Cum învață România să-i integreze pe copiii ucraineni în școli. Audient la stat sau la privat. Sau izolat

Pentru părinții ucraineni devine din ce în ce mai evidentă nevoia de a recăpăta un sentiment de normalitate, și mai ales, de a găsi modalități de a continua educația pentru copiii lor.

Din acest ultim punct de vedere, Ministerul Educației din Ucraina le-a pus la dispoziție o variantă care le permite să-și continue studiile după curricula ucraineană: o platformă online de cursuri, teste și materiale pentru studiu independent, dedicată elevilor de gimnaziu și liceu. Rămân pe dinafară cei mici, la nivel de grădiniță sau școală primară. 

Însă chiar și pentru cei care pot profita de ea, aceasta e o variantă provizorie și facultativă. Ministerul Educației din Ucraina a decis, din cauza contextului extrem de dificil, să nu mai susțină niciun fel de examene anul acesta. Astfel, elevii ar trebui să studieze pe cont propriu, fără îndrumarea unui profesor sau o modalitate de evaluare luată în considerare. Să învețe online, izolați de cei de vârsta lor din noul mediu în care au ajuns, nu sună ca un scenariu prea fericit pentru copiii ucraineni care s-au trezit deodată într-o țară străină. 

Dar care sunt șansele lor să se integreze în sistemul educațional dintr-o țară care nu era pregătită să acomodeze refugiați? În momentul de față, în România au trei opțiuni: să urmeze curricula românească, într-o școală de stat sau privată, chiar dacă nu știu deloc limba română, sau să urmeze curricula ucraineană într-o „școală-insulă”, cu riscul izolării. 

Niciuna dintre variante nu reprezintă un sistem stabil pentru că toate se împotmolesc în același punct: nevoia acestor copii de a învăța limba română – mai ales în eventualitatea unui conflict care va dura mult timp de acum încolo – și lipsa unor cursuri speciale în acest sens.

Cum arată cele trei variante puse în practică și ce demersuri face Ministerul Educației pentru a răspunde acestei nevoi comune, PressOne a aflat discutând cu toți actorii implicați în procesul de integrare al copiilor ucraineni în școlile din România.

Elev în audiență la ore din care nu înțelege nimic

Imaginează-ți că ești un puști de 13 ani. Deodată, pleci în Erasmus pe o perioadă nedeterminată, într-o țară a cărei limbă nu o cunoști deloc. Nu știi nici engleză prea bine. Ești primit într-o clasă cu copii de vârsta ta cu care poți comunica doar prin Google Translate. Profesorii te privesc binevoitori, dar au de predat la 20 de copii și nu au timp să-ți explice tot ce se întâmplă la ore. 

Acum închipuie-ți același scenariu, doar că ai numai 5 ani. 

Cam așa sună varianta pe care o încurajează Ministerul Educației din România pentru copiii ucraineni. Ei se pot înscrie ca „elevi în audiență” în orice grădiniță, școală sau liceu din România, lucru care le permite, conform ordinului de ministru, să participe la ore și să apeleze la consilierii școlari.

Evident, este tot o variantă formală, care depinde foarte mult de cunoștințele elevului și de mediul din școala în care nimerește. 

Pentru un copil care vine de aproape de graniță și știe română, nu sunt probleme mari. Un elev de gimnaziu care știe cât de cât engleză se poate, de asemenea, descurca. Dintre cei care știu doar ucraineană sau rusă, sunt câțiva norocoși care au ajuns la o școală din Brăila unde 70% dintre elevi sunt lipoveni. Dar pentru restul, mai ales pentru cei de școală primară sau mai mici, participarea la orele din școlile românești e o variantă care momentan nu funcționează deloc. 

Până la data de 8 aprilie, doar 1.769 de copii ucraineni aflați în România au ales să se înscrie ca audienți în școlile de stat, conform datelor publicate de Ministerul Educației. Din restul până la 24 de mii, unii au ales varianta instituțiilor de învățământ private. Nu se știe câți, pentru că acestea nu raportează datele Ministerului.

