Cum au distrus mitralierele Bazarul din Oș, oraș mitic al Asiei Centrale

Voicu Bojan

Redactor

O rablă de Lada albastră se ivește la uşa iurtei noastre pentru a ne duce pe un drum fără întoarcere. Spre Narân, spre sud-est, locul de unde vom pleca către Oş – oraş mitic al Asiei Centrale, placă turnantă a comerţului, spaţiu-cheie de pe Drumul Mătăsii, locul despre care gurile rele zic că ar fi mai vechi decât Roma.

Suntem trei, niciodată destui ca să umplem cum se cuvine o maşină. Or, în Kârgâstan, nici o maşină, oricât de mică, nu pleacă dacă nu e plină ochi. Sau pleacă, însă numai dacă eşti dispus să plăteşti restul de locuri.

Pe lângă şofer, trebuie să fie minimum 4, maximum 6 pasageri, depinde de cât de graşi sunt oamenii şi cât de lată maşina.

Călătorim prin podişul Tian Şan, pe serpentine neasfaltate, învăluiţi în praf ca patru omizi înghesuite într-un cocon. Prin rama geamului, vedem acelaşi film mut în care, la intervale neregulate, se ivesc marmote ca pe Discovery, turme de cai sălbatici, şoimi sau coline albăstrii lipsite de vegetaţie.

Pe scaunul de dinainte, un şofer înalt şi tăcut e silit să stea ghebos, apăsat de capota prea joasă a maşinii. La gropi dă cu capul. În portbagaj, sub două degete groase de praf, rucsacurile noastre.

În Kârgâstan nu există trenuri. Autobuzele merg încet şi sunt cam scumpe. Opresc în mii de staţii și în autogări atât de deprimante, încât îţi vine să te apuci să reciteşti Eclesiastul.

Mai există nişte microbuze ruseşti, lente ca nişte râme, numite Marshutka. Pe lângă aceste mijloace de transport, există şoferii independenţi, care au găsit o nişă bună de-a face un ban.

Maşinile lor sunt de multe ori un spectacol în sine: vechi Moskvich-uri din care a rămas doar tabla şi care merg doar drept înainte oricât ai roti de volan. Sau Gaz-uri ruseşti pufăitoare, eterne Lada în culori incerte ori Audi-uri 80 reciclate, care au capote de carton pe dinăuntru.

În general, şoferii nu vorbesc altă limbă decât cele ale locului, respectiv kirghiză şi rusă. Dar cifrele sunt universale. Ele se înşiră cu alternanţă pe capota maşinii. Şoferul scrie un preţ. Sub el, tu scrii altul. Și tot aşa. Oricât de tare s-ar încinge negocierea, poţi sublinia preţul şi poţi să te faci că pleci, dar nu e frumos să tai peste cifrele celuilalt.

Așa am nimerit în Kazarman − de departe cel mai absurd, ostil şi deprimant loc prin care am trecut vreodată. Misterioasa trecătoare Torugart, aflată la 3752 de metri, locul pe unde uneori se trafichează, pe lângă ciorapi şi mase plastice, lucruri mai puţin ortodoxe precum arme şi droguri, reprezintă graniţa de sud a Kârgâstanului cu China.

Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”

„Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?”, s-a întrebat PressOne. 

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

La nord, drept în buricul ţării, se află oraşul Narân. Departe, la vest de Narân, aproape de graniţa cu Uzbekistanul, pe verdea şi râvnita Vale a Ferganei se află Jalal-Abad, al treilea oraş ca mărime al ţării.

Tot acolo se mai află Oş, ţinta noastră.

Nici cel mai şmecher şofer nu va accepta să te ducă direct de la Narân la Jalal Abad. E prea mult drum şi cam nerentabil.

Trecătoarea Kaldama e ciudată, la cei peste 3100 de metri. Vremea este de obicei proastă, drumul neasfaltat, iar pustietatea, maximă. Aşa că te va abandona, cum a făcut cu noi, undeva pe la mijloc, şi nu oriunde, ci la Kazarman.

Culorile preferate ale celor aproximativ 15.000 de localnici erau negrul, griul şi maroul. Din trei cârciumi, două erau închise, iar a treia nu servea decât o mâncare uigură sleită.

Buticarul entuziast de la parterul unui bloc vorbea câteva limbi străine, absolvise chiar și filozofia, dar toate acestea nu păreau să-i folosească la ceva. Aşa cum nici mina de aur de la Makhmal, aflată la doar o oră de mers înspre est, nu părea să-i folosească Kazarmanului la ceva. Pe un bloc, sub o antenă plină de fire zburlite scria, cu vopsea maro, Nasti I Love You.

