Septembrie 1973: Cristi Puiu, pregătit pentru prima zi din clasa întâi. Foto: Arhiva personală

Cristi Puiu la 50 de ani. Portretul unei generaţii

Cristi Puiu a împlinit 50 de ani în 3 aprilie. L-am sunat şi i-am propus un interviu aniversar, dar nu atât despre filmele lui, cât despre generaţia noastră, a decreţeilor, care începe să treacă în a doua jumătate de secol.

A zis „da” şi a rămas că ne reauzim. Apoi, pregătind interviul, am descoperit că în 1967, anul naşterii lui, s-au petrecut o seamă de evenimente care continuă să fie relevante şi astăzi.

Şi-atunci am decis să folosesc acele evenimente ca puncte de pornire. Aşa am ajuns să vorbim despre teme foarte diverse, de la Israel la desene animate sau de la Che Guevara la Naţionala de aur a lui Hagi, Popescu şi Petrescu.

Urmează un interviu plin de prieteni şi de poveşti de la bloc, de amintiri şi mărturisiri, ca un portret fragmentat al celei mai numeroase generaţii din istoria României.

Cristi Puiu şi fratele său mai mic, Iulian. Foto: Arhiva personală

– 1967 e primul an în care faimosul Decret 770/1966 produce efecte la nivel naţional. Tu te consideri decreţel sau nu?

– Nu m-am considerat niciodată decreţel. Habar n-am avut, atunci când am început şcoala, şi apoi când frate-miu a început şcoala, ce înseamnă chestia cu Decretul.

La 149, şcoala din cartier unde-am învăţat, în generaţia mea erau clase până la H. După aceea s-a făcut o şcoală nouă, ne-au mutat şi am rămas până la E. Dar în generaţia lui frate-miu erau până la O sau aşa ceva…

– El e născut în ’68, care e cea mai mare generaţie şi dintre decreţei…

– Da. El e născut pe 10 septembrie ’68, l-au dat la şcoală la 6 ani şi 5 zile şi i-au agăţat şi pe ăia care erau născuţi în ’67, după septembrie, care erau daţi la şcoală la 7 ani. Tu ai fost dat la şcoală la 6 ani?

– Da.

– Ok, deci noi eram printre ăia mici din generaţie, dar ştii că aveam unii care erau născuţi în toamnă sau iarnă. Deci, nu m-am socotit niciodată decreţel, dup-aia am început să mă gândesc la asta…

Cred că eram prin gimnaziu, cândva, şi a început lumea să vorbească despre decreţei, şi atunci am vorbit cu maică-mea, care mi-a zis: „Tu nu eşti făcut cu decretul, pentru că eu am vrut trei copii”. Soră-mea era născută în ’65… Şi mama a zis – „Nici tu, nici Iulian nu sunteţi cu decretul”.

Asta e ce mi-a spus, şi eu o cred. Mai ales că, înainte să se nască soră-mea, ea pierduse un copil. Acum, după ce-am crescut, mă gândesc că e adevărat ce zice maică-mea – pentru că ea şi-a dorit trei copii.

În acelaşi timp, fac parte dintr-o generaţie cu copii veniţi pe lume din cauză că femeile nu mai puteau să facă întrerupere de sarcină. Adică, pe de o parte, nu sunt decreţel, dar, pe de altă parte, sunt cât se poate de decreţel.

– 1967 e anul în care Nicolae Ceauşescu, care era secretar general al Partidului, e ales şi preşedinte al Consiliului de Stat, în locul lui Chivu Stoica. Istoricii consideră că acest moment marchează deplina acaparare a puterii, nu doar în partid, ci şi în stat. Cum îl vezi azi pe Ceauşescu, ce influenţă are asupra generaţiei noastre?

– E o influenţă foarte serioasă. Eu am crescut într-o casă în care toată lumea îl înjura pe Ceauşescu. Ţin minte că tataia, tatăl lui taică-miu, Dumnezeu să-l odihnească, nu-l suporta pe Ceauşescu.

Era un ţăran simplu, ajuns în Bucureşti după foametea din ’46, care a lucrat ca portar la „Rapsodia română”, dar nu-l suporta pe Ceaușescu pentru că era oltean. (râde)

Era o familie în care toţi erau moldoveni şi nu-l suportau pe Ceauşescu, dar numai asta ziceau – un oltean nenorocit… Gheorghiu-Dej, dacă nu mă-nşel, era moldovean, iar prin partid erau o mulţime de moldoveni.

Dar oamenii se grupau într-un fel foarte straniu, după o mentalitate de microbist – Dă-l în mă-sa de stelist sau de dinamovist… Tipul ăsta de atitudine.

Presupun că lucrurile se întâmplau la fel în multe alte case. Şi m-am gândit, la un moment dat, că s-ar putea să fie o problemă mai serioasă şi mai adâncă: cumva, românii nu-şi iubesc conducătorii. Măcar un respect minimal. Şi ei, conducătorii, ştiu chestia asta. E ceva foarte primitiv.

Asta ca să spun că Ceauşescu era foarte prezent, era înjurat de toată lumea şi părea să se afle la originea tuturor relelor. Eu cred că nu era chiar aşa – nu că el ar fi fost un tip mişto, dar nu era doar el acolo, ci un întreg aparat, foarte multe alte familii, ca la Cosa Nostra.

Ceauşescu, într-o vizită de lucru din 1966. Foto: Fototeca online a comunismului românesc

– Crezi că istoria îl va reconsidera?

– Cred că vor apărea tot felul de alte analize. Dumnezeu ne-a dat această şansă – am fost concepuţi într-un fel care ne salvează cumva în viaţa noastră privată: de cele mai multe ori, ne aducem aminte lucrurile bune din trecut, iar cele rele se cam estompează.

