. Probabil a existat o dispoziție ca respectiva cauză să fie închisă. Drăgulin, căruia i se încredințase cazul din necesitate, fiindcă trebuia făcută o anchetă a unui morți survenite în detenție. S-au sesizat din oficiu. El a dat rezoluția de NUP, pe motiv că moartea a survenit natural. 

– Nu e primul caz în care s-a umblat la cauza morții în certificatele de deces ale celor care au trecut prin sistemul penitenciar comunist. O să ziceți că iar e vorba de anii’ 50, dar și în cazurile lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache scrie că au murit de miocardită cronică, insuficiență circulatorie, respectiv edem cerebral. 

– În anii ‘50 vorbim efectiv de un sistem de exterminare, care pornea de la condiții improprii în celule, hrană insuficientă, lipsa acordării de asistență medicală corespunzătoare, iar mulți dintre cei care au trecut prin lagăr era deja în etate. E un cumul de factori. 

– Pe de altă parte, Ursu, care nu era internat în lagăr de exterminare, cum au fost Râmnicul Sărat sau Sighetul, moare tot torturat și suntem în anii ‘80…

– Da. Poate chiar mai grav, fiindcă el a fost exterminat în nici măcar două luni. Asta ca să înțelegem degradarea fizică a unei persoane care, de altfel, era un om robust, fără probleme de sănătate, un bun sportiv. Și asta ne spune ceva despre cât de violente și dure au fost bătăile care i-au fost aplicate. 

– Apărarea în ce a constat? Cum explicau cei trimiși în fața judecătorului, moartea unui deținut în timpul serviciului lor? Spre exemplu, Vișinescu în 2015 a cerut în fața judecătoarei să fie chemată Direcția Penitenciarelor, fiindcă nu a făcut nimic de capul lui, ci numai la ordin. 

– Ancheta în cazul Gheorghe Ursu a început în 1990. A pornit cu mare avânt și existau note în raport ca respectiva anchetă să treacă la secția parchetelor militare, pentru că se stabilise deja că moartea fusese violentă și se identificaseră inclusiv ofițerii care puteau fi puși sub acuzare. 

E vorba de ofițerii de Securitate care îl anchetaseră anterior și care au continuat să-l ancheteze și în perioada în care el era deținut în arestul Miliției: Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş și ofițerii și subofițerii din cadrul Arestului Inspectoratului General al Miliției (IGM), șeful Direcției Cercetări Penale Tudor Stănică, șeful Arestului Mihail Creangă și mai sunt câțiva care asigurau paza în Arest.

Totul a luat o turnură interesantă în 1993, când procuror general al României era nimeni altul decât același Vasile Manea Drăgulin (care care închisese dosarul morții lui Ursu în 1985, n.red).  

El a hotărât să ia cazul de la Voinea și să i-l dea lui Samoilă Joarză. Joarză a descoperit probe noi în cauză și anume declarații ale unui deținut de drept comun, care fusese în celulă cu Ursu și care era tot în arest și în 1993,  pentru că avea o condamnare lungă pentru tâlhărie, furturi din locuințe. Îl chema Marian Clită. 

Marian Clită a ieșit, cum se spune, la raport, și a declarat că el este cel care l-a bătut și l-a omorît pe Gheorghe Ursu. În baza acestei probe, Joarză a dispus trimiterea în judecată a lui Clită în 1997 și NUP (neînceperea urmăririi penale, n.red) în cazul ofițerilor de Miliție și de Securitate. Clită a fost condamnat la 20 de ani de închisoare în 2000, dar în acea vreme era încă în vigoare un decret de amnistie din 1988, care reducea pedepsele la jumătate, așadar pedeapsa finală a fost de 10 ani, din care s-au redus cei opt ani de când el era deja în arest, așa că îi mai rămâneau de executat doi ani de zile.