Exercițiu de empatie în comunitate: locul în care copii români, ucraineni și ruși învață împreună

„Am ajuns aici la școală acum trei săptămâni. M-am adaptat rapid pentru că am colegi foarte prietenoși. Mă simt în siguranță, dar îmi fac griji pentru prietenii mei care nu au plecat din Ucraina. Și pentru bunicii mei care au rămas în orașul nostru, care acum e ocupat.”

Alina are 15 ani și vine din Herson, din sudul Ucrainei. E primul oraș important care a căzut în mâinile forțelor ruse, chiar în prima seară de război. Ea și mama ei au reușit să plece de acolo abia pe la mijlocul lui martie. Acum locuiesc alături de câțiva prieteni din Odesa într-o casă închiriată în Corbeanca. Alina povestește lucrurile astea detașat, de parcă nu ar vorbi despre ea, sub privirea caldă a directoarei școlii private din Voluntari unde învață acum.

Încă din prima săptămână de război, zeci de școli și grădinițe private din toată țara s-au organizat pentru a acomoda copii ucraineni prin intermediul Asociației Școlilor Particulare din România. Tot de atunci au lansat și un apel către învățătorii și profesorii ucraineni care doresc să contribuie la procesul de integrare în clasele de copii români. Unele școli i-au și angajat, iar rolul lor e unul esențial pentru confortul copiilor. 

Diferența față de instituțiile de stat e că într-o astfel de școală numărul de clase e mult mai mic, deci pot fi primiți mult mai puțini copii ucraineni. Dar în același timp, cei care ajung în astfel de locuri se pot bucura de mai multă atenție din partea profesorilor și de activități cu colegii mult mai diverse. Acest aspect a ajutat-o pe Alina să-și facă rapid prieteni la școala privată Little London, unde învață de trei săptămâni în clasa a 9-a. Marele ei avantaj e că știe destul bine engleză.

„Am destul de multă experiență cu limba engleză pentru că sunt dansatoare și am călătorit mult pentru concursuri. Mama nu se descurcă așa de bine cu engleza, deci m-am ocupat eu de traducere”, povestește Alina pentru PressOne.

Acasă, în Herson, urma cursurile unui liceu cu profil de engleză. Aici, la Little London, a ajuns într-o clasă cu profil de științe. Chimia, fizica sau matematica nu sunt punctele ei forte, ne spune zâmbind. Iar predarea în română complică și mai tare lucrurile.

„Știu doar câteva cuvinte în română, dar nu cred că asta reprezintă o barieră, mă simt confortabil în acest mediu”, adaugă Alina.

Alături de ea, alți 19 copii ucraineni, de la grădiniță la liceu, și-au găsit locul aici. Deși la Little London nu au fost angajate cadre didactice din Ucraina, printre cei 300 de copii din clasele sale se numărau deja câțiva ucraineni și ruși, care acum contribuie semnificativ la integrarea noilor colegi. 

Directoarea școlii, Luminița Macsim, povestește pentru PressOne că au ajuns să primească copii refugiați la solicitarea unei mame care a ajuns la vamă în Siret și a vrut să ajute familiile ucrainene care veneau în București. Absurdul războiului, spune ea, e că respectiva mamă e rusoaică.

„Acest absurd s-a regăsit în mult din ce am trăit noi în școală. A fost valul de empatie care a venit către poporul ucrainean și cumva stigmatul pus pe ce înseamnă atacul rusesc. Copiii ruși care fac parte din comunitate au avut și ei nevoie de suport pentru a nu se simți vinovați cu nimic. 

Au avut nevoie de consiliere cu toții. Și cei care erau îngrijorați de soarta bunicilor care nu mai răspundeau la telefon din Ucraina, dar și copiii de origine rusă ale căror familii au conturile blocate sau sunt într-o situație problematică. Au fost situații în care copiii ruși au venit să ne întrebe dacă ei pot să mai spună că sunt ruși”, spune Luminița Macsim.

