Cum e să urci pentru prima oară pe munte la 35 de ani

N-am mai călătorit cu un tren CFR de mai bine de 3 ani. Ultima oară când am făcut-o, aveam însă aceeași destinație: Bușteni. Și același scop: de a urca pe munte. Atunci eram singur. De data asta sunt cu Dragoș, care are 35 de ani și cu care sunt prieten de 10.

Dragoș urmează să urce pe munte pentru prima oară în viața lui. 

Cred că pasiunea pentru munte mi-a fost insuflată involuntar de tata. Alături de el am și prima amintire, de pe la vreo 10 ani, cu mine urcând în Brașov, spre Șaua Tâmpei. Am pierdut atunci poteca. Căutam nuiele de alun din care să-mi facă arcuri și am ajuns să fugim prin pădure, spre baza muntelui, când pe un copac am găsit păr și sânge proaspăt de la un urs pe care-l mânca spinarea.

Apoi au fost urcările și aventurile la munte cu prietenul meu Dănuț, care se lăsau întotdeauna cu cântări la chitară și beții în Bușteni. Sau cele la fel de hedoniste cu colegii de liceu.

Planul cu Dragoș era să urcăm pe Jepii Mici, apoi s-o luăm de la Cabana Caraiman până la Piatra Arsă, și apoi să coborâm pe Jepii Mari. Din păcate, ploaia ne-a dat planurile peste cap și, ajunși la baza muntelui, am decis să urcăm doar până la cascada Urlătoarea.

Pentru că au făcut traseul rapid și pe parcurs s-a înseninat, ba chiar soarele începuse să ardă, am hotărât să luăm Jepii Mari la pas. Aveam bocanci și pelerine și ne-am spus că odată ajunși pe platou ne descurcăm și dacă revine ploaia.

M-a bucurat acest lucru, pentru că așa măcar aveam ocazia să facem jumătate din traseul pe care-l stabilisem în primă instanță și urma să simțim că urcăm cu adevărat pe munte.

„Am mai făcut drumuri prin pădure, plimbări scurte, dar niciodată un traseu în adevăratul sens al cuvântului. Motivul pentru care am așteptat atât? Bună întrebare. Cel mai bun răspuns cred că e neîncrederea. Am fost crescut mai degrabă temător și confortabil, n-a existat o deschidere către natură și genul ăsta de drumeții.

Mai e și dimensiunea media, care fără să-mi dau seama mi-a susurat în cap ideea de pericol iminent: «Aoleu, urși!», «Salvamont a mai dat jos de pe munte niște inconștienți.» Până la barierele fizice am avut de depășit câteva idei preconcepute”, îmi spune Dragoș.

Să nu fi urcat pe munte până la vârsta asta este un lucru greu de înțeles pentru mine, pentru că de-a lungul timpului, deși sunt bucureștean, în cei 38 de ani de viață ai mei am urcat aproape an de an, pe trasee mai mult sau mai puțin dificile. Întotdeauna am fost fascinat și atras de munți și de provocarea pe care aceștia mi-o lansează: încearcă, dacă poți, să ajungi în vârf. 

Muntele, un prieten dificil

Se spune că răspunsul la întrebarea de ce urcăm pe munți se află undeva între bază și vârf. Un alt răspuns celebru la această întrebare este că escaladăm munții pentru că sunt acolo. Asta spunea George Mallory în 1923, când a fost întrebat de ce încerca să urce pe vârful Everest. Un an mai târziu și-a pierdut viața pe munte, iar corpul i-a fost recuperat abia 75 de ani mai târziu. 

E adevărat, Bucegii nu sunt munții Himalaya, cu toate acestea, nu-s lipsiți de pericole sau de tragedii. Să urci pe Jepi, la Omu sau la Mălăiești nu-i chiar o simplă plimbare prin pădure, ci o activitate plină de riscuri.

De exemplu, peste 1.600 de persoane au fost salvate de pe munții din România de echipele Salvamont doar în luna ianuarie a acestui an, 9 persoane au murit, iar aproape 700 au ajuns la spital. În 2019, Salvamont anunța că doar în luna iunie au murit pe munte 15 persoane și 500 au suferit accidentări. Întâlnirile cu ursul nu-s nici ele deloc rare. Muntele e plin de povești traumatizante când vine vorba de munțomani care vin față-n față cu cel mai mare prădător din Carpați. 

