Cronicile unei societăți lichide

Voicu Bojan

Reporter

Umberto Eco m-a fascinat de mult, încă de pe vremea când i-am descoperit romanele, începând cu „Numele trandafirului”, continuând cu „Pendulul lui Foucault” și terminând cu „Insula din ziua de ieri”.

Nu voi ști niciodată de ce, dar cam aici m-am și oprit. Din „Baudolino” am dus cam 40%, iar din „Misterioasa flacără a Reginei Loana”, cam 20%.

De celelalte nu am  îndrăznit să mă mai apropii. Ajunsesem destul de hârșit ca să nu mă mai încăpățânez cu scriituri care nu-și mai găseau calea spre inima mea. Dacă mă pierd, le abandonez imediat și trec la altceva.

Era ca și cum relația mea invizibilă cu autorul ar fi copiat modelul arhicunoscut al unei îndrăgostiri clasice, care a cunoscut o explozie, o evoluție, un punct culminant, o fază de platou, apoi un plictis lung și leșinat, fără speranța regăsirii pasiunii, cea care declanșase îndrăgostirea inițială.

Sau poate să-și fi istovit autorul filonul creativ? Să fi secat puterea lui de a fermeca, de a te lua de mână și de a te duce prin poveștile lui medievale cu siguranța unui maestru pe ucenic, la fel cum face înțeleptul Guglielmo din Baskerville cu novicele Adso din Melk în „Numele trandafirului”?

Cu vremea, am descoperit, în schimb, un alt Eco. Am dat peste semioticianul și, spre final, peste eseistul care a scris cu încăpățânare  în „Espresso” din 1985 până în 2015, cu o rigoare de metronom.

La noi, aceste eseuri despre tot felul de mici evenimente, emoții, analize sau simple obsesii auctoriale au fost publicate de editura Polirom în trei volume.

Am încercat unul și m-am oprit cam la 60%. Trata teme din anii ’90, care păreau atât de rupte de realitate, încât m-a plictisit. Semănau a articole de presă depășite.

Cu încăpățânare, am zis să risc și cu ultimul volum, intitulat „Cronicile unei societăți lichide” (tradus frumos de Oana Sălișteanu și Maria Boghiu).

Volumul a apărut în 2016 − chiar anul morții acestui autor magnific care, în ciuda jenantelor mele abandonuri, îmi rămâne în suflet ca un reper de intelectual întreg și nefandosit, cam cum se prezintă azi Andrei Pleșu la noi.

Eco nu e un moșulean suficient, acrit și atotștiutor, ci face parte din specia adulţilor-copii-etern curioși, care redescoperă lumea cu un soi de mirare adamică.

Omul se autoironizează, are un umor de bună calitate și o ingenuitate care îl face fermecător. E un tip cu o mobilitate fantastică, un tip care gândește lucid, se exprimă tonic, fără să dea lecții omenirii și fără să facă pe deșteptul.

A.I. schimbă totul - experții momentului vorbesc despre asta la Pitești! (P)

IQ DIGITAL Summit ajunge pentru prima dată la Pitești, luni, 3 noiembrie, la Filarmonică. În program: tot ce ar trebui să știi deja despre A.I. și modul în care îți poate ajuta sau impacta compania.

Citind culegerea de eseuri scrise între 2000 şi 2015, ai senzația unei prospețimi de gândire surprinzătoare. În finalul vieţii, Eco devine de-a dreptul chill.

Nu mai vrea să demonstreze nimănui nimic, ci își permite să gândească cu voce tare, subiectiv, selectiv, şi să scrie despre ceea ce-i face cu ochiul în jur.

Și ce vede el? Vede cum lumea uită progresiv ce mai înseamnă răgazul şi zăbava, mergând înainte ca racul, cu piciorul bine apăsat pe pedala de accelerație.

Vede cum e imposibil să mai ții pasul cu tehnologia, să mai înțelegi ceva din zoreala generală și, finalmente, vede cum societatea se lichefiază sub ochii noștri.

Iar mecanismele acestei disoluții, așa cum le-a analizat Zygmunt Bauman, inventatorul acestei terminologii, se văd în criza statului, a ideologiilor, a partidelor.

În acest domino urmează criza comunităţii şi a acelor valori care îi permiteau cândva individului să se simtă parte a unui tot care ținea seama de nevoile lui.

Criza conceptului de comunitate face loc unui individualism nestăvilit, în care nimeni nu mai e tovarășul de drum al celuilalt, ci dușmanul de care trebuie să se păzească. Iar singurele soluții pentru un individ lipsit de repere sunt consumerismul şi apariția publică cu orice preț.