A fost o încercare prin care se dorea închiderea cazului Ursu. Și singurul motiv pentru care procesul a continuat au fost insistențele familiei, îndeosebi ale lui Andrei Ursu, care nu a acceptat această poveste cu deținutul care l-a bătut în celulă pe tatăl său. De ce? Pentru că erau o sumedenie de alte mărturii ale altor deținuți cu care el fusese în cameră, care spuneau că Gheorghe Ursu era scos la anchetă de către securiștii care îl anchetaseră anterior, adică de Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş și era adus de la anchetă în pătură într-o stare de nici nu putea să stea pe picioare. * 

* Cronologia unui proces pe care nu îl voia nimeni

Fiul lui Gheorghe Ursu, Andrei Ursu a declarat greva foamei de două ori, în semn de protest față de lipsa de reacție a autorităților în privința procesului echitabil a ucigașului tatălui său. Drept urmare, a reușit să deblocheze procesul ofițerilor de Miliție despre care existau probe că ar fi fost cei care l-au instigat pe Marian Clită la omor.

Aceștia au fost condamnați în 2003 la 22 de ani în prima instanță și 20 în a doua instanță, o pedeapsă redusă la jumătate, în baza aceluiași decret din 1988. O altă parte din dosar, care îi viza pe cei doi ofițeri de Securitate, s-a disjuns și rămăsese într-un sertar al Parchetului Militar. Andrei Ursu a intrat a doua oară în greva foamei în 2014, iar după 19 zile, Procurorul General a decis formarea unei echipe de procurori, care au admis plângerea familiei și au început să cerceteze cauza. Procesul a început în 2016 și s-a finalizat în 2019 la Curtea de Apel București printr-o sentință similară cu cea din 27 iulie 2023.

„Tudor Stănică, care era șeful Direcției Cercetări Penale, nu a făcut decât un an de pușcărie. El a cerut suspendarea executării pedepsei, pe motive de boală și trebuie să o spunem fiindcă este simptomatic, anul acesta în ianuarie 2023, judecătorii au admis pentru a 19-a oară suspendarea pedepsei lui!”

Ștefan Bosomitu, cercetător la Serviciul Analiza regimului comunist al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER)

– Martorii apărării au fost în special foști ofițeri de Securitate. Au spus, de exemplu, că după 1968 Securitatea n-a mai folosit metode violente în relația cu opozanții, au mai spus că Gheorghe Ursu nu a fost un opozant, ci chiar a fost un privilegiat al regimului, de ce, pentru că deținea pașaport și avusese posibilitatea de a călători de câteva ori în străinătate. Pașaport obținuse și Paul Goma! Pașaport a obținut și Vasile Paraschiv, cum am spus! 

– Deci instanța a reluat practic în motivarea sentinței toate argumentele expuse de securiști?

– Da! Și asta este de fapt cel mai grav! Că sunt declarațiile unor foști ofițeri de Securitate și detaliile oferite de ei sunt preluate de judecători în motivarea sentinței. Acest proces a fost reluat de două ori, în urma a două pensionări. S-a întâmplat prima oară în 2020, când o judecătoare din completul de trei s-a pensionat, iar asta a însemnat că procesul s-a reluat cu alt complet și apoi în 2021 situația s-a repetat.

Mai e o problemă: IICCMER-ul n-a fost deloc implicat în această poveste. Cunosc cazurile Vișinescu, Ficior și în comparație cu procesul Ursu, IICCMER-ului nu i s-a cerut niciun punct de vedere de către procurori sau de către instanță în legătură cu situații neclare din perioada comunistă, metodele Securității. Nu știu care e situația cu CNSAS-ul, dacă lor li s-a cerut vreo opinie. De ce vă spun asta? În cazul Vișinescu și Ficior, procurorul de caz a fost foarte interesat să colaboreze încontinuu cu noi aici la IICCMER și a cerut punctual o sumedenie de sinteze și situații despre sistemul politic, sistemul penitenciar, închisoarea de la Râmnicu Sărat sau Periprava.

– Denunțul de atunci a fost făcut de IICCMER, dacă bine îmi amintesc..