Ne plimbam deja de vreo oră, ca nişte cocote, aşteptând pe cineva care să ne agaţe şi să ne ducă până în Jalal-Abad. Nu băga nimeni în seamă farmecele noastre de turiști rătăciți, iar singurul hotel din oraş avea pe uşă un lacăt mare, ruginit.

Cerul era şi el în ton cu peisajul – plumburiu, apăsător, bacovian. Iar când, într-un târziu, şoferul mesianic a apărut de după o tufă, timid ca o fecioară, am negociat absolut anemic, ne-am suit în mașină și duși am fost.

Oş părea un oraş la care era tot mai greu de ajuns. Trebuia că era tare frumos de se îndepărta de noi în halul ăsta.

Am crezut cu tărie în această idee şi când am coborât, cinci oameni, dintr-un Tico azuriu, cu rucsacii ţinuţi în braţe pe post de airbag-uri. După câteva ore de încercări ratate de a găsi cazare pe la diverse stabilimente, am fost nevoiţi să acceptăm ideea că uneori nu alegi, ci dormi unde ţi se arată.

Şi hotelul Alai, care era suspect de central şi de ieftin, ni s-a arătat în toată splendoarea lui. Când, orbecăind pe întuneric, mi-am plimbat buricele degetelor peste cinci gume cenuşii, gata mestecate și lipite în jurul întrerupătorului din hol, am ştiut că nimerisem într-un loc greşit.

În care loc, cu demnitate şi ajutați la ceas de seară de câte-un păhărel de vodcă ucraineană Soyuz-Victan, am rezistat eroic vreme de câteva nopţi, deşi nici un așternut nu fusese schimbat de mai bine de 6 luni.

Încălzire nu era, noroc că aveam saci de dormit. Nu făcuse nimeni curat. Totul era slinos. Iar baia părea teleportată drept de la Cernobîl. După Cernobîl.

Locul arăta ca o sinistră peşteră de tâlhari, cameriste nu existau, doar o recepţioneră plictisită, iar întregul ansamblu de beton ce purta generoasa denumire de Hotel merita o cinstită implozie.

Oş e un paradox demografic. Se află foarte aproape de graniţa cu Uzbekistan, iar vreo 40% din populaţie sunt uzbeci. Restul sunt kirghizi şi alte naţii.

În iunie ’90, vechea ură interetnică, reprimată în faşă în perioada dominaţiei sovietice, a iscat o răzmeriţă în care uzbeci şi kirghizi s-au omorât între ei. Ruşii nu s-au mai amestecat în proaspăta democraţie, ci au asistat la măcel zâmbind. Erau în spate, la butoane, după modelul sovietic.

Uzbecii controlează partea economică a regiunii, iar kirghizii pe cea politică. În aer e mereu ceva de împărţit, iar, de pe margine, dungani, turkmeni, cazaci, uiguri, ruşi şi chinezi aşteaptă să se întâmple ceva.

Pariază ba pe unii, ba pe alţii. Între timp, membrii celor două tabere beau ceaiuri nesfârşite prin bazar, se căsătoresc, fac prunci şi comerţ, deşi gurile rele zic că, în timpul liber, fac şi stocuri de mitraliere pe sub paturi.

Toate culturile pomenite mai sus fac din Oş un melanj fermecător, care trimite la vechi poveşti recitate cu patos, undeva, oriunde, pe Drumul Mătăsii. E o tradiţie nomadă tipică islamului.

Ca orice oraş mitic, de confluență a mai multor culturi, Oş îşi are poveştile lui nesfârşite, îşi are mirosurile lui inegalabile, e un labirint de trăiri şi stări ce se desfac treptat, oarecum cu sfială.

Unii zic că Oş a fost fondat de către Solomon însuşi, nu degeaba dealul abrupt din miezul oraşului se numeşte Tronul lui Solomon. Alţii spun că ar fi fost fondat de către Alexandru cel Mare. Alţii, mai credincioşi, spun că însuşi profetul Mohamed s-ar fi închinat pe acest deal.

Singurul lucru cert pare să fie mormântul de la baza dealului, al lui Suleiman Sheik − un nume semnificativ în islam, bun prilej de pelerinaj.

Tot în Oş se află şi cea mai mare moschee din Kârgâstan − Şaid Tepa. Or, când religia îşi dă mâna cu zeul comerţului într-un loc de-a dreptul legendar precum Oş, te poţi aştepta la orice.

Oraşul e o bombă poleită cu aur, ce poate fi detonată la cea mai delicată atingere, iar pacea pare mai fragilă şi mai străvezie decât hainele împăratului din poveste.

