„Crescut pe muzică”, un proiect pentru și împreună cu copii de muzicieni tradiționali

Laura Popa

Redactor Șef

„În cadrul categoriilor patrimoniului cultural, se poate aprecia că patrimoniul imaterial a deținut în ultimii ani cel mai puțin vizibil loc”.

Informația apare în Strategia pentru cultură și patrimoniu național 2016-2020, document care ar trebui să stea la baza tuturor politicilor publice din domeniul patrimoniului cultural imaterial, care se referă la totalitatea tradițiilor, obiceiurilor, activităților, meșteșugurilor specifice unei comunității geografice sau etnice, dar care sunt lipsite de suport material.

Realitatea cuvintelor din strategia pentru cultură ne-a fost confirmată de Simona Constantin, inițiatoarea proiectului „Crescut pe muzică”, proiect prin intermediul căruia 20 de tineri din familii de muzicieni tradiționali din mai multe zone ale țării vor realiza prima expoziție online dedicată muzicii tradiționale lăutărești, înțeleasă ca parte a patrimoniului cultural imaterial românesc.

Prin „Crescut pe muzică”, tinerii cu vârste între 12 și 18 ani din Muntenia, Dobrogea, Moldova, Transilvania și Maramureș au participat la șase ateliere online conduse de specialiști din domeniile etnomuzicologie, fotografie, video, jurnalism, storytelling și media literacy, pentru a realiza materiale de auto-documentare despre comunitățile din care provin și despre importanța și rolul muzicii în viața lor și a comunității. Ulterior, materialele realizate de ei vor fi curatoritate într-o expoziție online ce a fost deschisă publicului pe 31 august.

Pentru a afla mai multe despre proiect, dar și de unde a plecat ideea de a promova muzica tradițională prin intermediul tinerilor din comunitățile de muzicieni, PressOne a stat de vorbă cu Simona Constantin, inițiatoarea proiectului „Crescut pe muzică”. 

Ionut Pîntiuc, fotografie cu bunicul si lãutarii din comunitate, Suceava. Foto: Crescut pe muzică

PressOne: Cum a pornit proiectul acesta? Ce înseamnă să fii crescut pe muzică?

Simona Constantin: Eu am crescut pe muzică, am făcut pian, am crescut pe muzică clasică. Fiind un proiect cu, pentru și împreună cu copiii de muzicieni și dansatori tradiționali, toți au în comun legătura asta cu muzica, care se transmite oral, de la vârste foarte fragede. Cam asta înseamnă că ai crescut pe muzică.

De ce ideea de a vorbi cu tinerii care provin din familii de muzicieni? A contat experiența ta personală sau ați identificat unele nevoi pe care ați vrut să le acoperiți?

Eu am aflat de lăutari de la Festivalul Balkanik în 2014. Curiozitatea mea inițială a fost strict care e legătura lăutarilor cu muzica. Eu fiind atunci studentă la facultatea de film, am zis că fac un documentar despre ei și legătura lor cu muzica. Am început să iau niște nume de la Muzeul Țăranului Român și a crescut rețeaua și-n timp ne-am dat seama că pe măsură ce creștea, înțelegeam tot mai puțin ce se întâmplă. După am făcut un parteneriat cu cei de la Festivalul Balkanik și am fost prin toată țară să căutăm lăutari. Am vrut să facem un catalog, să-i prezentăm, să arătăm fotografii, poveștile lor personale și câteva melodii de la fiecare.

Captură din film tutorial de dans "Românește" realizat de Darius Jecan și Vanesa Pop, sat Frata.

Ideea proiectului a plecat de la faptul că eu mergeam destul de des în Clejani și am văzut schisma destul de mare între generații. Cum e Caliu (n.r. Gheorghe „Caliu” Anghel, cel mai cunoscut lăutar din Clejani) care e bunicul, fiul lui, care are 37 de ani, cântă muzică tradițională, dar e mai greu acum să-și găsească locul ca lăutar, și nepotul lui, care are 16 ani și nu mai înțelege cum stă treaba cu fenomenul ăsta.

La ce te referi când zici de schisma dintre generații? Cum se face simțită?

În primul rând, e vorba de un alt stil de viață. Ascultă ( n.r. tinerii) și alte tipuri de muzică și nu mai au nevoia de a învăța să cânte. De exemplu, pentru fiul lui Caliu a fost natural să învețe să cânte, dar pentru nepotului lui este mai mult o opțiune.

Pescari, haiduci, cai, o doină tristă și doi mielușei sprâncenați

Mi-am răsfoit prin viață și am pus ca semne de carte douăsprezece locuri din țara mea care, din felurite pricini, mi-au rămas întipărite în memoria afectivă. Ajutat de fotografii, mă întorc la aceste lumi mărunte, în care am lăsat fărâme din mine.

Moltbook, prima rețea socială pentru agenți AI. Ce spun despre drepturi, religie, suferințe și problemele cu „umanii"

În nici trei zile, pe Moltbook s-au adunat aproape 40.000 agenți AI și au avut treabă. Și-au făcut sindicat, religie (Crustafarianism), monedă crypto, dating, ba chiar și niște comunități pentru fanii, AI agents desigur, ai unor echipe de fotbal (Arsenal pare popular printre agenți).

