Cum am înțeles America printre tigrii de Bengal

Voicu Bojan

Redactor

Ce bine! Nu ești singurul. Au pățit-o mulți înaintea ta. Totuși, îți ia ceva timp până să te liniștești. Apoi te împaci cu gândul: America e o lume pe care nu o poți pricepe.

Având o mică problemă cu proporțiile, n-ai nici măcar de unde s-o apuci. Degeaba ai vrea să o analizezi în detaliu, întorcând-o pe toate fețele.

La fel, degeaba cunoști câte ceva despre parantezele sale: NY și LA. Specialiștii zic că nu acolo se află răspunsul, ci în interiorul parantezelor, în Midland. Alți specialiști zic că e de găsit în sud, prin delta fluviului Mississippi, unde s-a născut doina lor de jale pe nume blues.

Alții zic că sufletul Americii ar fi de găsit prin nord, în Montana. Te duci acolo și nimic. Câmpuri vaste, ferme, grâu și vaci. Ce poți pricepe dintr-o lume chiorându-te la vaci?

Am încercat tot felul de căi. Mi-am intensificat călătoriile, am schimbat spațiile. Am citit literatură. Am aprofundat feluriți autori-călători, sperând că pot să-mi ofere vreo cheie de înțelegere.

Nimic. Mai rău, mi-au sporit confuzia – în speță preferatul meu, domnul Steinbeck, a cărui savoare s-a pierdut pe traseu atunci când a încercat să-și explice propria patrie în jurnalul de călătorie intitulat Travels with Charlie.

Așadar, cu cât m-am străduit mai tare, cu atât a devenit mai opac acest ținut misterios.

Atunci m-am abandonat în brațele Americii, la fel cum m-am abandonat aeroporturilor și tuturor celor care m-au purtat ca pe o noptieră în mașinile lor, de-a lungul și de-a latul acestor spații atât de vaste, încât m-am împăcat cu ideea că n-o să le dau niciodată de capăt, la fel cum nici n-o să mă dumiresc cu privire la ele.

America mea e, așadar, departe de a fi un întreg. Ea rămâne doar un puzzle format din tablouri disparate și seamănă mai degrabă cu niște tresăriri de viezure speriat decât cu mari revelații.

Noiembrie 2011. Thanksgiving, Sărbătoarea Recunoștinței, tocmai s-a terminat. E o sărbătoare americană foarte specifică.

Dacă o petreci într-o familie de modă veche din Atlanta, spectacolul detaliilor devine fascinant, începând cu preparatele, ordinea persoanelor de la masă, argintăria și cristalurile, formalismul nobiliar al conversațiilor și tot restul pachetului.

Dacă ai căzut deja la pace cu ideea că America este de neînțeles, poate a venit vremea să te împaci cu faptul că nici locuitorii ei nu sunt mai prejos. Simplu spus, în straturile de profunzime, codurile noastre culturale „nu se prea pupă”.

Scăpat cu bine de stresul sfintelor tradiții de Thanksgiving, încercam să-mi vin în fire citind revista Esquire într-un aeroport impersonal. Revista celebra „Americanii anului”.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 18-20 aprilie 2025 în București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara

Deși în mini-vacanța de Paște majoritatea vor fi în familie sau în natură, sunt câteva evenimente care promit să-i atragă pe toți cei care vor totuși să iasă în oraș chiar și în acest weekend. Concert Zaibăr în București, party Berlin Nights în Cluj-Napoca, târg de Paște în Iași sau concert Alternosfera în Timișoara, ai de unde alege!

Într-un pasaj răcoros ca o compresă rece pe o frunte încinsă de febră, editorialistul Jeffrey Westbrook, deși nu m-a izbăvit de dileme, măcar mi le-a pus într-o lumină nouă:

„Suntem americani. Suntem vizionari. Riscăm, luptăm, suntem altfel decât restul lumii. Dăruim și, în același timp, ne place să conducem. Nu de puține ori, o dăm în bară, îndrăznind să credem cu încăpățânare că vom izbândi. Râdem prea tare, mâncăm și bem prea mult, însă credem în promisiunea unei vieți mai bune pentru fiecare om. Suntem supraviețuitori. Suntem visători. Reinventăm și reimaginăm totul. Nu cădem de acord asupra tuturor lucrurilor, dar împărtășim aceleași idealuri, care surclasează orice ideologie, clasă socială sau partizanat politic. Suntem patrioți, cu toții.”

Cincinnati, pe o ploaie rece de toamnă târzie, cu riguroasa lui arhitectură germană, arăta ca o cetate pe punctul de a se preda înainte de a fi asediată.

Mă aflam prins cu garda jos între alte două evenimente cu iz de sărbători naționale: Black Friday și Cyber Monday. Ambele, se spune, ocupă mințile a aproximativ 150 de milioane de cetățeni însetați de cumpărături cu reduceri.

Am decis, alături de Don, să ucidem demonul amiezii de duminică amestecându-ne printre fanii echipei locale de fotbal american, The Bengals.

Iar negura coborând grea peste oraș avea să se lase aidoma și peste mintea mea – un prilej perfect pentru a adânci misterul visului american.

Arena se află undeva în centrul orașului. Deși meciul era programat să înceapă la ora 1, parcarea de lângă podul peste râul Ohio se umpluse de la primele ore ale dimineții.