Deși lucrurile par mult mai închegate aici decât într-o școală de stat, directoarea Luminița Macsim nu consideră că ce se întâmplă la Little London reprezintă un sistem stabil pentru copiii ucraineni:

„Ca alternativă, programa de învățământ românească nu-i poate ajuta. Ei au nevoie de programe speciale, adaptate, și chiar dacă sunt de integrat pe viitor într-o școală românească, ei au nevoie de niște ani suport de limba română ca să poată să parcurgă integral o programă ca a noastră. Suntem în colaborare cu centre educaționale care au funcționat și anterior pe limbă ucraineană sau rusă pe care le susținem pentru ce ar însemna punerea la punct a unei structuri de școală dedicată acestor copii.

Nu este suficient să vii să socializezi, acesta e doar primul pas. Următorul e asigurarea unui program academic care să fie sustenabil pentru ei”, spune directoarea.

Școala-insulă dintr-un liceu din București

În jurul orei 15, în curtea Colegiului Național „Mihai Viteazul”(CNMV) din București se face schimbul.

Dimineața, aici învață în jur de 1000 de liceeni români. E unul dintre puținele licee din țară care nu are program și după-amiaza. Din acest motiv, de pe 23 martie, conducerea a luat decizia să găzduiască după programul normal o mini-școală primară ucraineană, în opt dintre sălile sale. 

Pe măsură ce liceenii români ies în grupuri pe poartă, în locul lor intră părinți ucraineni cu câte un copil de mână. Uneori, cu cealaltă mână țin în brațe încă un copil sau duc un cărucior. După ce îi văd pe cei mici intrați pe ușile școlii, o bună parte dintre mame rămân să-i aștepte în curte, coagulându-se în grupuri și discutând. Printre ele se află și Oxana, venită din Kiev alături de cei doi copii.

„Fiica mea de 10 ani plângea din prima zi de război pentru că nu putea să doarmă din cauza sirenelor. Fiul meu, Alex, îmi spunea de asemenea că îi e frică. Am plecat pe 6 martie. În urrmătoarea zi, un avion s-a prăbușit și a distrus o clădire la numai 300 de metri de casa noastră.

La o săptămână după ce am ajuns în România, fiul meu mi-a spus: «Mama, mulțumesc mult că am plecat în călătoria asta. În locul ăsta nu simt războiul.» Asta e, e călătoria noastră lungă în România. Iar în această școală, oamenii sunt foarte prietenoși. Suntem foarte încântați că guvernul vostru ne-a oferit clădirea asta”, ne povestește Oxana.

Ce se întâmplă la CNMV a fost inițiativa Anastasiiei Konovalova, o profesoară din Odesa care și-a dat seama de cum a ajuns în Gara de Nord, la început de martie, că elevii ucraineni care au ajuns în România vor avea nevoie și de educație, pe lângă adăpost și hrană. În plus, la nivel personal o apăsa sentimentul de vină că și-a părăsit țara. Așa că a decis să se implice pentru comunitatea ei cu ceea ce știa mai bine: să predea. Inițiativei s-au alăturat încă șapte cadre didactice. 

Inițial, a reușit să găsească printr-un ONG un spațiu unde să învețe în jur de 50 de copii. Însă cererile de la părinți continuau să vină, iar Anastasia voia să asigure educație pentru cât mai mulți copii. Cu ajutorul consilierului Ministrului Educației, Radu Szekely, a ajuns să semneze un acord de voluntariat cu conducerea CNMV. Acum, în școala coordonată de ea învață 227 de copii, veniți din toate colțurile Ucrainei. La clasa 0, unde predă Anastasiia, învață și fiul Oxanei, Alex. 

„Din prima zi în care am ajuns, am înțeles că ei au nevoie să-și continue educația. Am fost atât de fericită când am văzut mesajul Anastasiei pe Facebook, pentru că e foarte important pentru copiii noștri să poată interacționa cu alți copii ucraineni”, spune Oxana.

