Strada Unirii, promenada botoșănenilor, începea de la Partid și se termina la Securitate (Fotografii de Viorel Ilișoi și ilustrate poștale)

Cum am ajuns turnător la Securitate

Umbra mea din ultimele zile era afară, la ușa veceului. Își ștergea pantofii în smocurile de iarbă, semn că îndrăznise, încercase să coboare după mine în hruba împuțiciunii absolute, dar îl alungaseră, după primii pași, popândăii moi de pe trepte.

În veceul subteran de lângă supermagazinul Botoșani te puteai îneca dacă nu știai pe ce pietroaie să calci. Producția intestinală a populației umpluse canalizarea, în ciuda lipsei generale de alimente, invadase holul, urcase pe trepte și tindea să se reverse în oraș.

Mi se păruse cel mai bun loc să verific dacă ochelaristul chiar mă urmărea sau era doar o întâmplare că în ziua aceea îl remarcasem de trei ori în apropierea mea. O dată la gară, unde am tras un pui de somn pe banca mea din sala de așteptare. Pe urmă, la Casa Tineretului. Apoi când ieșeam din Biblioteca Județeană. Se ținuse toată ziua după mine ca o umbră, cum se spune, sau ca propriul meu miros, fiindcă de mult nu mai avusesem o hârjoneală intimă cu apa caldă.

Ce motiv avea un tânăr firav, îmbrăcat perfect, ca băieții de ipsos din vitrine, cu figură de intelectual, și nu doar datorită ochelarilor, să stea minute în șir la gura celui mai împuțit loc din oraș, ba să și încerce să coboare în vintrele monstrului?

L-am ocolit cam la un metru și mi-am aprins o țigară. Ochelaristul s-a întors cu totul spre mine și mi-a zis râzând, de parcă ne cunoșteam de mici:

– S-a aprins din prima. Ați nimerit al treilea chibrit.

– Dar de unde știți dumneavoastră secretul celui de al treilea chibrit? Citiți în urme? Ghiciți în caca?

Mi-am învăluit fața în rotocoale de fum, să nu vadă că bravez. Eram alarmat nu de el, că l-aș fi doborât cu un bobârnac și cu un șpiț în testicule, ci de faptul că eram urmărit și nu știam de ce. Dar, nu știu cum, mă și amuza urmărirea aceea căreia nu îi găseam niciun temei, nicio explicație, era în mine un amestec surprinzător de teamă și poftă de joc, mai ales că nu aveam deloc presimțirea răului, așa cum știam că mi se întâmplă de fiecare dată înaintea micilor catastrofe care îmi întunecau zilele.

Veceul public de lângă supermagazinul Botoșani era cu grijă îndepărtat din fotografiile oficiale


– Nu e niciun secret, toată lumea știe de al treilea chibrit, a spus benoclistul luând-o spre biserica Uspenia și făcându-mă să-l urmez ca să-l pot auzi. Chibriturile de Brăila nu se aprind decât la al treilea băț. Șmecheria e să-l iei direct pe al treilea.

– Bancurile umblă, tovarășe. Unul spune un banc la o bere, când se mai găsește bere, și până golește el sticla, bancul a și ajuns până în stradă. Ia autobuzul și coboară la fiecare stație, iar când buzul întoarce la Electro, ce să vezi dumneata? După ce s-a diseminat de-a lungul liniei în tot orașul, bănculețul nostru penetrează triumfător cea mai înaintată falangă a muncitorimii botoșănene. Apoi face pui, se înmulțește și se răspândește amețitor de repede.

– Vorbiți despre bancuri ca despre viruși.

– Poate sunteți vulnerabil? Întreb. Și mai întreb: cine sunteți dumneavoastră? Culegător de folclor subersiv, de bancuri? Și de ce mă urmăriți? Sunteți de la Miliție? Vedeți în ce-ați intrat?

S-a oprit o clipă, s-a uitat la pantofii lui cu rame căcănii și s-a mai șters o dată de bordură.

– Și asta, cu „în ce-am intrat” e tot dintr-un banc, nu? Cu evreul care intră în partid. Nu, nu sunt de la Miliție.

– Și atunci… Mă urmăriți doar așa, din pasiune? Ce vă atrage la mine?

– Să zicem că sunt un om de bine…

Omul de bine a apărut, cronologic, după omul nou. Chiar de la primele împușcături, la Revoluție, s-a declanșat o invazie de oameni de bine. Din gura lui Iliescu s-au născut, fără dureri. Dar când mi-a zis mie ochelaristul că e om de bine era în octombrie ’89. Atunci auzeam prima oară de specia asta și, drept să spun, mi-a plăcut denumirea. N-aveam de unde să știu atunci că sintagma intra în dotarea standard a securistului și a activistului de partid.

– Și de ce omul de bine se tot ține după mine și la rău, dar și la bine, și pe stradă, și-n latrine? Vedeți rima cum îmi vine? Dacă nu sunteți de la Miliție și nici culegător de bancuri nu sunteți, poate sunteți de lângă Miliție?

– Cum adică de lângă Miliție?

– Adică de la Securitate.

Omul de bine m-a rugat să îl cred că nu e de la Securitate și a spus-o cu atâta regret în glas, că l-am crezut. I-ar fi plăcut să fie, mi-a mărturisit, dar uite că nu era, n-avea și el o legitimație, să facă lumea să tremure la vederea ei. Dar cumva era, totuși. Nu de la, ci pe lângă. Adică nu era angajat, ci doar un colaborator din propria inițiativă.

Ca să îmi explice de ce m-a urmărit cu atâta înverșunare în ziua aceea, de a intrat și în rahat după mine, m-a invitat să bem o vodcă undeva. Făcea el cinste. Nu puteam să refuz așa ceva într-o zi în care nu mâncasem nimic, știind că o vodcă la momentul potrivit, chiar dacă nu ține de foame, măcar te face să uiți de ea. I-am propus să mergem la Pufoaica Ruptă, aproape.

Comitetul Județean al PCR din Botoșani, creierul bolnav al județului

Eram în continuare curios și amuzat de apariția neașteptată a acelui personaj cu intenții obscure. Eram chiar relaxat, auzind că nu e de la Miliție, ci de la Securitate, sau de pe lângă ea, că eu cu milițienii aveam o supărare, nu cu securiștii. Mereu le păream suspect – rufos și bărbos cum eram, cu o gioarsă de geantă pe umăr –, rar se întâmpla să trec pe lângă unul și să nu îmi ceară buletinul la control. Cum nu aveam buletin de oraș, le spuneam că mă aflu în Botoșani ca să îmi cumpăr ceva de îmbrăcat, ceea ce era adevărat doar pe jumătate, respectiv că mă aflam în Botoșani.