Prin 2015, am urcat pe Jepii Mici cu partenera mea de viață, ne-am cazat la Babele, iar seara cabanierul ne-a anunțat că ușile se închid și nimeni nu mai iese afară după ora 9. L-am întrebat de ce și răspunsul lui a fost simplu: „ursul”. 

Apoi, dintr-una în alta și după câteva beri, am ajuns la poveștile clasice care se spun în cabane. Într-una din ele era vorba despre o turistă americană care fusese decapitată de urs în drumul dintre Babele și Caraiman. Animalul fusese enervat de blițul aparatului foto, cu care soțul victimei încerca să-l sperie. Am crezut că era doar o poveste de speriat turiștii, dar a doua zi am căutat pe net și am găsit că nu exagerase cu nimic. 

Cu toate acestea am continuat să urcăm pe munte an de an, pentru că indiferent de pericole, în balanța noastră aventura merita și aceste riscuri.  

“Accidentele au căpătat brusc un context”

„Mi-a fost teamă și am fost puțin precaut. Să nu cad, să nu alunec, să nu fac un pas greșit într-un moment greșit. E un lucru interesant și cu frica. Ți-e mult mai teamă de urs de la baza traseului decât îți e pe traseu. Îți faci tot felul de planuri înainte, «o să fug, dacă vine îl pocnesc, urlu, mă agit», dar adevărul e că habar n-ai ce o să faci. 

S-ar putea să dai bot în bot cu ursul după o porțiune de urcare și să nu mai ai respirație nici pentru tine. Să te văd eu cum faci pe mortul când ție îți bate pulsul cu 180 în gât. Când ești sus, te întâlnești cu ursul și aia e… trebuie să faci ceva să te descurci. Nu interesează pe nimeni că ți-e frică. Nici măcar pe tine”, reflectează Dragoș.

După o oră de ascensiune, corpurile noastre se obișnuiesc cu efortul și inima se mai calmează, nu mai bate cu putere în gât. Suntem leoarcă de transpirație și începem să simțim deshidratarea. Îi spun lui Dragoș că pauzele pe traseu trebuie să fie cât mai scurte și rare, altfel o să resimțim mai tare oboseala. Inițial nu mă crede pe cuvânt, dar apoi îmi dă dreptate. 

Bineînțeles, ursul e în mintea noastră la tot pasul, de fiecare dată când dăm pe traseu de ceea ce par a fi fecale de animal ne întrebăm dacă sunt de urs. Apoi, inima ne stă în loc la propriu când telefoanele amândurora încep să vibreze și să sune bezmetic – un RO-ALERT ne anunță că ursul a fost văzut în zonă… pe o stradă din Predeal. 

Ne liniștim, râdem ușurați și facem glume despre ce am fi făcut dacă era vorba de un urs în zona în care ne aflam noi.  

„Aveam impresia că va fi greu, așa că nu m-a șocat când chiar a fost greu. Eram pregătit pentru asta. N-am mai transpirat niciodată așa – abundent, deodată, constant. Asta a fost cel puțin interesant.

Forma mea fizică nu e una 10/10. Mi s-a părut dificil, dar sustenabil. Cvadricepșii mi-au luat foc de la săltat pe pante și treptele săpate în piatră, mi-am pierdut respirația din când în când, dar una peste alta aș zice că nu a fost atât-atât de greu”, îmi mărturisește Dragoș când îl întreb înapoi în București cum i s-a părut totul. 

Ce-i drept, Dragoș nu e vreun atlet și are un job static, de birou, dar joacă tenis în fiecare weekend, mai bagă o alergare din când în când și, ca tot bucureșteanul, mai dă un sprint după troleu.

„Și că tot vorbeam de perspectivă, am descoperit și un nou mod de a te uita la accidentele pe munte. Stai tu comod în fața televizorului și auzi că nu-știu-cine a picat într-o râpă și zici «uf, ce inconștient». Ce nu îți dai seama e că omul ăla poate era obosit, poate s-a uitat prea mult în jos, pe unde să pună piciorul, a amețit și și-a pierdut echilibrul. 

