Cosmin Perța, scriitor: „Ar trebui să fim puțin mai atenți la ororile din jurul nostru”

Cosmin Perța este directorul editorial al secției de beletristică pentru Editura Paralela 45, postură din care insistă, de câțiva ani, să publice proză și poezie românească. În ciuda faptului că, spune el, publicul pentru literatura scrisă în limba română se reduce la câteva mii de persoane.

Ultimul său roman, Arșița, încheie o trilogie a cărui personaj principal, enigmaticul Teofil, are ceva din încăpățânarea și credința în oameni a creatorului său maramureșean.

Am vorbit cu Cosmin despre generația noastră, copiii născuți la începutul anilor ’80, și copilăria care ne-a format. Despre lucrurile pe care e mai greu să le vorbim cu părinții noștri. Despre istorie, ratare și literatura română.

Reporter: La lansarea ta de carte de la Cluj, unul din criticii prezenți a spus că ai avut, de-a lungul carierei tale, o “conduită publică exemplară”. Vreau să te întreb ce alt gen de laude din categoria asta mai primesc scriitorii azi?

– Nu prea merg la lansări de carte, în afară de cărțile pe care le lansăm noi. Dar asta, că “e un om bun”, se primește, de obicei.

– Ai spus, la aceeași lansare, că prin volumele astea, încerci să fixezi o istorie. Să ți-o asumi…

– Acuma, fiecare își asumă istoria în mod individual. Dar cred că noi, ca nație, suferim de chestia asta, nu avem o identitate istorică foarte bine constituită.

Adică informațiile istorice au fost fie falsificate, fie ascunse, fie nu ne interesează, pur și simplu. Și atunci se construiesc tot felul de mitologii istorice, mai mult. Fiecare cu nebunia lui.

Ce mă îngrijorează pe mine e că sub măștile astea și sub umbrele astea ale unei istorii incerte se pot ascunde tot felul de monștri. Și, de fapt, se întâmplă tot felul de atrocități. Care trec pe lângă noi. Cu ideea că nouă nu ni se pot întâmpla.

Atâta vreme cât e la vecinul, și nu e la mine, e okay. Și asta mi se pare cea mai toxică gândire. Dacă permiți să se întâmple la vecinul, permiți să se întâmple și la tine, doar că nu știi când va veni.

Și cred că până la urmă ăsta a fost declicul pentru volumul ăsta. E o carte care vrea să vorbească puțin despre atrocitățile din proximitatea noastră. Despre ce se întâmplă chiar lângă noi. Vreau să spun că ar trebui să fim puțin mai atenți la ororile din jurul nostru. Toți avem tendința de a ne băga capul în nisip.

Suntem indiferenți, foarte mulți dintre noi, pentru că ni se pare că răul nu ne vizează direct. Doar că acest “direct” e foarte înșelător. De fapt, ne vizează. Chiar dacă nu ne omoară pe noi, ne erodează moral, uman și spiritual. Pentru că noi, undeva în subconștient, suntem, de fapt, conștenți. Știm ce se întâmplă, știm ce e bine și ce e rău, dar spunem „e la ei, acolo”.

Acum, cartea mea nu are o miză din asta moralizatoare, un mesaj. Nu face decât să spună o poveste și să descrie o atmosferă.

– Care au fost poveștile tale preferate, în ultimii ani?

– Cele mai interesante, în ultimii ani, cel puțin, au fost poveștile pe care le-am auzit de la oameni. Mai mult decât cărțile pe care le-am citit. Am început să fiu foarte interesat de psihologia umană. Mă interesează întâmplările care îi fac pe oameni să devină ceea ce sunt la o anumită vârstă.

Și să își asume: uite, eu sunt Costel și fac asta. Ei, Costel a ajuns să facă niște lucruri pentru că are o istorie în spate. Are niște povești. Și de asta, la oamenii pe care îi întâlnesc, sunt foarte interesat de poveștile din spatele lor.

Cum au gândit, cum au ales anumite lucruri, cum au luat unele decizii. Până la urmă fiecare decizie ne duce viața pe un drum sau altul. Și de asta am fost mai atent la oameni și la poveștile lor. Și cred că și asta influențează literatura pe care o scriu acum.

Sunt mai preocupat de partea asta de istorie a umanului ascunsă în povestea fiecărui individ. Și a felului în care se raportează la viață. Fiecare dintre noi ascunde undeva în el un eveniment care i-a schimbat viața.

Și atunci, mai ales după câteva pahare, devin un soi de detectiv și întreb și devin foarte enervant.

– Ai vreo decizie pe care ai luat-o și acum ai schimba-o?

– Mai multe. Mă trezesc în multe dimineți și joc jocul ăsta cu mine: oare cum aș proceda dacă aș putea s-o iau de la început. De după liceu încolo. Liceul nu vreau să-l retrăiesc! (râde)

Dacă aș lua alte decizii, dacă aș urma alți pași. Evident că lucrul ăsta e imposibil, dar este un exercițiu în care te joci cu o grămadă de probabilități, spații ficționale până la urmă. Și există, într-adevăr, și finaluri mai fericite decât prezentul.

Cert este că fac asta din plăcerea de a mă juca, nu pentru că aș fi nemulțumit de viața mea. Dar, desigur, sunt și decizii regretabile în viața unui om. Lucruri pe care ai vrea să le fi făcut altfel. De fapt, nu știi dacă ar fi fost mai bine sau nu.

Dar uneori e posibil să ai impresia că o decizie pe care ai luat-o a produs niște efecte devastatoare pentru cineva foarte apropiat. Atunci de fapt vrei să-l ferești pe cel de lângă tine.