Chiar şi când îmi aduc aminte de epoca aia, trebuie să mă concentrez ca să-mi amintesc detaliile sumbre. De pildă, soră-mea era la şcoala de muzică, care organiza fel de fel de concerte la Sala Palatului.

Tot la Sala Palatului aveau loc conferinţe, întâlniri cu pionieri etc. Eram duşi cu şcoala, iar când ajungeam în zona aia, mi se făcea o frică, mi se făcea aşa o frică.

Asta ţin minte… Frică, frică, frică. Şi faptul că taică-miu ne atrăgea atenţia să nu spunem bancuri politice…

– Îţi aminteşti că, atunci când ziceam un banc, ne şi gândeam care dintre cei ce-l ascultă va turna…

– Da, dar eu nu mă gândeam aşa. Eu sunt cam prost la chestia asta. Cred că, în cazul meu, copilăria, epoca aia a basmelor, a fost atât de importantă, încât acum mi-e foarte greu să scap de anumite imagini legate de ceea ce este bărbatul şi ceea ce este femeia.

Au rămas foarte bine înfipte în mintea mea lucrurile astea, adică femeia este o prinţesă, bărbatul este un prinţ, un fiu de împărat, şi-atunci povestea cu securiştii nu exista în mintea mea.

De multe ori am asociat asta cu un fel de baubau, adică părinţii ne speriau cu asta ca şi cu baubau. Până să cadă regimul, eu n-am ştiut că existaseră puşcării comuniste.

N-am ştiut foarte multe pentru că am stat la distanță de lucrurile astea. Mi-am petrecut timpul ăla citind. Funcționa ca un fel de refugiu – literatura. Sau istoria, dar acolo mă interesau comuna primitivă și Antichitatea, unde te agățai de niște cioburi ca să recompui o lume…

Asta mă interesa – dacii, romanii, Egiptul antic, Grecia antică și, bineînțeles, toate lucrurile care aveau vreo legătură cu pictura. Iar politica mi se părea o chestie a adulților. Eu nu citeam niciodată ziarul, nu eram nici măcar microbist. Aveam prieteni care erau microbiști …

– Şi citeau Sportul

– Exact, Sportul era ziarul prin excelență! Nici pe asta n-am avut-o. Din cauza asta, toată povestea cu spus bancuri și să fii atent că te ascultă cineva am luat-o tot așa, ca pe un baubau, doar pe jumătate adevărat.

Eu sunt un om foarte ușor de păcălit din cauza asta. Pentru că aleg să cred despre oamenii care sunt în fața mea, spontan, involuntar, inconștient, că sunt buni.

– Hai să ne întoarcem la lista de evenimente importante din 1967. E anul în care e prins și executat Che Guevara, în Bolivia. Cum îți explici persistența figurii lui, ca simbol, până în ziua de azi?

– Răspunsul e mult mai complicat, cu siguranță, dar versiunea simplă este că oamenii s-au atașat de fotografia aia. Cei care poartă tricouri sau șepci cu Che Guevara habar n-au ce-a făcut el.

Imaginea a contat mai mult, figura aia de revoluționar, și faptul că venea din Occident. La noi, cel puțin, multe din astea erau importate fără a mai fi chestionate.

Faimosul portret al lui Che Guevara realizat de fotograful Alberto Korda în 1960.

– Mai departe: în 1967 are loc Războiul de 6 zile. În iunie ’67, Israelul învinge coaliția formată din Siria, Egipt și Iordania, ocupă Cisiordania, Peninsula Sinai, Înălțimile Golan… De ce crezi că, în acești 50 de ani, nu s-a schimbat nimic fundamental în ceea ce privește conflictul palestinian?

Tough question. Cred că ceea ce s-a schimbat aproape ireversibil în acești 50 de ani este faptul că noi ne-am pierdut orice fel de speranță de pace. Situația din Palestina a devenit, în timp, un soi de expresie a deznădejdii absolute. Nu e nici o șansă să se ajungă la vreun acord de pace.

Iar dacă întrebarea ar fi de ce nu s-a ajuns la pace, primul răspuns care-mi vine spontan este că, în momentul în care ajungi să pui stăpânire pe un teritoriu, n-o să faci niciodată un pas înapoi. Cred că nu există nici o țară care să facă asta, decât dacă este mai slabă din punct de vedere militar.

Mutatis mutandis, cred că Putin n-o să spună niciodată – Hai, luați Crimeea înapoi, am luat-o și eu așa, am glumit, nu vă supărați! Dacă Crimeea o să ajungă înapoi la Ucraina sau la altcineva, o să ajungă tot printr-un act de forță, un gest militar.

Iar ceea ce se întâmplă în Israel este imposibil de definit. Orice analiză atentă a acestui conflict îți va arăta că cel ce are puterea militară este cel care decide. Cel mai puternic din punct de vedere militar va face legea într-o regiune sau pe planetă, în ansamblu.

Nu există niciun fel de situație în care legea să fie făcută de oameni înțelepți. Legea este făcută de cel care are puterea militară. Israelienii au înțeles lucrul ăsta și asta fac.

– Dacă tot vorbim despre militari și armată, hai să trecem într-o zonă socială. 1967 e anul în care Muhammad Ali refuză serviciul militar, ceea ce mă ajută să întreb: dacă ar fi după tine, ai trimite copiii de 18 ani să facă armata sau nu?

– I-aș trimite, da. Cred că e o pierdere că nu mai există serviciu militar obligatoriu.

Dacă îmi puneai întrebarea asta pe vremea când românii se pregăteau să-l interzică, aș fi răspuns altfel. Atunci mi se părea că e bine să nu existe, pentru că eram aproape de vârsta serviciului obligatoriu și mi-ar fi plăcut să nu existe nici pentru mine, nici pentru frati-miu, nici pentru nimeni.