Sună poate un pic pueril din partea mea, dar accidentele au căpătat brusc un context, un fel de a-haaa moment. „Păi stai, mă, că e mult mai ușor să cazi, să te împiedici, să te rănești, că tu abia mai respiri„”, mai adaugă Dragoș.

„E frumos rău, nu?”

Au trecut vreo 2 ore de când urcăm și ne apropiem de lanțuri și apoi de pădurea de jnepeni. Suntem deja la înălțime și peisajele încep să devină abrupte și spectaculoase. Mă bucură de fiecare dată priveliștea de aici, dar acum o văd un pic și prin ochii lui Dragoș, care intră în contact cu aceste imagini impresionante pentru prima oară în viața lui. Treaba asta mă emoționează, dar nu-i spun. 

Acum chiar suntem undeva între bază și vârf, iar motivul pentru care urcăm pe munte devine, așa cum se spune, clar. Îl bat pe umăr și îi zic: „E frumos rău, nu?”. Mă simt privilegiat că sunt cel care i-a dat curajul să facă acest pas și ocazia să vadă pe pielea lui cum e să urci până la o altitudine de peste 2000 de metri. 

Știu din experiență că să urci pe munte alături de cineva nu înseamnă doar să împarți efortul, temerile și succesul de a-ți atinge obiectivul propus. Înseamnă și să împarți pe toată durata aventurii un spațiu mental comun. Sub presiunea urcării constante și a efortului susținut ai tendința de a te deschide mai mult față de cel cu care împarți experiența asta pe cât de frumoasă pe atât de periculoasă. Ai tendința de a povesti, de a te povesti mai mult decât ai face-o cu altă ocazie. E terapeutic, dar e și un proces care te leagă de cealaltă persoană, te împrietenește. 

Cu Dragoș, mi se confirmă treaba asta încă o dată, pentru că pe lângă toate tâmpeniile pe care le vorbim în prima oră de ascensiune, pe la mijloc ajungem și la chestii serioase, cât se poate de personale, unele pe care nu le-am mai discutat până acum. 

De exemplu, cum e cu adevărat să fii tată. Cât e de greu, dar și cât e de frumos. Dar și despre relațiile noastre cu tații noștri, care în perioada asta de viață nu-s cele mai bune.

Poteca ne scoate în sfârșit la labirintul prin pădurea de jnepeni, ultima parte de traseu. Din nou, avem parte de o priveliște care te face să te simți mic și insignifiant în fața naturii. O tragem în poze și în piept și sperăm să o ținem vie cât mai mult în amintire. 

După, ajungem la Canton Jepi, o clădire lăsată în paragină și unde se odihnesc mai mulți drumeți cu care ne salutăm și schimbăm câteva vorbe. Răsuflăm ușurați că am ajuns sus, dar aventura nu s-a încheiat. Deși e sfârșitul lui iunie, pe ultima parte de traseu a fost atât de frig că nu ne mai simțim degetele de la mâini. Punem hanoracul și pelerinele pe noi, ne hidratăm, dar decidem că nu avem timp să ne lungim la un picnic – eu unul nici n-aș putea mânca imediat după tot efortul depus. 

E duminică și ultima telecabină de la Babele spre Bușteni pleacă la ora 16.00. Ceea ce înseamnă că trebuie să ne grăbim să o prindem. Jepii Mici nu putem să-i coborâm, pentru că la 17.00 se anunță o rupere de nori, lucru pe care ni-l spun și ceilalți drumeți ajunși la Canton Jepi pe diverse alte trasee. O luăm spre telecabină și sperăm să ajungem la timp pentru ultima și să nu ne întâlnim cu câinii de la stână, de care ne-au avertizat alți munțomani că ar fi pe traseul până la Babele. 

„Cel mai mult m-a impresionat că mă gândeam, din când în când, «Eu chiar fac asta, fac un traseu, n-am murit aiurea». Mi-a plăcut pădurea de jnepeni. Habar n-aveam că există așa ceva, habar n-aveam că sunt așa deși jnepenii, că fac culoarele alea. M-am simțit ca în Harry Potter. Apoi mi-a plăcut că noi ajungeam la Sfinx și Babe pe jos, în timp ce toată lumea urca cu telecabina.