În al doilea rând, am văzut că toți copiii ăștia sunt pe telefoane. Am zis să nu luăm asta ca un dezavantaj și să vedem dacă putem face ceva pe telefoane, despre lăutărie. E o problemă cu subiectul ăsta. Pentru cei care nu vin din domeniul cercetării, să înveți despre lăutărie din texte de bibliotecă e destul de complicat, așa că am zis să facem un proiect cu copii, în care ei să explice ce înseamnă muzica, pe înțelesul lor și al celor care vor vedea, ulterior, materialele făcute de ei.

Captură din filmul documentar al lui Leonard Radu cu tatal sãu Sorin Radu, sat Zece Prăjini.

Ei toți cântă, dansează și fiecare a venit în proiect din diverse motive. Alexandra Listrat a venit să-și reprezinte etnia, ea face parte din comunitatea de ruși lipoveni și e foarte conștientă de tot ce se întâmplă și de viitorul comunității. Mai sunt alți tineri care au venit să se promoveze, pentru că ei la rândul lor cântă și vor să ajungă la mai mulți oameni. Alții au venit ca să-și facă mândri familia sau profesorii.

Ce-i face pe tinerii din aceste comunități să rămână fideli muzicii tradiționale în prezent, când ar putea alege să facă altceva?

Sunt mai multe variante, unele mai romantice, altele mai puțin romantice. Cred că părinții lor iubesc foarte mult latura asta și cred că dacă ei au crescut cu niște părinți, bunici sau oameni în comunitate care au pus foarte multă pasiune în asta, cumva lor li s-a transmis cel puțin interesul pentru muzică.

Dar ei se mai identifică cu comunitatea sau încearcă să se rupă de ea?

Toți se identifică cu comunitatea. I-am întrebat dacă vor să plece de-acolo și ce vor să facă mai departe și răspunsurile cad în două categorii: sunt cei care vor să rămână acolo și să devină profesori, precum cei de la care ei au învățat, și sunt cei care vor să plece, să facă alte meserii, dar care zic că vor duce mai departe tradiția prin ceea ce vor face.

Când am scris proiectul nu mă așteptam să găsim copii care să-și dorească să facă asta, să cânte sau să danseze. Credeam că vom găsi copii care zic că vor să dea la medicină, spre exemplu, și care da, au un bunic lăutar, dar ei nu știu nimic despre asta. Pe când toți cei din proiect sunt foarte convinși că au o treabă pe zonă asta, pe muzică.

Captură din filmul documentar al lui Florinel Caraivan cu bunicul său Ionel Caraivan, Făurei.

„Puștii mi s-au părut maturi pentru cei 13, 15 sau 18 ani pe care îi au. Am observat că cei care au auzit de mici în familie sau comunitate că sunt datori cumva să ducă mai departe muzica sau dansul zonei din care vin s-au implicat cel mai mult, pentru că acest proiect nu era decât o parte din misiunea pe care o aveau deja”,  spune jurnalista Delia Marinescu, cea care s-a ocupat de atelierul de jurnalism.

Cum au primit cele șase ateliere pe care le-ați organizat pentru ei?

Cred că diferă. Atelierul de jurnalism, care a fost și primul, a fost foarte surprinzător pentru toți. După aia au făcut interviuri cu părinții sau cu profesorii. Vorbeam cu o fată din proiect despre cum i s-a părut atelierul și răspunsul ei a fost că „foarte interesant, mai ales că nu pot să mă duc la profesorul meu așa normal, fără un interviu, și să-l întreb cum s-a apucat de muzică, că el e adult și nu întrebi adulții așa direct”.

Fragment din interviul luat de Alexandra Listrat din localitatea de ruși lipoveni Sarichioi, care cântă la harmoașcă, profesorului ei Pimon Bejenaru:

Proiectul e gândit și cu o formă de empowerment în minte, pentru că totul, la final, este produs de ei. Tinerii știu cel mai bine care e faza cu muzica și prin ei o să se ducă mai departe, de asta este foarte important ca ei să înțeleagă ce e tradiția.

De ce este importantă o discuție despre tradiție, despre patrimoniu imaterial? Suntem pe cale să-l pierdem?

Nu cred că se pune problema de pierdut, e o chestie dinamică. Nu se pierde nimic, se transformă, dar cred că este important să înțelegem de unde vine și ce spune despre noi. 

Ioana Gabor, fotografie cu bunicul Ioan Moldovan, Sângeorz-Bãi. FOTO Crescut pe muzică

E important să vorbim acum despre subiectul ăsta, pentru că sunt, poate, ultimele generații de muzicieni autentici, dar care n-au primit expunerea necesară. 

Ce te-a impresionat cel mai mult în proiect?