Bazarul se înşiră de-a lungul râului Syr Darya pe o lungime de vreun kilometru. Stânga-dreapta, labirintul te învăluie în fum de cărnuri şi de ceai, decis din start să te zăpăcească.

Corturi, gherete, containere de metal metamorfozate în magazine stau deschise ca nişte guri ştirbe, decise să te înghită. Trebuie să fii atent unde calci, unde te uiţi, ce limbaj (al trupului) foloseşti, pentru că toţi vânzătorii de bazar sunt experţi în psihologie – îţi cunosc dorinţele începând de la cele mai reprimate şi terminând cu cele mai transparente.

După o vreme în care ai bântuit de colo-colo, de disperare te apucă foamea. Am testat, deci, mâncare kirghiză beshbarmak, cu cartofi, varză şi carne de oaie în seu fierbinte, apoi mâncare uzbecă plov, cu orez, legume şi carne de oaie.

Însă cea mai gustoasă alegere s-a dovedit a fi laghman – o mâncare uigură cu fidea de casă, legume, felurite frunze, arome secrete şi, normal, carne de oaie.

Am ascultat cerşetori ce ziceau gospels la acordeon, am probat căciuli de lână și era să cumpărăm biciuște cu copite de căprioară pe post de mâner.

Ne-am amestecat cu comercianţii de porumbei de rasă, ne-am uitat cum se face un cuţit la o fierărie, am gustat nuci, seminţe, mirodenii neştiute, am cumpărat cadouri inutile, am făcut tot ceea ce se face într-un bazar.

Şi asta, de dimineaţa până seara, când, cu alai, ne retrăgeam, mereu învinşi, la mizeria de Hotel Alai.

Trista concluzie la care am ajuns sună aşa: un bazar nu poate fi descris. Mirosurile, foiala, oamenii mereu febrili în căutare de obiecte şi mâncare, vânzătorii de flecuşteţuri, cărnurile atârnând din cârlige, porumbeii călători închişi în cuşti de metal, maşinile ticsite cu pepeni, manipulanții de cărucioare care strigă ceva în gura mare, precupeţele care dorm răpuse de căldură printre mormane de textile, toate acestea culminează cu oboseală inconfundabilă, care se instalează treptat începând de la picioare.

E o stare care frizează mai degrabă lehamitea, deşertăciunea fără speranţă, o stare ce nu poate fi descrisă, doar, și cel mult, trăită.

Toate bazarurile din lume sunt la fel – şi cel de pe Via Dolorosa din Ierusalim şi cel din cartierul vechi din Hanoi şi cel de lângă portul din Havana, precum şi târgul anual de la Negreni, judeţul Cluj.

În fiecare dintre locurile de mai sus am simţit, la un moment dat, o poftă secretă de piroman. De fiecare dată, obosit mort fiind, mi-am imaginat cât de frumos ar putea arde, într-un incendiu generos, toate obiectele ce compun un bazar şi cum lumea s-ar elibera brusc de o mică povară.

Toate bazarurile din lume sunt, de fapt, unul singur, iar descrierea lor este o iluzie. Toate îţi lasă aceeaşi stare difuză de nelinişte, aidoma celei ce se instalează imediat după ce ai împăturit greșit o hartă.

Şi deodată, paradoxal, ţi se face dor de toate bazarurile din lume, locuri magnetice care, pe undeva, recompun umanitatea în tot derizoriul şi în toată frumuseţea ei.

Acum, când scriu aceste rânduri, Bazarul din Oş este distrus. La scurtă vreme după ce ne-am întors acasă, după 20 de ani de la ultimele ucideri, vechile pasiuni etnice, alimentate de interese politice, au răbufnit cu furie.

Uzbecii şi kirghizii au pus ceaiurile deoparte şi au suflat praful de pe mitralierele ascunse sub paturi. Coctailurile molotov au făcut ordine în acest oraş a cărui identitate se confundă cu bazarul vechi de când lumea.

S-au ucis între ei, au aruncat totul în aer și apoi au plecat, care-ncotro. Placa turnantă a Asiei Centrale a devenit un loc ce trebuie ocolit cu prudenţă. Se vorbeşte despre reconstrucţia oraşului şi despre posibila întoarcere a miilor de refugiaţi plecaţi de acasă. Dar orașul a devenit un cuib pentru jihadiști.

Într-o zi, când bazarul, cu toate nimicurile lui, va reînvia și astfel va reface ordinea lumii, reinstaurând acea pace veșnică cu parfum de cumin, șaluri, turtă dulce și fum de șașlâc, mi-ar plăcea să mă întorc în Kârgâstan, în orașul Oș, cel despre care unii spun că ar fi chiar mai vechi decât Roma.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€