E frumos pe munte. Îți aerisește creierul, îți bubuie plămânii, te face să te simți mic și mai împlinit cu tine, mai aproape de niște lucruri care îți sunt  esențiale, dar pe care le omiți când mergi la birou, te duci la supermarket, te înghesui prin transportul în comun”,  îmi povestește Dragoș. 

Suntem pe platou, unde e liniștea aia pe care o simți cum îți apasă pe timpane și, din nou, mă uit la Dragoș să-mi amintesc cum e să simți asta pentru prima oară. Drumul pe platou e destul de banal, dar nu e mai puțin solicitant, mai ales că există nori în dreapta noastră care par că se apropie amenințător de repede de noi, iar aici norul pur și simplu te înghite. 

Pe o porțiune din drum dăm și de niște limbi de gheață, care se păstrează aici pe toată durata anului. Pe platou e plin de oameni care au ajuns cu telecabina sau cu mașinile până la Piatra Arsă și care vor coborî în același mod. Se învârt un pic pe aici și apoi se întorc înapoi. O fi și asta o treabă.  

Ajungem la telecabină în timp util, ba chiar mai avem vreo jumătate de oră la dispoziție până la ultima cursă. Pentru că sunt la 5 și respectiv 15 minute de noi, Dragoș decide să dea o fugă să vadă și Babele și Sfinxul, pe care până acum le văzuse doar în poze sau pe timbre. Se întoarce repede, victorios și nu foarte impresionat. 

Luăm telecabina înapoi spre baza muntelui.

Poate mai surprinzător e că aici, între telecabină și Babele, există un stand la care se vinde porumb fiert sau prăjit. 

Înainte să ne îndreptăm spre gară, ne premiem cu o masă și cu o bere la cea mai populară terasă din Bușteni: Casa Ancuței. Acolo ne lungim la povești. Continuăm sau reluăm unele discuții pe care le-am avut între baza muntelui și vârf. Aici, la final, simțim amândoi nevoia să descărcăm și mai mult din viețile noastre. Având amândoi relații dificile cu tații noștri, discuțiile și poveștile merg pe această pantă. 

Viața tatălui meu n-a fost dintre cele mai ușoare și nici lipsită de traume, iar poate asta l-a făcut ca în ultimii aproape 20 de ani să fie o prezență ștearsă, uneori chiar absentă și poate prea adesea conflictuală.

Cu toate astea, îmi amintesc cu plăcere și mi-e dor de tata din copilărie, cel care m-a dus prima oară pe munte, cel care-mi făcea arcuri din lemn de alun, fluiere din lemn de soc și care adormea împreună cu mine la mijlocul poveștilor pe care mi le citea în timp ce imita zgomotul pe care-l făcea vântul prin păduri. 

E clar că și mie și lui Dragoș ne-au lipsit enorm tații și că amândoi îi purtăm în minte poate mai mult decât am vrea, poate mai mult decât ar trebui și poate mai mult pentru motivele greșite, decât pentru cele bune. 

De ce urcăm pe munte? Terapeuta mea îmi spunea că avem tendința să vizităm și să ne simțim atrași și legați în mod inconștient și inexplicabil de locurile în care părinții noștri erau fericiți sau de locurile în care noi i-am văzut fericiți.

Poate ăsta e răspunsul pentru mine și de ce am tot făcut-o constant de-a lungul vieții.

Dragoș? Îl rog pe el să încheie cu câteva rânduri despre ce anume l-a făcut să urce pe munte acum, deși n-a fost tentat să facă acest lucru în cei 35 de ani. 

„Cred mult în schimbarea de perspectivă. Aveam o reținere la ideea de a face un traseu, fie el și simplu. «Nu e pentru mine, n-aș face față, cel mai probabil m-aș accidenta». Dar am făcut-o, pentru că părea o experiență care mă va îmbogăți.

Apoi a fost încrederea în tine. Am simțit cât de mult îți place să faci asta, ți-am simțit dorința și încrederea, experiența și calmul. E mult mai ușor să faci asta când ai un prieten «instructor» lângă tine.

Fiți instructori pentru prietenii voștri. Îi ajută să descopere lucruri noi.”