Un meci de fotbal american nu e doar un meci, ci o experiență culturală mai cuprinzătoare. Așadar, în parcare, de pe la 9 dimineața, fiindcă nu au dat încă de gustul micilor, fanii se înfruptă cu tot ce se poate prăji la grătar – bratwurst, hotdogs, hamburgers etc – și sting totul cu tsunami-uri de bere.

Cum te apropiai, înainte de orice, frapant era zgomotul – un fel de rumoare în crescendo, ca înaintea unei mari bătălii. Ca o ființă vie, stadionul „Paul Brown”, jungla tigrilor de Bengal, palpita în așteptarea unei confruntări cu rivalii de la Cleveland Browns, o echipă ceva mai modestă, tot din statul Ohio.

Locul îmi aducea aminte de Colosseumul din Roma, unde, cândva, din beciurile subterane, printr-un ingenios sistem de scripeți, erau aduși la lumină, în cuști, gladiatorii.

Aici, la fel: când au intrat pe teren noii gladiatori, pulsiunile colective ținute în frâu ore în șir au izbucnit cu o forță teribilă. Țintuiți în scaune, eram cu toții prizonierii unui mare urlet colectiv.

Odată cu jucătorii care își începuseră încălzirea, pe margine și-au făcut apariția majoretele. Iar răcnetul mulțimii s-a preschimbat într-un vast oftat, întrerupt de flueierături ascuțite, pline de subînțelesuri.

A urmat o oră întreagă în care am încercat din răsputeri să pricep ce se întâmplă. Am avut un mic flashback. Mi-am amintit cum, odată, noaptea, mă nimerisem cu mașina prin Maramureș, oprit la o barieră de tren (care avea să se dovedească defectă), în compania unui scoțian care era antrenor de rugby.

Ca să umple timpul, între 2 și 3 noaptea, omul s-a simțit dator să-mi clarifice, o dată pentru totdeauna, care sunt regulile jocului. Toate regulile. N-am înțeles mai nimic.

La fel s-a întâmplat și aici.

Iată cu ce am rămas eu, cu mintea mea de fotbalist, fostă extremă stângă la piticii de la „U „Cluj: jucătorii se aliniau frumos, apoi deodată îi apuca o grabă generală, se ciocneau între ei de mama focului, mingea zbura neașteptat, complet aiurea și departe, unii o prindeau și încercau să fugă cu ea unde vedeau cu ochii, în timp ce alții îi dădeau de pământ cu o mare bucurie în suflete, în uralele mulțimii.

În cele din urmă, arbitrul punea capăt foielii generale, îi alinia la locurile lor și jocul se relua cam după același scenariu. Totul era atât de rapid și confuz, că nu prea știai nici unde să te uiți. Atunci, privirile părăseau terenul, furate de pampoanele majoretelor plouate.

În spatele meu, publicul era ba în extaz, ba înjura de nervi. De disperare, unii înfulecau pizza din cutii, alții vată de zahăr roz, nimeni semințe. Iar restul beau bere la gheață de parcă ar fi fost luna lui cuptor.

Ploaia rece scotea la iveală pelerine, multe de culoare portocaliu-tigru. Mulți veniseră cu întreaga familie, minus cățel și purcel. Copii de toate vârstele se agitau printre rânduri, iar cei mai mici cădeau la datorie în brațele părinților, în ciuda țipetelor tribunei.

Pe niște imense panouri electronice, printre reclame, o mascotă îndemna publicul: Get loud! Louder!

Apoi a venit o pauză, și oamenii au ieșit iar la cârnați și bere. Mi-a rămas în minte seriozitatea cu care fanii deghizați în tigri, având tricouri imprimate cu numele jucătorilor, stăteau cu ochii pironiți pe monitoarele unde se dădeau reluări și disecau fazele de parcă de acel meci depindea soarta lumii.

Două tinere, având ambele mâini ocupate cu pahare, sorbeau alternativ, ba din unul, ba din celălalt, vorbind tare, cu un accent ușor legănat, de la bere. Un el și o ea ușor trecuți, și atât de absenți încât era evident că meciul era doar un pretext de a ieși printre oameni, se îmbrățișau cu tandrețe, în ciuda rezervei generale față de ceea ce în americană se cheamă PDA, adică afișarea publică a afecțiunii.

Aflat încă la acea vârstă de grație când tații dețin toate răspunsurile, un puști vopsit pe față, care purta imense mănuși din burete imprimate cu tigri rânjind, întreba îngrijorat – Dad, crezi că o să câștigăm? – Sure, son!, a venit răspunsul fără ezitare, deși, în acel moment, echipa lor era condusă.

Dar, cum tații au întotdeauna dreptate, The Bengals aveau să câștige la o diferență de 3 puncte.

După o vreme, oamenii s-au întors în tribune, jucătorii și majoretele și-au reluat locurile, iar urletul acela colectiv, puternic și visceral a reumplut arena.

Energia de pe teren se transmitea tribunelor și invers, într-un dans tematic cu o coregrafie simplă, de o brutală sinceritate.

Chiar dacă nu înțelegeam nici jocul, nici subtilitățile culturale, hora aceea rotundă a unei umanități lipsite de griji, având ca focar o minge ovală zburând prin aer, ne prindea, ne lua cu ea și nu puteai să nu o îndrăgești.

Peste toată arena răsuna sloganul inegalabil al tigrilor, cu toată ortografia lui voit stâlcită: Who dey, who dey, who dey think gonna beat dem Bengals?

Iar întrebarea nu putea primi decât un singur răspuns, la unison, îmbrăcându-ne ca o haină: Nobody!

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€