Dar nu pot să trec cu vederea faptul că armata m-a învățat niște lucruri, care nu pot fi cuantificate. Nu m-am mai întâlnit niciodată cu un moment similar, să fiu captiv într-o lume plină de imbecili. Nu erau imbecili din start, ci erau imbecilizați, așa cum am fost și eu.

Ești lipsit de orice repere, ca o găină decapitată. Intri în structurile alea, nu știi cum să te comporți, iar ăia te agresează din start. În noaptea în care am ajuns la unitate, în Basarabi, a trebuit să-mi cos petlițele și gulerașul ăla de plastic.

Dar ar fi putut foarte bine ca, la comisariat, la recrutare, să ne fi dat o hârtie în care să spună – Când ajungi acolo, trebuie să faci aia și aia. N-aveam de unde să știm că uniforma era compusă și din elemente de-astea disparate, pe care trebuie să le cos…

– Cu mintea de acum, era un test, probabil.

– Probabil că da, și tot ce-a urmat. Am ajuns în 27 ianuarie și era extraordinar de frig. Dimineaţa, când a urlat ăla „Deşteptarea!”, la ora 5, ne-a scos dezbrăcaţi până la brâu pe terenul de sport. Păi fugeai de nevoie, erau minus 20 de grade acolo, la Basarabi, în judeţul Constanţa.

Era un ger de mureai, alergam şi ieşeau aburi din noi. Eram nişte oameni într-o beznă, că la ora 5 e beznă, şi nici lumină artificială nu era, că se făcea economie.

Colegi de leat de-ai mei adoptau instinctiv limbajul ăla cazon şi în 2-3 săptămâni ajungeau să vorbească la fel ca veteranii. Fiecare încerca să se scoată cumva, dar nu ştiau când e corect şi când nu e corect.

– Ce-ai aflat despre tine în armată?

– Ce-am aflat despre mine este că, în momentul în care sunt strâns cu uşa, fac lucruri pe care în mod normal nu le fac.

– Bune sau rele?

– Amândouă. De pildă, pentru că nu mai puteam şi voiam să scap de acolo, m-am dus direct la şeful de Stat Major şi i-am spus că eu sunt pictor, că mă pregătesc pentru pictură şi dacă are nevoie de cineva…

În mod normal, n-aş fi îndrăznit să mă duc la ditamai şeful de Stat Major. Era un militar de carieră, un tip care mi-a plăcut foarte mult: maiorul Gheorghe Fratu, tanchist.

– Sunt unii pe care simţi că, într-un război, i-ai urma…

– Exact. Şi simţi că te protejează. Cumva te relaxezi, pentru că, dacă există oameni de-ăştia, ştii că e cineva care te apără, care ştie despre ce e vorba.

Dar am făcut şi alte chestii. M-am fofilat, de exemplu. M-au băgat la biroul Front să desenez, şi îmi ziceam că mai bine rămâneam la instrucţie decât să stau acolo, închis, şi să desenez avioane şi tancuri.

De fapt, de ce nu voiam să merg la instrucţie? Pentru că cei care făceau instrucţie cu noi îşi băteau joc de noi, şi nu vrei să-şi bată cineva joc de tine. Ţinea de demnitatea ta, aşa cum o înţelegeai tu atunci.

Apoi, când am ajuns la munci, iarăşi am încercat să mă fofilez. Ziceau băieţii din cartier: – Băi, când ajungi în armată, să zici că eşti pictor. – Dar nu sunt pictor. – N-are, măi, importanţă. Tu să zici că eşti pictor, ce, eşti tâmpit? Nu vrei să scapi de instrucţie? Îţi dau ei ceva să faci acolo.

Şi asta am făcut: când ne-au adus în Bucureşti, la munci, am zis că-s pictor şi am ajuns să stau vreo trei luni acasă. Mă duceam dimineaţă la apel, apoi mă întorceam acasă şi pictam o copie după Aivazovski pentru comandantul de companie.

– Ce era în tablou?

– Un naufragiu după Aivazovski. Da, m-am fofilat. Şi faptul că m-am fofilat era un lucru rău. Era bine pentru mine, oamenii mă respectau acolo, că sunt băiat deştept, dar eu nu mă respectam, pentru că pierdusem legătura cu nişte camarazi, care cărau şapă cu roaba.

Ei nu puteau face ceea ce făceam eu, adică să scape de muncă. Ei încărcau roabe de şapă cu lopata şi urcau cu ele la etaj, că se construia o hală pe platforma chimică Dudeşti.

Eu m-am fofilat, am ajuns să pictez pentru comandantul de companie, apoi să lucrez la biroul de propagandă, iar camarazii mei să rămână la muncă, la cărat şapă cu roaba.

„Naufragiu în Marea Nordului”, pictură de Ivan Constantinovici Aivazovski. Foto: wikimedia.org

– Uite că iar am mai găsit o agăţătoare, à propos de turnat beton… 1967 e anul în care începe construcţia autostrăzii Bucureşti – Piteşti. Când zici autostradă în România de azi, zici….? Continuă tu fraza.

– Ţeapă, asta zici! Zici Bechtel, ţeapă, bani pierduţi. Şi zici multe dup-aia, când stai să te gândeşti. În primul rând, zici că n-o să existe niciodată o autostradă care să lege Bucureştiul de Budapesta. Pentru că, cel puţin de aici, din Bucureşti, se vede că Budapesta va fi legată la un moment şi de Braşov, dar de Bucureşti, nu.

– Crezi că e programatic sau e vorba pur şi simplu de incompetenţă şi hoţie?

– Cred că e şi incompetenţă, şi prostie, şi hoţie. Pe mine mă încurcă de fiecare dată când vine vorba despre programat. Adică mi-e greu să cred că lucrurile funcţionează ca-ntr-un film cu spioni.

Aleg să gândesc că nu există chestia asta, altfel mi se face frică. Mi se face frică la gândul că programarea ar putea să vină din altă parte.