Fiindcă îmbrăcăminte n-aveam cu ce să-mi cumpăr, umblam cu haine primite de la prieteni. Milițienii îmi notau numele în carnetele lor, apoi mă lăsau să plec. Numai cei de la gară, și nu toți, când mă găseau dormind acolo, mă duceau la Organ, adică la Miliția municipală, pentru vagabondaj. De fiecare dată s-a întâmplat să dau peste câte un ofițer de treabă care, dacă vedea că eram un tânăr ieșit de la casa de copii, fără domiciliu, hai: și fără ocupație, dar care nu furam, nu dădeam în cap la nimeni, atunci mă punea să-i recit o poezie, să dau cu teul pe coridorul arestului, și mă lăsa liber.

Poate că așa aveau și indicații, să nu mai încarce arestul cu indivizi nepericuloși, mai exact nu foarte periculoși, fiindcă în acel sfârșit de Epocă de Aur fiecare cetățean era un pericol potențial. Și nici chiar milițienii de la gară nu mă mai săltau de la o vreme, se mulțumeau să mă scrie la catastif. În caz că s-ar fi întâmplat ceva prin zonă, în ziua și pe la ora cutare, să știe ei cine s-a fâțâit pe la locul faptei. Rar pierdeau prilejul de a-mi face morală.

Odată unul m-a ținut în picioare de la trei la cinci dimineața, în birou, și în tot acest timp mi-a citit legi și decrete care mă atingeau mai mult sau mai puțin cu prevederile lor. La sfârșit, s-a ridicat solemn din scaun și m-a întrebat dacă simt că mi s-a întărit, cât de cât, conștiința civică. I-am zis că nu mi s-a întărit conștiința, în schimb mi s-au înmuiat genunchii. Apostolul civismului s-a enervat, a început să mă înjure și să mă facă în tot felul – jerpelit, borfaș, bagabont, scursură a societății, parazit, cum îi venea la gură. Când i s-a terminat repertoriul, nemaigăsind cu ce ocări să mă pocnească, a urlat în culmea furiei și a disprețului față de un gunoi ca mine: „Băi… băi… băi poetule!” și pe loc, zicându-mi așa, s-a liniștit și m-a lăsat să plec.

Ideea că un colaborator al Securității mă urmărise toată ziua – si poate și în alte zile, fără să-l observ –, nu mă îngrijora deloc. Știam că nu exista niciun motiv să mă tem de ceva, nu făcusem nimic, și doar nu era să se lege Securitatea de mine așa, fară motiv!

Gara Botoșani, unde a copilărit George Călinescu, interzisă unui boem din anii comunismului

Bancuri spunea toată lumea, nu te mai deranja nimeni pentru cârcoteli, dacă nu veneai la pachet și cu ceva mai consistent. Or, eu n-am fost un anticomunist. Ba, pot spune că aș fi devenit un comunist zelos, aș fi tras și pe alții după mine, ca o locomotivă, dacă nu venea Revoluția să-mi schimbe brusc macazul. La casa de copii crescusem ca puiul în găoace, fără niciun reper exterior, acela era universul meu. Abia pe la optsprezece ani mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu lumea în care trăiam, dar nu niște nereguli atât de mari, încât spiritul meu, lucrat atent pe nicovală în fierăria orfelinatului, să nu le accepte, să nu le tolereze. Mă complăceam în mârâială, credeam că bancurile și șușotelile satirice cu prietenii sunt tot ce pot face niște tineri glumeți, cu instinctul libertății în ei. Chiar așa, ce am fi putut face mai mult?

Eram nerăbdător să aflu de ce se ținuse ochelaristul toată ziua de coada mea, dar și să beau mai repede vodca promisă, poate să înțep și doi mici. Fiindcă un securist, fie el doar colaborator, avea, mă gândeam eu, și bani și destulă influență ca să obțină mici, în loc de chiftelele de pește pe care ți le băgau chelnerii pe gât când cumpărai ceva de băut. „Vrei o bere? Ia și o chiftea”. „Păi nu-mi place chifteaua.” „Nu contează, e obligatorie. N-ai decât s-o arunci după ce o plătești.” Așa că am întins pasul către Pufoaica Ruptă, o bodegă jegoasă din centru, sub o umbrelă uriașă, cu mese și scaune de fier. Puteam sta jos să bem și să discutăm în voie.

Terasa gemea de lume. Toate mesele erau ocupate, chiar și cele șchioape, o coadă pe două rânduri pornea de la tejghea și se întindea până pe trotuar, iar de-a lungul gardului de fier forjat se rezemau alți însetați. Erau bărbați și femei de toate vârstele, în general oameni care nu mai iubeau viața, fiindcă la Pufoaica Ruptă se bea doar Bachus , Glacial, Primula, Trocadero, Vraja mării, Cristal, Bistrițeana și alte mărci de băutură imposibil de clasificat.

Nu erau nici vodcă, nici coniac, nici lichior, ci niște chestii cu chimicale care te trăsneau din două pahare și îți făceau gaură în stomac. Se spunea că dacă lăsai seara un cui sau o lamă de ras în băuturile alea, dimineață le găseai bucăți, ca mâncate de acid, și se putea să fie adevărat, dar eu n-am văzut niciodată cu ochii mei așa ceva, în primul rând pentru că nu aveam nici lamă de ras, nici măcar un cui. Apoi, dacă aveam norocul să pun mâna pe un pahar de trăscău, nu stricam eu bunătate de otravă pe experimente fizice, fiindcă nici mie nu îmi prea plăcea viața pe atunci.

Când ne-am apropiat de terasă, am văzut că nimeni nu bea, pe mese nu erau nici sticle, nici pahare. Ce-o fi, ședință cu alcoolicii? – m-am întrebat. Sau fac bețivii grevă? Ședeau la mesele goale sau în picioare și vorbeau pe uscat. Ne-am făcut loc cu coatele printre ei până la bufet, o cotineață de tablă în care încăpeau doar gestionarii și marfa. De băut, se bea afară.