Copiii, în primul rând. M-a sunat un băiat, făcea un interviu cu bunicul lui, și a ieșit din interviu să mă întrebe ce întrebări să mai pună. E mișto să vezi cum își dau seama de lucruri, că vor să afle mai multe, să dea mai departe și că s-au cunoscut între ei. S-a făcut o rețea de copii care, în mod normal, n-ar fi avut cum să interacționeze. Fiecare vine din zone separate și li se pare că lumea se termină în comunitatea din care fac parte, dar acum au șansa să vorbească și cu alții și să vadă că împart aceleași probleme.

Copiii își doresc să devină ambasadori și să ducă mai departe ideea proiectului

Comunitatea de tineri s-a coagulat pe ZOOM și pe Facebook, dar noi ne dorim să-i aducem împreună. Ei își doresc să cânte împreună. Noi avem o rețea de parteneri cu care încercăm să găsim oportunități de a expune mai departe. Lucrăm și la o mini rețea de primării și consilii locale din locurile de unde vin copiii, mai ales că o parte dintre ei își doresc să devină ambasadori și să aducă împreună cu noi expoziția în zonele de unde provin ei.

Surpriza din proiect

Noi (n.r. organizatorii proiectului ) avem o colaborare cu Inspectoratul Școlar din Călărași, ocazie cu care am organizat și o masă rotundă cu mai mulți oameni implicați direct în promovarea și susținerea culturii locale. Au venit profesori, inspectori școlari, activiști în drepturile omului, un șef de fanfară și jurnaliști. O combinație diversă și am aflat de la ei ce se face în comunitatea lor, care sunt tradițiile locale și cum sunt susținute. Cred că la evenimentul organizat de noi a fost prima oară când un inspector școlar a vorbit cu un șef de fanfară și, împreună, au venit cu diverse idei despre cum să prezentăm expoziția asta în școli. 

Se simte lipsa unei colaborării între factorii decizionali din domeniu și păstrătorii acestui patrimoniu imaterial?

Da, foarte mult. La noi în țară, singura distincție care se dă pentru păstrătorii de tradiții este cea de tezaur uman viu. Pentru a o obține, trebuie să aplici, iar pentru a aplica trebuie să-ți faci un dosar care să conțină o analiză etnomuzicologică a ceea ce reprezinți tu, mai trebuie să ai o analiză din partea comunității a ceea ce reprezinți tu în interiorul ei, albume înregistrate, declarații. Pe scurt, o chestie foarte complexă. 

Alexandra Listrat, fotografie cu Pimon Bejenaru (ilustrație pentru interviul cu el), Sarichioi. FOTO Crescut pe muzică

Iar acum, vorbind din teren, mulți dintre oamenii ăștia n-au terminat nici 10 clase, n-au făcut în viața lor o aplicație. Ei cântă muzică moștenită din generații, dar asta nu înseamnă că știu și ce înseamnă asta din punct de vedere etnomuzicologic. Mai mult, distincția se poate da pentru maxim 10 oameni pe an și este organizată o gală de decernare a premiilor doar dacă sunt întrunite anumite condiții. Ori gala asta nu s-a mai organizat de vreo doi, trei ani.

Deci din punct de vedere legal, păstrătorii de tradiții și creațiile lor nu sunt în niciun fel asigurate?

În niciun caz. Nu. Nu există, nu sunt înregistrați nicăieri, nu au PF-uri, firme. Acesta este motivul pentru care este important ca acum să vorbim despre asta, că oamenii ăștia se duc, iar cei care vin în urma lor nu vin cu toată moștenirea lor.

Planuri de viitor

Prin proiectul ăsta am vrea și să facem o aplicație pentru toți oamenii din proiect și să le facem tuturor dosare cu care să aplice pentru această distincție. Nici dacă o primești nu e mare lucru, undeva la 500-700 de lei și o diplomă, dar asta e singura formă de prețuire pe care o oferă statul român.

Captură din film tutorial de dans "Românește" realizat de Darius Jecan și Vanesa Pop, sat Frata.

E o problemă generală că nu sunt recunoscuți la nivel național, dar mai e o problemă și de mândrie locală, în ideea în care restul oamenilor din comunitate nu știu neapărat ce păstrează ei, care este importanța lor. De exemplu, oamenii din Clejani încă nu înțeleg care este faza cu Taraf de Haidouks (n.r. Taraful Haiducilor, taraf înfințat de Anghel „Caliu” Gheorghe), cu toate că au trecut deja 30 de ani.

Captură din filmul realizat de către Ștefan Milutinovici despre istoria instrumentelor de suflat românești, București.

Cum va arată expoziția? Cum va fi prezentată munca tinerilor din proiect?

Expoziția este gândită pe trei componente: noua generație, unde este vorba despre copii; o alta despre comunitate, unde vom vorbi despre cum muzica și dansul tradițional aduc oamenii împreună; și a treia este cea de mentorat, despre oamenii de la care au învățat tinerii muzică. Important la expoziția finală este să agregăm materialele copiilor.Materialele vor fi curatoriate și expuse pe site-ul www.crescutpemuzica.ro, iar expoziția online va avea și o componentă interactivă, prin care organizatorii doresc să ajungă la publicul larg și să-l facă să ia parte la discuții.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€