Cu ce s-ar putea înlocui această lichefiere a societății contemporane? Nu se știe, dar se pare că tranziția va mai dura destul.

Credința unei salvări venite de sus, de la stat sau la vreo revoluție, se coagulează în jurul mișcării celor indignați, care știu ce nu vor, însă nu prea au habar ce vor.

Vociferează, dar cumva lipsiți de glas.

Acesta e contexul în care își plasează Eco cugetările periodice, detașat și vag ironic, ca un turist bătrân care, rătăcind printr-un Old Curiosity Shop, observă cum lumea o ia, încet, dar sigur, razna.

Drept urmare, zâmbește îngăduitor, resemnat și, pe alocuri, amuzat peste poate.

Cititorul se contaminează progresiv de un soi de ușurătate a ființei, care îl îndeamnă la șmecherii foarte omenești: scurtături, citiri în diagonală, ba chiar sărituri de căluţ de şah peste eseurile legate de probleme cu iz exclusiv italienesc, irelevante în România lui 2019.

Cartea e împărțită pe teme, mai mult sau mai puțin interesante: Bătrânii și tinerii; Online; Despre telefoanele mobile; Despre conspirații; Despre mass-media; Despre ură și moarte; Între religie și filosofie; sau De la prostie la nebunie.

Autorul e om și, drept urmare, nimic omenesc nu pare să-i fie străin. Așa că își bagă nasul peste tot, cu o curiozitate de copil ce umblă vara în dulapurile cu blănuri ale mătușii.

Compară căutările pe net la cuvinte-cheie cum ar fi Padre Pio, Iisus și porno, apoi se miră de rezultate.

Merge un pas mai departe: compară rezultatele căutării cu termenul religie cu rezultatele de la porno. Rezultatul e șocant: 9 milioane pentru religie, 130 de milioane pentru porno.

Nu se oprește aici. Încearcă să priceapă ce anume pot oferi atâta amar de situri cu porcării, încât să țină omenirea cu ochii lipiți noaptea de ecrane. Oftează. Dar nu se lasă.

Și, cu o dezarmantă sinceritate, mărturisește tot soiul de obsesii, cum ar fi: câte adrese de email legate de Umberto Eco există? Cum funcționează Wikipedia și cât de credibilă e această sursă, la care oricine poate participa activ cu informații?

Cum se pot găsi sursele cele mai credibile legate de cavalerii templieri? Cum e să cauți pe net moaște și cât de variată e gama lor, cum ar fi capul Sfântului Ioan Botezătorul de la vârsta de 12 ani?

Mie mi s-a părut interesantă plimbarea brambura prin carte, ca printr-un lan de lobodă, la fel și sublinierea chestiunilor cu valențe universale, care au sobrietatea unor axiome, de tipul:

„Hackerul este un soi de stâlpnic, de părinte din pustie, care își închină întreaga zi meditației (elecronice). /

Relația dintre entuziasmul tehnologic și gândirea magică e foarte strânsă și e legată de speranța religioasă a acțiunii fulgerătoare a miracolului. /

Cei care văd telejurnalele noastre au impresia că trăim într-un cerc al Infernului lui Dante. /

Preferința noastră pentru dulceața urii este într-atât de naturală, încât cârmuitorilor popoarelor le este simplu să o cultive. /

Numai un crez monoteist permite alcătuirea unor mari formațiuni teritoriale care apoi tind să se extindă. /

Lectura lentă este principalul dintr-o serie de obiceiuri sănătoase între care se înscrie chiar și așa numita slow-food. /

Să traduci bancuri e câteodată un demers infam.”

Chiar în eseul final, scris în 2015, cu o tușă de maestru, Eco atacă subiectul rețelelor de socializare și zice pe șleau ceva ce bănuiam cu toții, doar că nu îndrăzneam să grăim:

„Dacă admitem că, din 7 miliarde de locuitori ai planetei, o parte sunt în mod inevitabili imbecili, foarte mulți dintre ei își comunicau aberațiile numai între prieteni apropiați sau la bar − și astfel opiniile lor rămâneau limitate la un cerc restrâns.

Acum însă, un număr impresionant de astfel de persoane au posibilitatea să-și exprime opiniile pe rețelele de socializare. Astfel, aceste opinii ajung la audiențe extrem de înalte și se amestecă ușor cu cele exprimate de oameni întregi la minte.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€