Pe locul legendarei bodegi Pufoaica ruptă întoarce acum singurul tramvai din Botoșani

Trei ospătărițe cu bonete și cu șorțuri murdare stăteau în ușa barăcii, se uitau somnoroase printre gene la mulțimea care bâzâia pe terasa mare cât un aeroport. Între ele și poporul ne-consumator erau trei mese puse cap la cap, ca o baricadă, pline cu pahare mici, pentru tărie, zeci și zeci de pahare goale aliniate ca niște gărzi în jurul unor tăvi pline cu chiftele de pește. O chelneriță făcea vânt cu o tavă de inox ca să alunge câteva muște întârziate în acel octombrie neobișnuit de cald. Am întrebat-o ce se întâmplă, unde e genocidul?

– Se întâmplă că nu mai este băutură!

Era vocea lui nea Filimon. Luase răspunsul de pe buzele femeii. Mic și sfrijit cum era, nici nu se vedea din spatele ei.

– Da, tovărășelule, nu mai avem nimic. Uite-aşa, de trei zile stăm cu paharele goale, le uscăm la soare. Ia uite ce soare frumos stă peste țara noastră și ce mândru se oglindește el în fundul acestor pahare! s-a minunat Filimon, teatral, ridicând vocea și uitându-se la soare prin pahar ca prin monoclu. S-a dus șefa la Vinalcool după marfă în prima zi, s-a întors cu mâna goală. Ieri, biata de ea, a luat la scotocit Suceava, Iașul… N-a găsit nimic. Acum o așteptăm, a zis că poate găsește ceva pe la restaurante, cu împrumut, dar nu sunt speranțe. Cu greu a găsit o sticlă de vermut pentru mine. Vă dați seama? A ajuns Filimon să bea vermut!

Deja nu mai vorbea pentru mine. Părea revoltat. Se ridicase în vârful picioarelor și vorbea cu capul dat pe spate ca să fie auzit mai bine. Ziceai că se îneacă și se zbate să rămână cu gura deasupra apei. Pe măsură ce vorbea, se aprindea şi mai tare.

– Da, s-a terminat băutura. Ori se bea prea mult, ori se produce prea puțin. Sau poate merge la export, cine știe? Asta e. Chiar nu mai avem. La terasele populare nu mai este marfă de trei zile. Noi venim la servici, facem pontajul și atât. Ne uităm la pahare.

A luat un pahar gol de pe masă și a mimat că-l bea dintr-o înghițitură. S-a strâmbat și a scuturat din cap ca după o tărie adevărată. A mai luat unul. L-a luat cu stânga, iar cu dreapta i-a făcut o cruce mică deasupra. A zis: „Primește-l, Doamne, și pe ăsta!” și l-a dat fulgerător peste cap. Pe al treilea l-a dus până aproape de gură și, uitându-se speriat în jur, l-a pus la loc. Juca în continuare. A început să se certe singur:

– Tovarășe Filimon, hei, tovarășe Filimon, ați băut deja două pahare. Ați uitat de chifteluțe. Păi, se poate? Nici o masă fără pește!

A luat o chiftea dintr-un morman și a îndesat-o cu palma în gură.

– Nu e învățată cu mâncarea, a bălmăjit, arătând cu degetul spre gură.

Centrul vechi al Botoșanilor, între Pufoaica ruptă și supermagazinul Botoșani

După ce și-a îndeplinit norma cu încă o chiftea, a mai luat un pahar, l-a ridicat deasupra capului și a închinat în sănătatea tuturor.

– Hai noroc! i-a răspuns unul din spatele meu.

A luat un pahar gol și l-a dat peste cap.

– Nimic avem, nimic bem! a spus insul, destul de tare cât să-l audă și bețivii rezemați de gard.

S-au mai strâns câțiva în fața meselor cu pahare goale și chiftele. Să bea și ei nimic. S-au întins după pahare, dar nea Filimon le-a dat peste mâini. Să stea cuminți la coadă. Că este nimic pentru toți. Să nu se lăcomească. Dar regula e regulă, nu se bea nimic fără chiftele. A mai lăsat de la el, a zis că nu la unul, nu la două, dar la trei pahare trebuie să ia omul și o chiftea.

– Care bea, care vrea? Banu’ jos, dă un leu pentr-o chiftea!
– Filimon, ești nebun. Te-ai îmbătat. Ce-ai băut azi, Filimon?
– Un vermut mic. Și în rest, nimic.
– Dă-ncoa un nimic dublu și-o pârjoală.
– Și mie un rând!
– Și mie!

Pe terasă erau mulți bețivi care-și așteptau tremurând porția pe ziua aceea, dar și unii care n-aveau ce face și se opriseră la un pahar de vorbă, că băutură… Peste ei s-a revărsat un val gălăgios, ieșit de la cinema Luceafărul, de peste drum. Comenzile săreau de peste tot ca floricelele de porumb. Oamenii cereau, râzând, nimic și chiftele.

Nea Filimon nu râdea. Sobru ca valeții din bancurile cu aristocrați englezi, trecea printre mese cu tava cu pahare goale, urmat de o chelneriță cu chiftelele. Lăsa paharele cu aperitivele aferente și încasa banii. Un morman de chiftele a dispărut cât ai zice pește, dar imediat au apărut altele în loc, din baracă. Băutură nu mai era de trei zile, dar aprovizionarea cu chiftele se făcea neîntrerupt.

– Nimic la masa asta!
– Încă una la băiatu’!
– Și aici una, ospătar!
– Și aici!

La aproape toate mesele se ciocneau și se dădeau peste cap, în joacă, pahare goale. O veselie subită, ațâțată de clinchetul paharelor, îi cuprinsese pe toți. Când nea Filimon reveni la cartierul general ca să-și împrospăteze încărcătura de pahare și chiftele, cineva îl întrebă dacă nu dă și pe datorie.

– Nu se poate. Aici e gestiune, cetățene, nu-i joacă. Îți ajunge atât cât ai băut. Vezi să nu te-mbeți!

Bețivii spuneau că maiorul Ignat, erou al neamului, stătea cu pistolul îndreptat spre Pufoica ruptă. Nu ieșeai viu de-acolo

– Nu ne îmbătăm noi, nu te teme, că suntem învățați cu nimic, a strigat altcineva.