Te gândeşti că ăştia din ţară ar avea tot interesul ca lucrurile să funcţioneze, fiindcă fac autostradă şi pentru ei, în cele din urmă. Din cauza asta îţi poate veni în minte că România n-a fost niciodată independentă. Ba a răspuns de Istanbul, ba de Moscova, ba de Bruxelles şi Washington acum.

Eu cred că sunt hotărâri care trebuie să fie luate împreună, pentru că ţin de Europa, dar şi hotărâri care nu mai trebuie luate împreună cu Europa, fiindcă ţin de afacerile interne.

Şi dacă tu vrei să faci ca ţara să funcţioneze cât de cât, trebuie măcar să te gândeşti că o reţea de şosele şi autostrăzi ar reprezenta un un salt înainte din punct de vedere economic.

Într-un moment al istoriei, fiecare ţară din Europa occidentală a fost constrânsă de criză, de supraviețuire, să ia hotărâri în favoarea sa.

Aici, noi avem foarte multe minusuri. De la mine se vede că, pe lista politicienilor noștri, interesele României se află pe o poziție din subsolul paginii. Pe primele poziții cred că se află interese personale, interese de grup și interese străine de interesele României.

Imagine de la celebrul concert susţinut de Pink Floyd la Pompeii, în 1971.

– Hai să continuăm cu portretul generației. 1967 e anul în care trei trupe definitorii pentru generația noastră își lansează primul album: The Doors scoate albumul cu acelaşi nume, Pink Floyd debutează cu „The Piper at the Gates of Dawn”, iar Jimi Hendrix Experience, cu „Are You Experienced”. Cum le-ai spune adolescenţilor de azi ce însemna muzica asta pentru noi, în anii ’70-’80?

– Pe Doors i-am descoperit târziu, la sfârșitul anilor ’80. Albumul ăsta de la Pink Floyd l-am descoperit abia în Elveția, deci în anii ’90. Din Pink Floyd ascultam ceea ce găseam, adică The Wall, The Final Cut, Dark Side of the Moon, Wish You Were Here și Animals.

Ca să dăm o imagine, mi-amintesc că, într-o zi, prin ’85-’86, m-a sunat un prieten, Jean, că făcuse rost de o casetă video cu concertul Led Zepellin de la Madison Square Garden. Eu n-aveam video player, dar Jean avea un prieten în Militari.

Și ne-am dus pe jos din Balta Albă până în Militari – era o ploaie, nene, și-aveam niște teniși sparți −, și-am ajuns acolo, într-un apartament la etajul 7, ticsit, într-o cămăruță mică a băiatului ăstuia, cu familia acasă, și ne-am uitat la concertul de la Madison Square Garden.

Ții minte, te descălțai la intrare − şi eu aveam șosetele ude, dar era, așa, o mare bucurie: m-am întors după aceea în cartier, mamă, și eram un om care văzuse chestia. Și la fel s-a întâmplat cu concertul de la Pompeii al lui Pink Floyd.

Știi cum era: fiecare dintre noi avea o pasiune. Mulți erau pasionați de electronică și căutau plăcuțe de textolit, să facă tot felul de circuite și minuni. Eu n-aveam asta. Eu eram cu pictura și cu cărțile și cu muzica.

– Mai erau timbrele, avioanele de lipit din bucățele…

– Da, eu nu le-am avut astea și nici primprejur nu erau, dar cu electronica era plin. Și, bineînțeles, băieți care-și făceau trupă. De exemplu, Nicu, minunea cartierului, care-i încânta pe toți cu muzica lui, și-a făcut trupă și i-am botezat-o după romanul „Ultimul capitol”, al lui Knut Hamsun.

Și a cântat metal la sala Victoria cu trupa asta. Ulterior, a devenit chitaristul de la Direcția 5, ceea ce pentru noi toți a fost o mare surpriză, dacă nu o dezamăgire. Pentru că alta era muzica tinereții noastre. Și, în continuare, Nicu ascultă muzică din asta, Pink Floyd, AC/DC.

Jimi Hendrix a venit tot târziu, Jean l-a adus în cartier. El locuia în centru, lângă Biserica Albă, avea o colecție de discuri și ne-a inițiat în trupe mai rare, adică Ten Years After, Atomic Rooster, Jimi Hendrix, pe care noi nu prea-i socoteam… În cartier, oamenii erau mai degrabă pe partea ailaltă, AC/DC, Judas Priest, de-astea.

Eu, personal, primeam muzică de la unchi-miu, care era tânăr și asculta Pink Floyd, Frank Zappa, Police, Beatles, Status Quo…

– Trecem la film: în 1967 se lansează primul western spaghetti considerat de referință, Pentru un pumn de dolaricu Clint Eastwood. Tu aveai cowboy și indieni?

– Am avut și cowboy, și indieni, bineînțeles. Și mi-am dorit foarte mult să am mașinuțe de fier, din alea Matchbox…

– Și n-aveam…

– N-aveam. Erau mașinuțe cu suspensie. Nici nu erau de cumpărat, trebuia să le aducă cineva de-afară. Eu am crescut într-un cartier, Balta Albă, în care doar câteva blocuri, acolo, la F-uri, erau locuite de oameni de rând, să le zic așa, oameni de toate categoriile sociale.

Dar în cele mai multe F-uri – F3, F12, F13, F14 – erau oameni ai regimului, militari, securiști, milițieni. Și copiii ăstora, cei mai mulți, aveau mașinuțe de fier.

La etajul 2, cu mine pe scară, stătea prietenul meu Vali, care avea un coleg de clasă, Pepe, cu care jucam fotbal împreună. Și Pepe venea îmbrăcat din cap până-n picioare în echipament din ăla Vest, nene, adidași cu crampoane, jambiere…

Și când trecea taică-su cu mașina prin fața blocului, unde jucam fotbal pe asfalt, ne opream fiindcă era un Volkswagen Passat. Era o mașină străină în cartier care aparținea unui român ca noi.