– Da, e adevărat, dincolo de faptul că n-am fost implicați, deși am depus și noi o plângere penală împotriva celor doi ofițeri de Securitate în 2008, care a fost respinsă ca nefondată, există totuși instituții publice în România, care îți pot oferi expertiză și poate ar fi fost important să fie chestionate persoane care îți pot oferi informații pertinente și valide din punct de vedere istoric. Poate nu s-ar fi ajuns la enormitățile care se regăsesc în motivarea sentinței. 

Cutremurul neștiut. Cum a avertizat Gheorghe Ursu cu privire la pericolul iminent al unui nou cutremur în București, după ce comuniștii au oprit consolidarea clădirilor avariate în 1977

În 4 martie 1979, într-o emisiune realizată de Virgil Ierunca și Alain Paruit se citește la Europa liberă în direct o scrisoare despre oprirea consolidărilor blocurilor avariate de cutremurul petrecut în urmă cu doi ani. Scrisoarea nu era semnată, iar Ierunca spune că e vorba de un text primit de la un „arhitect din țară”, structurat în două părți. 

Semnatarul ei a fost Gheorghe Ursu, iar scrisoarea a fost trimisă cu câțiva ani înainte ca procedura de urmărire informativă să fie declanșată oficial pe numele său. În 1985, Ursu murea în urma anchetei la Spitalul Penitenciar Jilava. Scrisoarea integrală poate fi citită în arhiva Institutului Hoover din SUA aici. 

Prima etapă a expertizării clădirilor rămase în picioare după cutremurul din 1977, a dus la „niște concluzii alarmante”, scria Ursu. 

„În primele 2-3 zile după cutremur sute de clădiri au fost declarate nelocuibile. Ulterior, în urma intervenției lui Gheorghe Cioară (Ministrul Construcțiilor industriale la acea dată, n.red), s-au anulat aceste acte de constatare și proiectanților li s-a cerut să reia procesul și să răspundă la o singură întrebare: dacă clădirea ține la sarcini statice, adică la încărcarea din greutatea proprie și din sarcinile utile. S-a reluat expertizarea clădirilor, după noile directive. S-au verificat casă de casă. S-au clasificat clădirile după gradul de urgență al intervenției, după importanța socială (școli și spitale), după înălțime”. 

Numărătoarea a relevat că 350 de clădiri aveau nevoie de consolidare urgentă, 2.000 de clădiri cu mai mult de 4 etaje  aveau nevoie de intervenții de mai mică amploare și mii de case aveau nevoie de intervenții mici. Au fost deschise șantierele de consolidare a blocurilor, dar Inspectoratul de Stat în Construcții  a reluat avizările, anulându-le pe cele anterioare în ciuda opoziției șefilor de șantiere și le-a cerut tuturor echipelor de intervenție să elimine toate urmele cutremurului până la data de 1 mai 1977. 

Cum Nicolae Ceaușescu și conducerea de stat erau nemulțumiți de ritmul în care se derulau consolidările, în 4 iulie 1977 a fost convocată o ședință solemnă, în cadrul căreia – se spune în scrisoarea de la Europa liberă – Președintele Consiliului Popular al Capitalei (primarul general, n.red) Ion Dincă a ținut raportul de autocritică. În timp ce vorbea, Ceaușescu l-a întrerupt de mai multe ori cerând detalii despre câte comisii de evaluare a pagubelor au activat în fiecare sector și despre componența acestor comisii. A întrebat, de exemplu, dacă din ele au făcut parte elevi sau studenți de la Construcții. Șefii de instituții nu au știut cum să răspundă, ca să fie corect politic: să spună că au implicat tinerii în procesul de reconstrucție sau să spună că nu au făcut parte din comisii, ca să nu le pună sub semnul întrebării profesionalismul. 