S-au auzit hohote de râs, apoi brusc, pentru o clipă, nimeni n-a mai scos un sunet. Oamenii se uitau unii la alții. Simțeau că săriseră calul.

În clipa aceea ochelaristul m-a apucat de braț și m-a tras deoparte, până la gard. Nu înțelegeam ce are, ce i-a venit așa, dintr-o dată.

– Calmați-vă, e doar o glumă.
– Da. Însă una care se cam îngroașă.

Mi-a zis pe un ton milităresc să stau acolo. Nu-l mai recunoșteam. O dungă de furie îi tăia fruntea între sprâncene și două guri de pușcă i se deschiseseră, negre, în spatele lentilelor. S-a dus la nea Filimon și i-a spus ceva la ureche. Apoi au dispărut amândoi în baracă. A ieșit în ușă după câteva minute și mi-a făcut semn cu mâna să mă duc și eu acolo.
Înăuntru, printre stive de navete cu sticle goale, erau patru mese de fier, ca acelea de afară, însă acoperite cu fețe de masă. Pe trei mese şedeau, clădite până în pod, lădițe de plastic cu chiftele de pește. Mirosea de peste tot a pește. Mă simţeam ca Iona pășind în burta unei balene de tablă eșuate în centrul Botoșaniului.

Ochelaristul mă aștepta la cea de a patra masă, de lângă bar. De acolo se servea iarna. M-am așezat în fața lui. Între noi era o sticlă de vermut aproape plină. Nea Filimon a turnat în pahare și a ieșit fără să scoată o vorbă.

Misteriosul meu urmăritor din acea zi a tras de alături o lădiță de chiftele, a pus-o pe masă. Am tresărit tăcut și alb când insul mi-a șuierat cu bucurie:

– Avem chiftele! Alegeți și dumneavoastră care vi se par mai proaspete.
Venisem cu ochelaristul să beau o vodcă și, poate, să mănânc doi-trei mici, dar iată că aveam în față ceva cu etichetă de vermut și un metru cub de chiftele de pește, niște gogoloaie cu un gust vag de pește prăjit. Nu mai mâncam chiftelele obligatorii de pe la cârciumi nici în zilele când, ca personajul lui Hamsun, din „Foamea”, ronțăiam o așchie de lemn ca să-mi înghit saliva, să-mi amăgesc stomacul. Măcar atât.

N-am mai mâncat chiftele din ziua în care s-a răstit una la mine. O chiftea.
Eram tot la Pufoaica ruptă, cu Dorel, îmi prezenta poemele pe care avea să le citească a doua zi la cenaclu. „Pufoaica” era unul din numeroasele noastre birouri de creație din oraș.

Viorel și Dorel, poeți de birt, la câțiva ani de la întâmplările narate aici

Era, așadar, o întâlnire de lucru. Dorel avea niște poeme de dragoste. Frumoase. Ca să nu stricăm capodoperele cu finisaje din altă gamă și de altă culoare, a trebuit mai întâi să intrăm în starea de imponderabilitate în care au fost create. Deci ne-am irigat neuronii cu o gârlă de RDV și am început să pigulim la poeme, să facem frumosul și mai frumos, să îl împingem spre sublim. Ajunsesem la „Eu sunt zidar, nu sunt poet./ Pictez amiezile cu smoală/ Și uneori montez un epitet/ În gresia din pardoseală” și mă gândeam dacă să schimb ceva la această artă poetică a lui Dorel Andrieș, zidar și instalator sanitar convertit la poiesis și la legătoria de cărți, ori să o scot cu totul din grupajul pregătit pentru cenaclu, să rămână doar amoreme, cum le ziceam noi poemelor de dragoste, când am simțit că doi ochi mă fixează de aproape, fără să pot spune cu exactitate de unde anume.

– Dorel, tu te uiți așa la mine?
– Nu mă uit la tine. Citesc. Ce-ți veni?
– Mi se pare că te uiți la mine… Nu pot să mă concentrez.

M-am uitat cu atenție în jur să descopăr sursa acelui disconfort păgubos nu doar pentru nervii mei excitați de poezie și alcool, dar și pentru literatura română, pentru că pe atunci eu credeam cu tărie, și mai rar cu bere, că prietenul meu va ajunge un poet important, aproape la fel de mare ca mine.
Dorel stătea cu capul în hârțoagele lui, desenând încruntat căciulița la un „ă”, și pupa des paharul cu rachiu în așteptarea inspirației. Drojdierii de la mesele alăturate își vedeau de paharele și de voroavele lor. Nu se uita nimeni la mine și totuși simțeam, de nicăieri, o privire ațintită asupra mea.

Cum mă reapucam de citit, începeam să mă foiesc pe scaun, să fumez la foc automat, să mă scarpin în cap. Alunecam pe pielița cuvintelor, nu reușeam nicicum să intru în text.

Și deodată, am priceput: o chiftea se uita la mine, mă hipnotiza. Stătea în mijlocul mesei și se uita fix la mine, nelăsându-mă să mă concentrez la poezie.

Era o chiftea de pește, asemenea tuturor celorlalte din RSR, numai că din ea se ițeau doi ochi rotunzi și albi, fără pleoape.

Marele hazard care guvernează dispunerea particulelor în structura pârjoalelor făcuse ca ochii de pește din compoziția împricinatei să fie așezați simetric, de o parte și de alta, încât semăna cu o broască. Iar mie nu îmi place să se uite o broască la mine – și încă fix în ochi, magnetic. Dacă din nebăgare de seamă o mâncam? Cum să mănânc o broască? Ar fi fost un bun început pentru o carieră de om politic, dar stomacul meu, altminteri o mașinărie formidabilă, capabilă să digere fără sforțare curele și surcele, nu putea accepta o vietate. Chifteaua parcă era vie, gata să-mi sară în față. Mă pironea cu ochii ei inerți și nu-mi dădea voie să mă exprim ca om și ca artist, își bătea joc de mine.

Autorul, în primul an de democrație, proaspăt mutat de la cârciumă la un birou decent

Știam că pârjoalele alea erau făcute dintr-o pastă de oase, resturi de carne, mațe, branhii, solzi, ochi, toate reziduurile de la prelucrarea peștelui, dar asta nu m-a împiedicat să le mănânc. Însă din ziua aceea, străpuns de privirea inertă a chiftelei, n-am mai putut să mă ating de ele. Și ochelaristul, de la care așteptam înaripat de speranță măcar o pereche de mici cu muștar, mă adusese în templul chiftelelor și mă îmbia să aleg. Cum să le fi ales? Pe ochi frumoși? După orăcăit?