Și mi-a zis Vali odată – Bă, Cristi, dacă ai un tricou roșu și i-l dai lui Pepe, îți dă o mașinuță de fier. Că Pepe era dinamovist. Și m-am dus la el cu un tricou roșu, dar nu mi-a dat mașinuță de fier, ci niște abțibilduri cu Monsanto, că taică-su lucra la Monsanto, plus niște pixuri și niște ciungă…

Era o mare chestie pentru tine, copil, să ai abțibilduri. Le-am pus pe faianță, în bucătărie, erau niște abțibilduri dreptunghiulare cu fel de fel de cereale – grâu, porumb, și scria Monsanto pe ele. O prostie.

Dar, la un moment dat – că știi, când erai copil, făceai tot felul de schimburi -, am dat ceva la schimb pentru o busolă militară rusească. Avea teacă de piele și era fosforescentă și așa de mult îmi plăcea, că mă băgam cu frati-miu sub plapumă și ne uitam la busolă.

Nu prea făceam mare lucru cu ea și m-am dus la un prieten de la scara I, Cătălin, care avea o colecție de mașinuțe de fier, și i-am dat busola asta la schimb pentru o mașinuță Honda, de Formula 1, dar căreia îi lipseau roțile din spate.

Băi, o busolă foarte mișto pe o mașinuță cu roți lipsă – îți dai seama cât de prețioasă era mașinuța de fier?

Bine, n-a durat mult, că a venit maică-sa la taică-miu, a făcut scandal, că l-am păcălit pe fi-su, și să iau busola înapoi. Și am luat busola înapoi…

Apoi, în ’76, a plecat taică-miu în vizită la soră-sa, în Anglia, și l-am rugat cu cerul și pământul să ne aducă mașinuțe de fier. Și ne-a adus două la fel, mie și lui frati-miu, ca să nu ne certăm.

Nu erau spectaculoase, erau ca niște mașini de Formula 2 sau 3, dar erau ce trebuie, Matchbox, trofeul, și-aveam mașinuțe de fier și la revedere.

Maşinuţe Matchbox. Foto: YouTube

– Mai departe: 1967 e anul ultimului film de animaţie supervizat personal de Walt Disney, Cartea junglei. Iar întrebarea este: ce-a fost și ce-a ajuns desenul animat?

– Răspund cu ceea ce știu azi. Atunci nu știam mare lucru. La televizor erau cele 10 minute zilnice de la „O mie şi una de seri” și, de fiecare dată când dădeau desene românești, eram foarte-foarte supărați. Alea nu ne interesau – Mihaela, Bălănel şi Miaunel…

Mai era Gala desenului animat, ținută de Viorica Bucur, și aia, da, ne interesa, deși era mult prea scurtă. Acolo am văzut Oblio, fragmentat în foarte multe episoade, și tot acolo am văzut Cartea junglei, fragmentată, la fel, în multe episoade, și aia ne plăcea foarte tare….

– „Băăă, haideți în casă, că-ncep desenele…!”

– Da, era foarte important. Desenul animat era foarte important. Apoi, cred că a devenit ceea ce era deja din naștere.

Cinemaul și animația au ajuns imediat să fie folosite ca instrument de propagandă. Și cred că lucrurile stau așa în continuare, pentru cele mai multe dintre marile producții de desene animate.

Altfel, există creatori, autori, animatori foarte importanți care merg împotriva curentului. De exemplu, de la Gala desenului animat mi-a rămas în minte Dušan Vukotić. Și acum îi arăt lui Zoe (fiica sa cea mică – n.r.) animații de Dušan Vukotić, pentru că se găsesc pe YouTube.

Prin el am ajuns și la o mulțime de alți maeștri ai desenului animat din Europa de Est, pe care, atunci, la ora aia, nu-i socoteam importanți. Modelul era animația americană, Disney. Celelalte păreau încercări nereușite ale unor băieți nepregătiți și netalentați.

Acum, mă uit la lucrurile astea cu totul altfel. La loc de cinste se află autorii care au trecut neobservați când comuniștii ni-i arătau la televizor. De pildă, sunt o mulțime de animații de-ale lui Norman McLaren, pe care Viorica Bucur le dădea.

Gala desenului animat ne educa, dar noi nu prea aveam ochi pentru asta, fiindcă tânjeam după producțiile americane.

Mai erau producțiile japoneze, Heidi sau Sindbad. De ajunsesem să reținem și melodia aia… (Cântă): Tobidase, tobidase, Shindobatto… 🙂

– La Heidi era „Ohaiooo, Oditaaa!”

– Da, exact. „Ohaioo, Peter!”

Heidi şi Peter.

– Să continuăm cu discuţia despre propaganda. În 1967 are loc premiera filmului „Ghici cine vine la cină”, cu Sidney Poitier. În același an, Curtea Supremă din SUA decide că orice lege statală care interzice căsătoriile interrasiale este neconstituțională. Întrebarea e următoarea: astăzi, filmul de Hollywood mai degrabă pregătește terenul pentru modificări politice sau mai degrabă vine să susțină decizii deja luate?

– Cred că amândouă. Filmul a fost folosit de la începuturile sale ca instrument de propagandă. Ai cazuri celebre, despre care înveți la școală, Eisenstein și Leni Riefenstahl, iar azi, ceea ce vedem pe ecrane cel mai frecvent, în special în România, este o hegemonie a marilor studiouri americane − filme de propagandă, de cele mai multe ori.

Probabil că mulţi s-au dumirit în ceea ce privește funcția acestor filme. Dacă ele vin să pregătească terenul sau vin să sprijine o decizie deja luată, asta e mai puțin important, cred. Ceea ce este important e că nu vom putea să scăpăm niciodată din chingile manipulării permanente.