În sala de clasă decorată cu flori de hârtie și fluturi galbeni și albaștri e mare veselie. Cei douăzeci și ceva de prichindei își revendică locurile, își scot caietele, penarele și chicotesc neîntrerupt. Abia ajung să-și pună coatele pe masă. Unii ne privesc prelung, apoi zâmbesc și spun ștrengărește: „Hello!”. Anastasia intră în fugă, se oprește în cadrul ușii și își trage sufletul. Zgomotul încetează brusc. Începe ora de ucraineană. 

„E foarte important să le arătăm copiilor noștri că nu sunt doar victime. Toată lumea încearcă să ajute copiii ucraineni. În primul rând, sunt foarte drăguți. În al doilea rând, au trecut prin iad. Dar există și o altă fațetă a acestei medalii: este ca un Crăciun de treizeci zile pentru ei. Toată lumea este dispusă să plătească pentru ei. Pot vedea că acesta e un lucru foarte periculos.

Unii copii mă întreabă direct: «Dar de ce trebuie să învățăm?» Putem să mergem la Romexpo și să primim totul gratis. Acum nu trăim într-o lume normală, dar asta se va termina mai devreme sau mai târziu. Iar copiii trebuie să fie pregătiți. Altfel, ei vor avea parte de un nou șoc”, explică Anastasiia pentru PressOne.

Mai cu un cântecel, mai cu un joculeț, învățătoarea îi ghidează pe cei mici să învețe să scrie litera M. E blândă și fermă în același timp, îi încurajează și mai ales, le păstrează atenția pe tot parcursul celor 50 de minute. 

„Am înțeles că școala este o oportunitate pentru ei să se întoarcă la realitate. Ne ajută și pe noi, e forma noastră de rezistență și de luptă cu sentimentul de vină. Dar nu am plănuit să facem o școală aici de la început. Când am plecat, eu mi-am luat doar un pulover. Dar am luat o cutie mare cu manuale.

Și atunci când ești într-o altă țară cu atâtea cărți după tine, ce altceva poți să faci? La un moment dat, voi scrie o carte despre cum să creezi o școală în trei zile, fără bani, fără să cunoști limba sau să știi unde o să locuiești”, spune Anastasiia râzând. 

Anastasiia a primit multe oferte de angajare din partea școlilor private, dar a decis că atâta vreme cât o poate face, ea va continua să țină școala de aici, pentru că vede cât de mult îi ajută pe copii să învețe împreună, de la profesori care le vorbesc pe limba lor. E incert până când va putea face asta, având în vedere că acești profesori nu pot fi angajați de statul român predând după curricula ucraineană.

Aplicând pentru fonduri pe la diferite ONG-uri, a reușit cu greu să asigure salarii pentru șase luni. Iar cererile de înscriere încă vin, inclusiv de la părinți de elevi de gimnaziu:

„Avem 600 de persoane pe lista de așteptare. Am reușit cumva să creăm această primă școală ucraineană în România, funcționăm ca un model care ajută. Avem acum o școală în Constanța pe care am ajutat-o să găsească conexiunile necesare. Mai avem o alta în Galați. Aceasta este cea mai mare de până acum”, spune Anastasiia.

Varianta de „elev în audiență” nu i se pare o opțiune bună, cel puțin nu momentan, când copiii ucraineni nu au parte de cursuri de limba română. Iar aceasta este și carența principală pe care o identifică în școala pe care o coordonează:

„Școala noastră ucraineană din România este o insulă confortabilă, dar este și o formă de izolare pentru copiii ucraineni. Nu vreau ca ei să fie percepuți ca o societate separată, victimizată. Vreau ca ei să fie percepuți ca niște copii normali. De aceea am început să căutăm modalități de integrare normală. Nu să aruncăm bietul copil ucrainean într-o clasă cu copii români și să vedem dacă supraviețuiește.

Acesta este principala noastră nevoie: avem nevoie de cursuri de limba română. Și este greu. Sunt mulți voluntari care vor să ajute, dar copiii au nevoie de cadre didactice. În plus, ei pot veni poate o dată pe săptămână, iar noi avem avem peste 200 de copii”, spune Anastasiia pentru PressOne.