Un securist adevărat, ceea ce ochelaristul nu era, nu avea decât cu mâna ori cu ochiul semn a face și albia Sitnei ar fi fost deviată prin Pufoaica ruptă, chiar pe sub masa noastră; toți chelnerii din Botoșani ar fi turnat vodcă rusească în amonte, iar eu cu securistul, mai la vale, am fi băut cu gamela din pârâu. Și s-ar fi făcut un pod de cotlete de la abatorul din Răchiți până la noi. Dar al meu, doar colaborator, săracul, abia s-a învârtit de niște vermut, smuls și ăla de la gura lui Filimon, și de o tonă de broaște prăjite.

Pusese o lădiță pe masă și mă îmbia să mănânc. Încheiasem povestea despre chifteaua cu ochi, motiv de a trece elegant pe lângă invitație; deodată, clidul din care el luase o lădiță s-a prăvălit peste noi. Am sărit de pe scaun și, din salt, am dat cu umărul în alt clid. L-am prins în brațe, dar altă stivă a pornit spre podea. Cu cât încercam să opresc lăzile din cădere, cu atât dărâmam mai multe. M-am ghemuit pe scaun, cu fruntea pe masă, cu mâinile împreunate deasupra capului, ca să mă apăr de bombardament. Peste câteva clipe eu și ochelaristul eram îngropați în chiftele până la genunchi. Ne uitam unul la altul încremeniți.

Așa ne-a găsit Filimon. Și-a tăiat cărare până la noi printre chiftele, a extras sticla de vermut din mormanul de pârjoale și a turnat în pahare liniștit, ca și cum era ceva obișnuit să prindă viață pârjoalele din stoc, zilnic la aceeași oră, și să iasă la plimbare prin chioșc.

Am dat pe gât două pahare, unul după altul, primul de foame, al doilea de sete, nu cumva să se mai dărâme ceva pe-acolo și să rămân fără vermut.

– Ne cerem scuze, dar astea… astea nu stăteau bine… a bolborosit securistul.
– Lăsați, lăsați, nu face nimic, că la chiftelele astea le place să steie mai mult pe jos. Alea din stiva de la ușă le-am adunat de pe sub mese, de-afară. Vine omul, bea, și chifteaua o lasă pe masă, că nu de foame vine el la Filimon. Dar vedeți cum e omul nostru? Dacă n-o mănâncă, de ce n-o ia acasă? Măcar s-o dea la un cățel, la un purcel…
– Dacă are purcel!
– Unui copil să i-o dea… – m-am auzit eu zicând.

Centrul vechi, o rămășiță de secol 19 scăpată de furia betonului comunist

– Nu, nu la copii, a sărit Pantelimon, că nu-s așa bune, de ce să nu recunoaștem? Este loc de mai bine. Să se preocupe tovarășii de la cooperație, poate le transmiteți pe calea ziarului – a zis el apropiindu-se de ochelarist. Și să scrieți și pentru consumatori ca să nu mai arunce partea alimentară pe sub mese. Nu-i frumos. Și să ziceți acolo și de aprovizionare că nu merge după grafic. Partidul să facă bine să lea oamenilor de băut. Că omul, dacă n-are un pahar să bea când îi vine să bea, îi umblă mintea la prostii.

Lui Filimon nu-i mai tăcea gura, revărsa peste pârjoalele de pe jos un sos bogat de cârcoteli molcuțe, aluzii, lingușeli și lamentații, însă eu nu-l mai auzeam. Mă întrebam când și cum s-a transformat urmăritorul meu din colaborator al Securității în ziarist, ceea ce din punctul meu de vedere era și mai rău.

– Sunteți ziarist? – l-am întrebat pe urmăritorul meu dând deoparte chiftelele dintre noi cu latul palmei. Nu colaborator la…?
– Nu chiar ziarist… Sunt colaborator. Colaborez la „Clopotul” nostru, la „Urzica”, la „Magazin”, la „Pentru Patrie”… Dar unde nu colaborez! Chiar și la „Rebus” am publicat câteva probleme enigmistice. Metagrame, anagrame, logogrife, rebusuri epentetice, din astea… Sunt și caricaturist.
– Da? Am și eu un prieten care scrie la toate revistele astea, e și el rebusist și caricaturist și de toate. Florentin Florescu. Foaaarte talentat. Îl știți?
– Cum nu? Dar cine nu-l știe pe Florentin?
– Ei, or mai fi vreo doi care nu-l știu… Prin județele mai îndepărtate.
Acum, că avem și cunoștințe comune, putem discuta? Pentru asta am venit aici, nu? Să îmi spuneți de ce v-ați ținut toată ziua după mine.

S-a ridicat încet de pe scaun și, apăsând cu palmele pe masă, printre chiftele, m-a întrebat pe un ton marțial:

– Uite ce e, tovarășe: vrei să fii ziarist?
– Nu vreau să fiu ziarist, am răspuns repezit, luat pe nepregătite de întrebarea securistului, hodoronc-tronc. Nu-mi plac ziariștii. În general, sunt niște ratați. Eu vreau să devin scriitor, mai sus cu câteva stații.
– Lăsați-ne un pic singuri, vă rog, i-a spus ochelaristul lui Filimon, care aduna chiftele de pe jos cu fărașul; apoi către mine, când ospătarul a ieșit: – Noi vrem să vă facem un bine, iar dumneavoastră respingeți cu inconștiență, dați-mi voie, chiar cu multă prostie, mâna pe care noi v-o întindem.
– Care noi? Dumneavoastră sunteți un comitet? Ați spus că sunteți colaborator benevol la Securitate. Foarte bine, organele noastre trebuie ajutate, e datoria noastră de cetățeni ai RSR. Acum aflu că sunteți și colaborator la ziare și reviste, caricaturist, creator de enigmistică. E mult mister în jurul dumneavoastră. Și mult entuziasm al colaborărilor de tot felul.

Când începi să numeri eroii Revoluției din Botoșani, te întrebi cum au putut încăpea în această mică piață

– Vă lămuresc imediat, că de asta ne aflăm aici. Mai este un pahar de vermut, beți-l dumnevoastră.