Vorbim despre democrație și despre libertatea de expresie, dar, în mod evident, există cenzură. Exista cenzură sub Ceaușescu, sub comuniști. A căzut regimul comunist şi ne-am câștigat dreptul la libertate, cum ziceam atunci, după revoluţie, dar astea au rămas niște vorbe.

În realitate, acum trăim o formă de cenzură mult mai perversă. Am ajuns să ne cenzurăm noi pe noi înșine. De frică, oamenii deschid gura și spun ceea ce este politically correct.

Sunt foarte multe vorbe aruncate pe piață, anapoda. Oamenii se folosesc de ele pentru a-și croi drum în carieră. Foarte puțini știu ce înseamnă, de pildă, multiculturalism. Nu există cu adevărat o dezbatere serioasă legată de subiectele astea.

– Dacă ar fi să compari frica de dinainte cu frica asta…

– Înainte, exista un centru al puterii, ușor de identificat. Când ne gândeam la structurile puterii, socoteam că așa trebuie să fie. Socoteam că, pentru ca o țară să funcționeze, e nevoie să existe politicieni care să ia decizii, să legifereze, să aplice legea ulterior.

Din ce țin minte de atunci, toate drumurile duceau la Ceaușescu. Existau două versiuni: una, că Ceaușescu e nenorocitul, cealaltă, că nu, că el e băiatul bun, dar ăia de sub el abuzează de poziția în care se află și îi ascund lui chestii. „Dovada” era că nu știu cine s-a dus cu un plic la Ceaușescu și el i-a rezolvat problema, prin urmare este un băiat bun.

Trăiam într-o ficțiune atunci, trăim într-o ficțiune azi. Dar diferența stă în faptul că centrul puterii era reperabil. Erau ăia − securiștii, comuniștii, Ceaușescu și gașca lor. Acum nu mai e așa.

De fiecare dată când ajungem la subiecte delicate, partenerii de dialog ajung să se refugieze în formule fabricate de mass-media, menite să-i țină la adăpost de orice fel de stigmatizare.

Iar oamenii care exercită puterea nu înțeleg că păcăleala asta cu political correctness îi pune pe ei în pericol, în cele din urmă.

Aerul devine irespirabil. Noi construim oricum ficțiuni legate de noi înșine, de istoria mică și de istoria mare. Pentru că, atunci când cauți să-ți explici ceva, apeși oricum butoanele convenabile. Doar n-o să pici tu prost, nu?

De fiecare dată, explicația pe care ți-o dai te așază într-o lumină cât de cât favorabilă, iar dacă nu ai cum să scapi de povara asumării părții tale de vină, suferința e foarte mare. Vei face tot posibilul să te protejezi.

Ei bine, dacă la asta mai adaugi și presiunea legată de discursul oficial, de ideologia difuză a timpului prezent – ce înseamnă toate lucrurile pe care le auzim despre Trump, despre Putin, Brexit ș.a.m.d. -, vei căuta să faci tot posibilul pentru a pune pe masă opinia ta, dar care nu e a ta, ci e cea acceptată de către oamenii care alimentează discursul oficial.

Imagine din cel mai recent film al lui Cristi Puiu – „Sieranevada”.

Cum știi, eu am fost acuzat de misoginie. Eu am păcatele mele, dar nu e ăsta. Lucrurile s-au rostogolit foarte ușor, grație Facebook-ului, și s-a ajuns în situația în care oamenii, în loc să se uite la evidențe, au ajuns să creadă în propria lor ficțiune.

Când ești prins în așa ceva, vezi că monstrul are foarte multe capete. Ar fi fost simplu ca oamenii să se întrebe – în ce măsură e tipul ăsta misogin, dacă: are trei fete, are o firmă condusă de nevastă-sa, lucrează cu regizori femei, a dat premii unor femei… În ce măsură se pune omul ăsta de-a curmezișul carierei unor regizori care sunt femei?

Nu există niciun fel de argument, dar dorința de a-şi salva cumva respectul de sine i-a făcut pe mulți să se agațe de afirmația făcută precipitat și impulsiv și să nu vadă evidența.

Dar sunt unii care și-au încasat-o mult mai grav decât mine. Există instrumentul ăsta care e Facebook-ul, pe care oamenii îl folosesc te miri cum. Circulă păreri ale tuturor, verificate sau nu, și mulți ajung să alimenteze o formă de ură, foarte greu de circumscris.

Dar din textele scrise pe Facebook lipsesc o mulțime de lucruri. Lipsește tonul, și-atunci au apărut emoticoanele astea. E o eră a comunicării și a dezinformării, în același timp.

Una dintre consecințe este că oamenii se vor ascunde tot mai mult. Se vor folosi de instrumentele astea pentru a se camufla cât mai bine.

În momentul în care vorbesc cu tine, și-ți spun ție ceea ce cred că vrei să auzi, iar tu te bizui pe ceea ce am spus eu, dintr-o dată ești în eroare, pentru că te raportezi la un referențial care este falsificat. Cum vei ști ceea ce cred eu cu adevărat? Eu voi spune ceea ce trebuie să spun.

O să zici că așa a fost întotdeauna, de-a lungul istoriei. Da, numai că acum, în epoca Facebook-ului, falsificarea informației cu atâta ușurință și nevoia tot mai acută de țap ispășitor o să-i împingă pe oameni într-un soi de izolare.

O să te retragi încet-încet, pentru că e foarte-foarte greu. O să lași arena pe mâna celor cărora le place jocul ăsta, al falsificării permanente.

Apare o realitate paralelă la realitatea paralelă pe care o trăim. E un alt strat, pe care nu vreau să-l frecventez.

– Hai să încheiem mai senin, cu un joc. O să-ți zic niște nume născute tot în 1967 și te rog să-mi spui primul lucru la care te gândești când le auzi. Nicole Kidman…

– Eyes Wide Shut.

– Roberto Baggio…

– Penalty ratat.