Ce planuri are Ministerul Educației: cursuri de limbă, cultură și civilizație română pentru toți copiii ucraineni

Cursurile de limba română sunt nevoia principală a tuturor copiilor ucraineni care vor rămâne pe termen mediu sau lung în România, fie că sunt elevi „audienți” la școli de stat, la cele private sau învață după curricula ucraineană. Ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, care a fost în vizită de două ori școala Anastasiei, spune că „acordă o atenție deosebită” acestui subiect și mai mult, că a identificat 214 cadre didactice din învățământul preuniversitar din România care au capacitatea de a preda în limba ucraineană.

PressOne l-a întrebat pe consilierul său, Radu Szekely, care este stadiul concret în care se află demersul Ministerului Educației de a asigura cursuri de limba română pentru elevii ucraineni:

„În momentul de față nu avem încă reglementarea legală. Este în pregătire o ordonanță de urgență în acest sens care să stabilească niște grupe de adaptare. Dar ideea este ca în aceste grupe, în paralel cu participarea la ore ca audient, copilul să învețe și limba română.

âNu am vrea să rupem procesul de integrare în două. Stai întâi separat să înveți limba română și abia după aia mergi cu colegii din generația ta la alte tipuri de ore. Vrem ca în paralel să organizăm niște cursuri de limbă, cultură și civilizație românească astfel încât ei să ajungă la un nivel măcar A2 în câteva săptămâni. Asta însemnând nivel de bază. Ulterior, limbajul lor oricum se dezvoltă mult mai rapid în comunitatea în care ei învață alte discipline. 

Sperăm să înceapă (n.r. cursurile de limba română) până la finalul anului școlar, dar ne dorim ca pe perioada verii să existe școli de vară pentru copii ucraineni care se stabilesc în România pe termen mediu sau lung și vor să învețe pentru că din toamnă vor continua școlarizarea în România”, spune Radu Szekely pentru PressOne.

Aceste cursuri vor fi deschise pentru toți copiii ucraineni stabiliți în România, indiferent ce formă de educație au ales, și vor fi fără titlu de obligativitate. Însă spre deosebire de ministrul Cîmpeanu care s-a arătat mai încrezător, Radu Szekely spune că „nu s-a identificat în mod concret resursa umană” care să susțină aceste cursuri. 

Mai durează, în traducere liberă. Adevărul e că România, spre deosebire de Germania, Polonia sau țările nordice, nu avea o infrastructură pregătită pentru educația copiilor refugiați. Pentru că nu a avut nevoie până acum. 

Ce se întâmplă momentan, atât în școlile de stat cât și în cele private, este o variantă provizorie, în care partea de socializare și empatie primează, dar care nu reprezintă un sistem stabil. Un copil ucrainean nu poate urma curricula românească fără o perioadă de acomodare cu limba. Iar unul care alege curricula ucraineană, fie online, fie într-o școală precum cea de la Mihai Viteazul, riscă să rămână izolat de cei de vârsta lui dacă nu învață în paralel, măcar la un nivel de bază, limba română. 

După valul inițial de empatie, România trebuie să facă pasul către nivelul următor: să construiască modalități concrete de integrare pentru copii ucraineni în școli, și pentru ucraineni în general în societate. Chiar dacă nesiguranța definește modul în care se întâmplă lucrurile momentan, Anastasiia Konovalova găsește motive de optimism:

„Din fericire, există ONG-uri, există Uniunea Europeană care, în opinia mea, ar trebui să ajute. România are prea mulți refugiați, nu vă puteți descurca singuri. Vom încerca și noi să ne ocupăm de noi înșine, aplicând, cerând și descriind nevoile noastre. Suntem aproape localnici acum, nimeni nu se aștepta la asta. Iar mulți ucraineni se întorc din Germania sau Austria pentru că primesc ajutor financiar și logistic, dar nu se simt bineveniți.”

Acest material face parte dintr-o serie de articole susținută de Asociația Zi de Bine, care urmărește să documenteze provocările întâmpinate de refugiații ucraineni în România, dezinformarea cu privire la acest fenomen, dar și soluțiile de integrare pe termen lung sau modelele punctuale de succes.