Am filtrat vermutul încet printre dinți. Vermutul se scurgea călduț pe gât, aprindea licurici electrici în stomac, iar prin urechi mi se scurgeau vorbele șoptite ale spionului cu jumătate de normă.

– Noi am vrea să veniți la noi… vă ajutăm să…

Din nou instinctul meu adormise. N-am avut deloc presimțirea loviturii. Ochelaristul voia să devin turnător la Securitate. Mi-a spus-o oblu, din prima. Bine, el spunea altfel: colaborator. Și subția termenul înmuindu-l în fel de fel de borcănele cu diluanți și pomezi semantice să nu mai rămână nimic din sensul lui primar, tăios și abject. El însuși era un colaborator al Securității, dar colabora și la ziare și la reviste… Dar unde nu colabora? Era omul de bine, omul care punea mâna la orice, săritorul acela de zelul căruia nu se putea ascunde nimeni nici când voia să mănânce un rahat.

Colaboratorul prin definiție. Și el, colaboratorul, fusese trimis de organe să mă ia de braț, să-mi spună „tu” și să ne unim vocile într-un ciripit patriotic la urechea Securității. Fiindcă de patriotism era vorba, mi-a spus. El își iubea țara. Patria.

– Iubesc istoria noastră. Munții aceștia atât de frumoși… Iubesc poporul acesta inimos… Iubesc tradițiile noastre…

– Dar femeile nu vă plac? – l-am întrerupt eu râzând.

Râdeam pentru că mi se părea că el însuși, ochelaristul, râdea de mine.
În primul rând era penibil cu iubirile alea. Se chinuia să fie poetic, patetic, dar nu era decât ridicol. Păi dacă vrei să zici ceva vibrant, să ți se zbată inima între coaste ca un canar în colivie, lasă-mă pe mine, tovarășe, că eu sunt poet, nu dumneata, eu sunt ăla care știe – sau dacă nu știe, poate , îi iese cumva – să dea cuvintele pe după deget, să le împletească-n trei și să le răsucească-n șase până face din ele ori bici, ori batistă de mătase.

Cine eram eu ca să fiu interesant pentru Securitate? Eram neica-nimeni, coate-goale, mațe-fripte. Cum singur mă portretizasem într-un moment de furie contra mea, eram un limbric atârnând din sfincterele orașului: nici nu puteam să intru, nici să ies de tot. Nu cred că era interesată Securitatea să afle de la mine cum put picioarele celor ce dormeau în gară sau ce babe vin mai des la cimitir – că aveam și la Eternitatea un loc de dormit într-un cavou curat și cu morți decenți și pașnici, ideal pentru zilele cu arșiță. Cum altfel aș fi putut să fiu de folos Patriei? – cu dulcele ca mierea glonț al său…

– Când ne mai întâlnim, ca acum: la o bere, la un pahar de vorbă, poate găsim și o friptură bună, să-mi spuneți cine mai vine, ce se mai discută pe la cenaclul Poesis, de la Casa Tineretului. Poate în loc să se comenteze poezii, acolo se comentează și altele… știți dumneavoastră… Se comentează, asta vreau să spun. Poate se citesc texte alunecoase, riscante, cu șopârle… De exemplu, că tot am vorbit de Florentin Florescu, el a adus săptămâna trecută la cenaclu niște caricaturi și niște epigrame care, cu puțin efort din partea autorului, ar fi putut să sune altfel. Ceva în legătură cu un proverb românesc, vă amintiți? „Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine”. Ei, vă sună cunoscut?

Știam la ce se referă, doar eu îi făcusem lui Florentin referatul de prezentare.

Epigramistul Florentin Florescu, autorul unor șarje geniale contra regimului comunist

Atunci am simțit prima oară spaima pătrunzând ca un ac veninos în inimă. După ce mi-a dovedit că știa ce se citește în cenaclul Poesis, n-am mai avut nicio îndoială că insul era securist. Plin, sau doar turnător cu normă suplimentară, nu conta. A întins mâna stângă în față și a început să recite ca și cum ar fi avut ceva scris în palmă:

– „De stăm să judecăm de azi pe mâine,/ Vom constata un lucru bunăoară:/ Că nu există muncă fără pâine,/ Există numai muncă voluntară”. Așaaa… Și mai departe, cum însuși autorul zice: „Putem să mergem mai departe încă/ Și-om constata același lucru mâine:/ Nu-i vorba azi de pâine fără muncă,/ Ci pur și simplu nu există pâine”. Hă-hă-hăă!… Fain, nu? Florentin ăsta e dat dracului, zău. Vezi cum înțeapă? Foarte frumos. Numai că ar trebui așa, ca prieten, să-i atrageți atenția că uneori exagerează, se lasă luat de valul poantei. Nu poți să spui că pur și simplu nu există pâine!

– Ba uite că a putut. Mai bine zici așa decât să zici că pur și simplu există chiftele. E la fel de adevărat. Și dacă vreți să știți, el a trimis epigramele astea la un concurs organizat de UTC și chiar a câștigat concursul. Dovadă că tinerii artiști sunt încurajați să critice aspectele negative din societatea noastră. Eu nu am buletin de oraș, deci nu am nici cartelă de pâine. Pentru mine nu există pâine. Deci mie mi se potrivește epigrama asta, îmi place.

– Pentru că nu munciți nicăieri și știți cum e: nici pâine fără muncă… Dar dumneavoastră sunteți un element bun. Ați fost elev eminent. Sunteți utecist. Ați beneficiat, la casa de copii, de ajutorul total al statului. Statul nostru v-a dat tot ce aveți. Țara noastră. Partidul. Noi am putea să vă ajutăm să vă înscrieți la „Ștefan Gheorghiu” și să ajungeți ziarist, un domeniu unde vă puteți valorifica talentul. Dacă nu, cine știe?, ați putea să ajungeți la mină, în Valea Jiului. Forțat. Da, se poate asta. Așa cum se întâmplă cu multe persoane fără ocupație.

Securistul mă împinsese cu spatele la zid și trăgea în mine din toate pozițiile. Nu mă mai apăram. Eram năucit de câte știa un străin despre mine și înspăimântat de felul cum se putea întoarce totul, deodată, împotriva mea. De unde știa el toate acele lucruri? Și de ce se obosise să le afle? Ba memorase și versuri! Nu știu cum și de ce devenisem atât de dorit de Securitate.

Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu” din Botoșani

Știam toți că aveam un turnător printre noi, la cenaclu. Ne amuzam gândindu-ne cam ce rapoarte dădea el la Securitate. Îi înnebunea pe ăia cu poezii, că altceva ce să le fi raportat? Nu ne feream de el pentru că nu aveam ce ascunde. Nu țipa nimeni mai tare decât era voie de la Miliție. Nu ne spusese nimeni ce și cum să scriem – și mai ales ce și cum să nu scriem –, dar nici nu era nevoie, fiindcă trăiam în acea lume și asimilam natural toate regulile ei. Eram niște peștișori într-o baltă bâhlită, trăgeam prin branhii murdăria bălții, carnea pe noi era împuțită ca balta și toți înotam prin mizerie fără să ne treacă vreo clipă prin cap să nu mai dăm din coadă, ci să ne generăm noi înșine picioare și să ieșim pe uscat, să evoluăm.

Trebuia să câștig timp. Nu puteam decât să deviez discuția, să-l duc pe securist prin păpușoi cât aveam eu să caut o ieșire.

– Și chiar colaborați la „Urzica”? Sub ce nume?
– Am mai multe pseudonime. Dar să revenim. Dumneavoastră, cu simțul de observație pe care îl posedați, cu puterea de sinteză dovedită în referatele prezentate în cenaclu, ați putea fi de ajutor – poate zic un cuvânt mare – literaturii noastre. Sunteți primit în casele tuturor scriitorilor din Botoșani și îi cunoașteți personal pe aproape toți aspiranții, pe toți tinerii. Aveți o plajă largă de contacte. Noi o să stăm de vorbă și, o să vedeți, veți fi de acord cu mine că cel mai bine pentru creația lor este să nu se îndepărteze de realitățile societății noastre… Nu trebuie să ne spuneți tot ce scriu și ce comentează ei când vă întâlniți. La fel de important este ca, prin discuții, să îi determinați să nu cadă în păcatul așa-ziselor „șopârle”. Dacă vrea cineva să critice în țara noastră, e liber. Critica și autocritica sunt încurajate de Partid…

Ochelaristul mă încolțea. Nu găseam scăpare. Voiam să mai trag de timp.

– Mă scuzați oleacă, mă duc să mă piș.

M-am ridicat, dar ochelaristul m-a prins de mână și mi-a spus că vine cu mine, că are și el nevoie.

– Dar să nu ne ținem de mână, vă rog. Nu suntem chiar așa de buni prieteni.

Veceul de la Pufoaica ruptă descuraja, paradoxal, consumul de alcool. Aveai senzația că intri în burta unui cadavru în putrefacție. Eu rezistam la putori. Măcar scăpam de chiftele. Ochelaristul nici n-a mai intrat, a zis că se mai ține. Eram iar cu el la un veceu, eu înăuntru și el afară.

– Veți primi și niște bani de buzunar când ne întâlnim. Stăm de vorbă undeva, mâncăm ceva, bem ceva… îmi povestiți…

Casa Tineretului din Botoșani, locul de întâlnire a tinerilor poeți din cenaclul Poesis

În perete era o gaură cam la înălțimea capului. Eu stăteam în beznă și vedeam prin perete o bucată rotundă de cer, albastru, albastru, tăiat de niște dâre de avion cu reacție, parcă un copil se jucase cu degetele înmuiate în pic pe o coală de hârtie mânjită cu cerneală. M-aș fi agățat de dârele acelea și m-aș fi tras cu brațele în sus, ca pe frânghie, până în cer, să-mi ridic acolo boccelele cu iluzii, departe de urmăritorul meu, departe de lumea aceea mirosind a fecale în fermentație și a chiftele de pește. Dar Atotcolaboratorul se apropiase de zid și îmi vorbea prin spărtură. Și mi-a luat bucățica de albastru de care mă agățam. Mi-a luat și firicelul de aer curat care venea de afară și mă sufoca acolo, în mizerie.

Cum stătea cu capul încadrat de marginile găurii, ușor întors într-o parte din cauza duhorii, semăna cu o efigie. Ar fi stat bine pe moneda oficială. Avea ceva diabolic turnătorul care îmi luase bucățica de cer.

– Unde sunteți, că nu vă văd… A, chiar aici… Gândiți-vă că s-ar găsi un loc pentru dumneavoastră într-un cămin de nefamiliști. Să nu mai stați prin gară.
– Nu cred că aș putea face față răspunderii ăsteia… Vă rog, nu mai insistați. Nu sunt potrivit pentru așa ceva.
– Gândiți-vă că tovarășii de la Miliție ar putea să nu mai fie atât de îngăduitori cu dumneavoastră când mai sunteți luat din gară și dus la identificare. Știți că vagabondajul e pedepsit în țara noastră? Ați dat cu mătura prin arest, dar nu știți cum e acolo. Ce ar spune prietenii dumneavoastră? Sau dacă ați împinge vagoneți în mină… Gândiţi-vă. Colaborăm?

Abia mai puteam să respir. Am tras adânc în piept miasmele veceului. Dar nu duhoarea mă paraliza cu totul, ci rușinea şi neputinţa care se răspândeau ca o otravă în tot trupul. Am închis ochii și am împins cu greu un singur cuvând printre buzele inerte:

– Da.

Crezusem că nu am nimic de pierdut până când l-am auzit pe securist vorbind de arest, de condamnare pentru vagabondaj, de muncă în mină…

Eu îi ziceam boemă, dar pentru sectoristul din gară era infracțiune. Îmi spusese, nu de mult, dându-mi în cap, la fiecare pauză în vorbire, când cu Nichita Stănescu, când cu Codul Penal: „Bă, poetule, boemă e în cap la tine. Aici e vagabondaj, ai înțeles? Și vagabonții noi îi culegem și-i punem la muncă, care vrea. Și care nu vrea, tot la muncă îl punem, dar legat, poetule!”.

În diferența asta de interpretare stătea toată existența mea frământată. Eu și lumea în care trăiam nu vorbeam aceeași limbă și de aici veneau toate nenorocirile mele. Iar din cea mai mare nici nu apucasem să gust, numai îi simțisem mirosul. A fost de ajuns să se rupă în mine schelăria subțire a moralei, pentru ca totul să se prăbușească.