– Julia Roberts…

– Pretty Woman.

– Dan Petrescu și Gică Popescu…

(Stă câteva secunde) – Pentru mine, ei doi au însemnat liniște. În momentul în care știam că ei sunt în echipă, eram relaxat. Hagi, mare fotbalist, dar ăștia doi… (Tace zeci de secunde)

E interesant că ai spus chestia asta. În general, apar în lumina reflectoarelor cei care marchează sau cei care construiesc faza de gol, cum era Hagi. Dar sentimentul de liniște puțini mi l-au dat. Și vorbim despre o epocă în care mă uitam la fotbal și urmăream.

Doar doi, de pe vremuri, mi-au mai dat sentimentul ăsta de liniște: Sameș și Costică Ștefănescu de la Craiova. Când erau ei în echipă, știam că ei mor pentru țară. Un sentiment precis că ei sunt acolo să apere, că nu trece nimic.

Da, cu Dan Petrescu și Gică Popescu era pace, întotdeauna am simțit asta.

– Philip Seymour Hoffman.

– Sinucidere, asta îmi vine în cap. Îmi vine în cap primul film pe care l-am văzut cu el, Happiness, al lui Todd Solondz. Happiness și sinucidere.

– Și ultima: „Un veac de singurătate”, care a apărut tot în ’67.

– Aici sunt două lucruri. Primul s-a întâmplat în anii ’80, când cartea asta era foarte rară. Fusese publicată în revista Secolul 20 și a fost prima mea întâlnire serioasă cu literatura latino-americană.

Zic „serioasă” pentru că de-acolo am început să citesc marile romane. Până atunci, din literatura latino-americană citisem Borges – fusese publicată „Cartea de nisip” la editura Cartea Românească.

Dar „Un veac de singurătate” a fost o revelație. O cumpărasem în talcioc și am tot dat-o la prieteni.

S-a întâmplat că, în armată fiind, să o împrumut căpitanului care era comandantul companiei și n-am mai văzut-o. A rămas la el.

E foarte bizar, când stai să te gândești. Am crescut într-o lume în care dominau literaturile franceză și rusă.

Iar când am descoperit literatura latino-americană a fost mai mult decât literatură. Când am citit „Toamna patriarhului”, spre exemplu, a fost ca un fel de certificare a faptului că nu sunt nebun…

„Toamna patriarhului” a fost mai puternică pentru generaţia noastră decât „Un veac de singurătate”

– Da, adică „Un veac de singurătate” e o carte extraordinar de frumoasă, dar „Toamna patriarhului” certifica faptul că nu ești nebun…

Cristi Puiu, la 50 de ani. Foto: George Călin / Inquam Photos

– Ultima întrebare: ce-ți dorești la 50 de ani?

– Să fiu sănătos. Cred că sunt un om norocos. Am realizat că n-am altă explicație pentru parcursul meu decât faptul că am fost norocos.

Mi se pare, din ce în ce mai mult, că parcursul fiecăruia dintre noi ține de șansă. Și dacă știi lucrul ăsta de la începutul vieții, poate că ai mai multe șanse de a te bucura de viață și de a nu te întrista că nu ți-a ieșit ceva sau că n-ai ajuns undeva.

Nu-ți iese întotdeauna, și-atunci cazi într-un soi de depresie, și poate că ăsta e un mare păcat. Ar trebui să iei lucrurile așa cum îți vin și să te poți bucura de viață.

Când ești tânăr și-ți spun bătrânii – Nu te mai enerva, nu te supăra, nu te mai încrâncena!, ți se pare că spun lucrurile astea pentru că ei nu mai pot. Și crezi că le dă mâna să spună, pentru că, și dacă și-ar mai dori să facă nu știu ce, nu ar mai putea, că sunt ultra-uzaţi.

Dar acum mă gândesc altfel: azi nu mai cred, așa cum credeam atunci, că lucrurile pe care-mi doresc să le fac sunt atât de importante.

Şi nu pentru că aş fi ajuns la înţelepciune, ci fiindcă, uitându-mă la lucrurile puţine pe care le-am făcut, astea care sunt la vedere, ele nu sunt ceea ce eu mi-aş fi dorit să fie. În realitate, lucrurile pe care le facem…

-… sunt departe de cum ni le-am imaginat…

– … sunt departe de cum ni le-am imaginat, pe de o parte, dar, chiar dacă ar fi aşa cum ni le-am imaginat, ele nu sunt neapărat bune.

E altceva. Există o faţă întunecată a procesului de a scrie o carte, de a face un film, de a picta un tablou, de a descoperi o soluţie la vreo teoremă. Prin urmare, există o faţă întunecată a obiectului produs.

Ceea ce pui tu pe masă – chiar dacă e validat de premii sau de critică – nu este ceea ce pare că este.

Am mai zis, la un moment dat, că tu, ca autor, atunci când îţi construieşti discursul, ajungi să uiţi cine eşti, ce eşti, ce-i cu tine pe lumea asta. Ajungi să te comporţi ca şi cum ai deţine adevărul.

Ajungi să crezi că filmul pe care-l faci este expresia înţelegerii la care ai ajuns, că faci chestia aia pentru a-i lumina pe ceilalţi. Chestia aia spune ceva şi despre tine, dar şi despre aroganţa ta, aroganţa autorului.

– Hai să avem încredere în cei care privesc…

– Eu am încredere, de-asta continui să fac film, dar nu mai sunt aşa de încrâncenat. Atunci când faci film, când eşti prins în procesul ăsta, atenţia la ce ai de făcut te împiedică să vezi ceea ce se întâmplă în jur. Iar filmul pe care vrei să-l faci devine ţinta prin excelenţă.

Şi e o păcăleală. Lucrurile pe care le facem ar trebui să fie efectele secundare ale unui drum către noi înşine.

E foarte complicat. E foarte complicat… Cazi în capcana propriului tău proiect. Or, lucrurile ar trebui să se întâmple ca o respiraţie.