În scrisoarea sa, Ursu relatează: „Tovarășul Ceaușescu a spus cam așa: Cum ai lăsat tov Gherghișan (Dumitru Gherghișan, primul secretar al Sectorului 1 București, primarul de sector, n.red.) sectorul dumitale pe mâna cui vrea să distrugă? Pe dumneata te-a pus partidul, poporul, să aperi fiecare casă, fiecare cărămidă. Dacă un expert e iresponsabil trebuie să îi oprim pe iresponsabili. Câte comisii din astea mai lucrează astăzi? De astăzi să nu mai existe nicio comisie. S-au primit nenumărate plângeri de la cetățeni că vin comisiile și le intră în casă, nu sunt lăsați să își vadă de treabă. Cu ce drept comisiile astea violează domiciliul cetățenilor? De altfel am dat ordin la Miliție și la Procuratură ca de azi să fie băgate la închisoare comisiile dacă mai apar.”

Dacă citim stenograma şedinţei de lucru cu activul de partid din 4 iulie 1977 la care face referire, ne dăm seama că Ursu a participat la discuție, fiindcă cele povestite sunt foarte apropiate de transcrierea originală. „Aţi dat oraşul pe mîna cui vrea să-l distrugă? Pentru ce-ai fost pus prim-secretar tovarăşe Gherghişan? Ca să laşi să se distrugă un sector, să se dezorganizeze viaţa populaţiei?” – a spus, de fapt, Ceaușescu.

Comentând declarațiile șefului statului, Ursu povestește în scrisoarea de la Europa liberă cum de fapt  comisiile de ingineri de pe teren erau asaltate de oameni care voiau să le fie expertizate casele, după ce observau și alte fisuri care apăreau cu cât se depărta momentul cutremurului.

Mii de oameni acostau pe stradă aceste comisii și le ofereau mici atenții, pachete de Kent, ca să li se verifice casele. În același timp, câțiva din cei mai buni structuriști și profesori universitari specialiști au fost scoși din comisiile în care fuseseră desemnați și relocați în comisii, care trebuia să expertizeze numai clădirile în care locuiau membrii de partid și din structurile de conducere ale PCR.

În ședința din 4 iulie 1977, Ceaușescu a dat dispoziţii să se oprească funcţionarea comisiilor de expertizare, care, spunea el, au contribuit la amplificarea panicii și au creat o psihoză inadmisibilă în Capitală. El s-a dezlănțuit și a amenințat cu închisoarea pe toți specialiștii, care nu-și adunau șantierele: 

„Dar vezi-ți de treabă, că nu te-a pus pe tine nimeni să te apuci să faci fundaţii la clădiri. S-a construit acuma 30 de ani, sau 50 de ani cu fundaţiile care le-au socotit bune. Noi nu ne-am propus acuma să facem toate fundaţiile aşa cum le concep arhitecţii sau proiectanţii astăzi. Că asta ar însemna să punem tot Bucureştiul să-l schimbăm. Sîntem în stare să punem Capitala jos la pămînt. Cine a stabilit că trebuie să se verifice obligatoriu toţi stîlpii clădirilor şi deci să se dea jos totul de pe ei? Cine a stabilit, cine a făcut instructajul acesta? Aşa cum aţi început şi la Scala să daţi totul jos şi să dezveliţi stîlpii, aşa cum s-a început şi la Aro şi peste tot unde s-au început aceste reparaţii fără aprobări. Noi am fost de acord să începeţi reparaţiile şi să reparaţi şi s-a stabilit în cîteva luni să terminăm, dar nu să demolaţi Capitala!”

În scrisoarea trimisă, Gheorghe Ursu explică: „pentru cămășuirea unui stâlp e strict necesară spargerea superficială a betonului existent pentru aderența între betonul vechi și cel nou, lucru evident nu numai la nivel de inginer constructor”.

Până seara au fost primite ordinele de sistare a consolidărilor și să se curețe capitala de schele, să fie văruită frumos până la 23 august. Bucureștenii au inventat gluma că locuințele le-au fost consolidate cu tencuială antiseismică.