Redacția săptămânalului „Clopotul”, organ al PCR Botoșani

În fond, îmi spuneam, așa am fost crescut la casa de copii. De mic fuseserăm învățați că e obligația fiecăruia să-i spună educatoarei despre toate năzbâtiile celorlalți. De cele mai multe ori, șotii inofensive inventate de noi ca să nu ne facem de râs că n-avem nimic de pârât. Lipsa de vigilență și tăinuirea erau păcate iremisibile. Ieșeam pe rând în fața clasei și spuneam tot. Uneori, când din corul turnătoriilor se desprindea o abatere cu adevărat gravă, cum erau fumatul, rugăciunea sau fuga de la ore, vinovatul era împins în mijlocul clasei și noi, ceilalți, cocoțați pe bănci, îl băteam cu riglele și cu penarele. În cap, să-i iasă prostiile.

Stăteam în veceu, încremenit după da-ul smuls de securist – aș putea spune: sub tortură –, și îmi spuneam că nu e decât o stratagemă, o înțeleaptă înfrățire cu dracul până voi trece puntea. Bineînțeles că nu voi spune niciodată nimic acuzator despre prietenii mei. Doar mărunțișuri: au trecut strada pe roșu, au întârziat acasă, dar motivate, că i-am ținut eu să-i trag de limbă, au aruncat chiștoace pe stradă, au fluierat în cinema la pupături pătimașe. Altceva mai periculos de-atât chiar nu știam despre vreun prieten. Iar dușmani, să-i înfund cu o șoaptă bine plasată, nu aveam. Nu era loc de ură în mine atunci.

– Știu că nu v-a picat tocmai bine… V-ați schimbat la față, nu arătați grozav. Îmi pare foarte rău, nici nu știți ce rău îmi pare, a început securistul să se smiorcăie când am ieșit din veceu la lumină și la aer curat.

I-aș spune carceră, dar, cum vorbeam noi prin gaura din perete, parcă eram la confesor. Se oprise între mese și îmi vorbea ținându-mi mâna dreaptă în palmele lui. M-am smucit, dar tot nu mi-a dat drumul. Mă ținea strâns și își tot cerea iertare pentru ce-mi făcuse, aproape că-i dădeau lacrimile.

– Se uită lumea la noi. Să plecăm la altă cârciumă, i-am spus.

Mă gândeam să mergem în altă parte, să mănânc totuși ceva pe banii lui, că eram amețit de foame, și, poate, să aflu măcar de unde știa atâtea despre mine. Să știu de cine să mă feresc. L-am tras după mine până pe trotuar. Se mai liniștise, nu mai voia să-l țin în brațe și să-i plâng de milă. I-am propus să mergem la Miorița. Mai vorbeam, am fi găsit și mâncare, și băutură.

– Nu la Miorița. Acolo sunt microfoane și în dopurile de la sticle. Mai bine încercăm la altă terasă. Cu legitimația mea de colaborator la „Clopotul” putem să mâncăm și să bem gratis.

Nu înțelegeam de ce un colaborator al Securității se ferește de microfoanele Securității. Speram să aflu.

Am pornit spre Înfrățirea, o bodegă din bariera Suliței. Dar nici n-am făcut zece pași, că securistul s-a întors brusc și m-a împins după ghereta vânzătoarei de bilete. Se albise la față și pomeții îi săltau spasmodic, parcă încasa upercuturi în figură de la un boxer invizibil, mic și-al dracului. În clipa următoare, în fața noastră a apărut ca din pământ, gâfâind, prietenul meu Dorel.

Poetul-zidar Dorel Andrieș, rămas și după Revoluție în mediul atât de prielnic creației, cârciuma

Când ne-a văzut, ne-a măsurat dintr-o privire și fără măcar să ne salute, s-a repezit la securist:

– Nu ți-am spus mă să nu te legi de poeți? Tu-ți gâții mă-tii! – și jap! jap! două dosuri de palmă peste față, de i-a strâmbat ochelarii.

Securistul s-a lăsat în genunchi şi se chinuia să-şi pună ochelarii la loc. Nu reuşea să-i apuce, îi scăpau din mâini ca peştele. Loviturile nu numai că îi zburaseră bicicleta de pe nas, dar i-au tras şi heblul, omul nu mai vedea nimic

– Ce-am vorbit noi, Calache? Ce ţi-am spus eu să nu te legi de poeţi?

Și i-a mai dat două peste cheliuță, de data asta numai cu vârful degetelor, delicat, parcă ar fi montat epitete în duşumea – ca într-o poezie de-a lui. Apoi, după ce l-a trimis acasă și i-a mai tras și un șut în fund, să aibă pornire, s-a întors spre mine:

– A vrut să te racoleze la Secu, nu-i așa?

Am dat din cap că da. Eram amețit de succesiunea întâmplărilor, nu înţelegeam ce se întâmpla. Dar Dorel a înțeles totul doar din privirea mea.

– Ăsta nu-i securist! Nu-i securist, mânca-ţi-aş! E un bogdaproste de la mine, din Creangă. Nebun cu dungă roşie. De o săptămână a ieşit de la Socola. Dar nu-i prost. Nu se crede Napoleon, ca un nebun serios, ăsta se crede ziarist și securist. Are boală să racoleze turnători. Umblă prin oraş cu o legitimație falsă şi agaţă fraieri. Eu îl apăr de baştani prin cartier, că fac ăia mişto, se iau de el. Tipul e dus cu pluta, nu tâmpit. Să vezi ce discuţii am cu el, poezie, ştiinţă, chestii… Dar cum, n-ai auzit tu de Cornel Atodiresei? I-am vorbit mult despre tine, te-am lăudat. Ia zi, da’ sincer: te-a halit?

Nu i-am răspuns atunci. Am pus încărcătorul cu înjurături, am băgat una de mamă pe ţeavă şi am început să trag la foc automat în securistul închipuit care reușise să trezească în mine monstrul lașității. Regimul racolase pe bune tot ce era de racolat și acum racola și la mișto.

N-am putut, în secunda aceea, să recunosc adevărul. Că falsul securist mă halise. Spusesem da. Nu mai conta că ăla era un dilimache, conta că slăbiciunea mea fusese adevărată, da-ul meu era adevărat şi la fel de condamnabil, de greţos, ca şi cum l-aş fi spus în faţa unui ofiţer adevărat.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...