Mi se pare foarte important să faci filme, mi se pare foarte important să scrii cărţi.

Dar mai important decât toate astea este să o faci fără proiect, să nu existe o dorinţă de a face asta, să o faci ca şi cum ai respira, să o faci ca şi cum n-ai face-o.

*

Despre frică. Povestea lui Stan Emilian

În epoca Ceaușescu mi s-a întâmplat un lucru foarte urât. A fost prima dată când mi s-a făcut frică cu adevărat. Atât de frică, încât am plâns.

Terminasem clasa a XI-a și m-am dus cu prietenii mei Dan și Sorin la liceul unde eram, Liceul de Chimie numărul 7, fiindcă aveam prieteni care urmau să dea treapta a doua, iar noi eram ăia deștepții care luaserăm treapta și veneam să-i sprijinim…

Urma un examen, nu mai știu la ce, și Cici, care era prietena lui Sorin, a deschis un geam de la etaj și ne-a strigat. Și eu i-am făcut semn că-i țin pumnii, Sorin la fel, dar Dan i-a zis – Tu nici nu trebuia să te prezinți, că oricum n-o să iei examenul.

O glumă tâmpită, după ce o încurajase înainte. Și chiar atunci trecea pe lângă noi secretarul Biroului Organizației de Bază (BOB) din liceu, care era profesor de rusă: Stan Emilian.

– Ce-i cu voi, ce înseamnă să spuneți asta?

Dan i-a zis că el e de la Economic. – Care Economic? – Economic 4. – Aaa, vorbesc cu directorul de acolo, cum îți permiți să vii aici să exerciți presiuni asupra elevilor?

Pe Dan l-a trimis acasă, că nu era din liceu, dar pe mine m-a băgat înăuntru și m-a luat din prima: – Ai fost la Canal?

Cu un an înainte, în ’83, băieții care luaseră treapta a doua au fost trimiși la Canalul Dunăre-Marea Neagră, ca să muncească în primul trimestru. Mă pregăteam și eu pentru chestia asta, mă bucuram că merg la Canal, și făceam planuri cu colegul meu de bancă, Liviu Lixăndroiu.

Asta se întâmpla în august, și urma să mergem la vizita medicală. Și când i-am spus lui taică-miu că mă duc la vizita medicală, că plec la Canal, el mi-a zis: Nu pleci nicăieri. Termină cu tâmpeniile astea. Dacă pleci, nu mai ești copilul meu…

Eu, nu, că trebuie să merg la vizita medicală… Mâine mergi cu mine la spital, mi-a zis. Nu cred că voiam foarte mult să merg la Canal, dar mi se părea oarecum mișto, că eram cu băieții, nu știu ce…

Și a doua zi m-am internat la Spitalul Colentina, unde lucra tata, cu „colică renală”. Tata mi-a zis: Vezi că vine doctorița la vizită medicală, îi spui că ai colică renală dreaptă…

A venit femeia, i-am zis, dar mi-era foarte jenă, nu știam unde să zic că mă doare… Apoi a venit mai târziu doctorița – De ce nu mi-ai zis că ești băiatul lui Puiu? Și m-a ținut acolo 10 zile.

Am ieșit cu un dosar zdravăn și nu m-am mai dus la Canal. Am rămas acasă – eu, doi colegi care aveau probleme de sănătate în mod real și alți doi colegi, Gigi și Costel Bealcu, frați gemeni, care jucau fotbal la Progresul și pe care-i scosese clubul din povestea asta. Și fetele, evident. Și tot trimestrul întâi a trecut așa.

Ajungem iar la momentul de la început, cu Stan Emilian. Care mă prinde, mă bagă într-un birou și mă întreabă:

– Ai fost la Canal anul trecut? – Nu. – De ce? – Am avut probleme de sănătate. – Ce probleme? – Uite așa și-așa. – Da? Cu ce se ocupă maică-ta? – E învățătoare la Școala Ajutătoare numărul 2. – Taică-tu? – Planificator principal. – Unde lucrează? – La Spitalul Colentina. – Aha. Și tu unde-ai fost internat? – La Spitalul Colentina. – Aaaaaa. Măăăi, păi ăsta este caz de Securitate, dom’le…

Și l-a chemat pe directorul liceului, Măldărăscu, și-a mai venit și-un maistru, și-au măturat cu mine pe jos. – Să vină Securitatea, domnule!

Și-am început să plâng, mi-a fost teamă pentru taică-miu.

– Să vină Securitatea, dom’le!
– Vă rog frumos, nu, vă rog!
– Du-te, băi, și te tunde…
– Mă duc să mă tund…

M-au făcut varză. Atât de rău m-am simțit, atât de groaznic, că frica a rămas cu mine foarte multe luni dup-aia. M-am dus și m-am tuns, dar am rămas în presiunea aia că o să descopere că taică-miu a intervenit să fiu internat…

Și-atunci mi-am zis așa, că, dacă vine vreun război, îl omor pe ăsta. Că oricum nu se cunoaște, e război, mor oameni, iar eu îl omor pe ăsta. Atât de mare era ura…

A venit revoluția, am uitat și oricum nu conta, era o cantitate neglijabilă.

Dar am fost răzbunat mai târziu, când un prieten de-al nostru din cartier, Cătălin Agler, care avea pletuțe, așa, a făcut ceva năzbâtie și Stan Emilian i-a zis să vină cu taică-su la liceu.

Și-a venit Cătălin cu taică-su, care a dat cu Stan de pământ de nu s-a văzut. Că taică-su, colonelul Agler, era șeful pazei și ordinii pe Bucureşti, sau, oricum, ceva funcție foarte mare la Miliția Capitalei…

Cristi Puiu, fratele său Iulian şi doi prieteni, în vara lui ’87. Foto: Arhiva personală
Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...