Mă gândesc, de exemplu, la decizia pe care am luat-o când am divorțat. Cei mai afectați au fost copiii. Acum, probabil, dacă aș putea să decid din nou, poate că nu aș mai divorța, dar nu știu dacă prezentul ar fi foarte roz.

Trăim fiecare cu deciziile pe care le-am luat. Dacă nu, e posibil ca la un moment dat să ți se ducă pământul de sub picioare. Și să cazi într-un hău al probabilităților și asta e cea mai urâtă posibilitate de viitor.

– Criticii spun că sondezi, în cărțile tale, un soi de sentiment al ratării. Cum percepi ratarea, în relație cu viața ta?

– Cum cred că ar trebui să o perceapă orice om: ca pe ceva ce se poate întâmpla oricând. Nu ca pe-o iminență, neapărat, dar ceva ce se poate întâmpla la fiecare pas. Toți putem rata.

Mă gândesc des – nu mă obsedează ratarea – dar o pun cumva mereu înainte. Până la urmă, te gândești: okay, o să ratez. Și? Care-i chestia?

Până la urmă toți ratăm în ceva sau în mai multe. Problema nu este ratarea. Ratarea se întâmplă de multe ori, uneori nici nu suntem conștienți de ea. Problema este asumarea acestei ratări.

Pentru că dacă ți se pare că s-a întâmplat un soi de episod cosmic care ți-a schimbat toată viața, te transformi într-un soi de epavă umană. Acolo e, de fapt, adevărata ratare. Ratarea nu ca acțiune, ca gest, ci personificată. Interiorizată. Asta te scoate din joc. Te marginalizează și ceilalți și chiar dacă vrei, la un moment dat să revii, e aproape imposibil.

– Dar uite, vorbim în sfârșit de lucrurile astea. În manualele de psihologie ale generației noastre era doar clasificarea aia a temperamentelor: coleric, sangvinic, flegmatic…

– Eu am fost mereu cam flegmatic așa (râde).

– Cum am descrie generația noastră? Adică, noi am avut cei șapte ani de-acasă în comunism și adolescența în libertate, cum s-ar spune.

– Nici nu știu ce să zic. Mie anii ’90 mi se pare c-au fost cei mai siniștri ani. Mai siniștri și decât anii ’80, pe care noi nu i-am trăit direct. Tocmai pentru că îmi amintesc foarte bine perioada aia în care, vezi Doamne, era libertate, toată lumea făcea cam ce voia, bișnița era în floare, începuseră să apară toate mizeriile de produse de afară pe care noi le mâncam cu sentimentul că mâncăm aur.

Îmi amintesc și acum: băgam tone de margarină și parizer unguresc. Nici nu vreau să-mi amintesc ce-am mâncat în anii ăia.

Mie mi se pare că a fost o mare tristețe socială. Oamenii erau liberi, dar nu știau ce să facă cu libertatea asta a lor, în afară de câțiva, foarte descurcăreți. Ceilalți, marea majortate, erau foarte confuzi.

Aveam acces la alte piețe, era interesantă diversitatea, dar inflația era îngrozitoare, salariile foarte mici… Îmi amintesc că eram prin clasa a șasea și doamna profesoară de anatomie a venit și ne-a arătat o rotiță de cașcaval.

Ne-a zis: copii, dacă vedeți vreodată așa ceva în magazin, să cumpărați, să-i puneți pe părinții voștri să cumpere, pentru că este un aliment foarte hrănitor, cu nu știu câtă proteină. Și noi ne uitam fascinați la aia. Ăia au fost anii ’90. Cam astea erau timpurile.

Pe de altă parte, am crescut cumva liberi, dar mult mai influențați de chestii mai toxice decât generațiile dinaintea noastră. Aveam libertatea generației cu cheia la gât, că și noi eram tot așa.

Numai că noi puteam să mergem la striptease, la biliard, la bar, niște opțiuni pe care în comunism nu le aveau. Noi oleacă ne-am dezmățat, ca să zic așa.

Ne-am făcut de cap fără niciun fel de control. Și a fost o chestie bună într-un fel.

Pentru că ne-a dat senzația că avem putere, că putem să facem lucruri, ne-a dat încredere în noi. Cei care am supraviețuit! (râde)

Ne-a dat impresia că putem să spargem munți, să facem ce vrem. După aia, când am ajuns să ne maturizam, am ajuns la facultate, am dat piept cu sistemul, acolo, cumva, iar s-a pierdut o parte foarte mare dintre noi. Pentru că s-au blazat când și-au dat seama cu ce se luptă.

– Și au devenit asistenți universitari…

– Au devenit asistenți universitari, cei care au reușit (râde). Unii au încercat să intre în politică, să schimbe lumea din interior. Și au ajuns corupți.

– E un eșec sau au devenit profesioniști?

– Au devenit profesioniști. Idealul comun se transferă individual: banii dumneavoastră trec prin buzunarul meu (râde). Știi cum era aia: vi-i țin eu!

– Ai povestit de copilăria noastră. Mi se pare că am avut așa un imaginar simpatic, mă gândesc că-i auzeam pe ai mei vorbind de Caritas, de unde scoți de șapte ori mai mulți bani. Suna așa, ca o magie…

– Din fericire lumea nu mai e așa credulă ca atunci. Dar atunci, în anii ’90, cred că toată România era o uriașă masă de manevră, dacă știai cum s-o apuci și dacă aveai instrumentele necesare. Oamenii ieșiți din comunism erau orbiți, ca atunci când ieși la lumină după mult întuneric.

Eu am descoperit lumea pe cont propriu. A fost bine pentru că nu era nimic filtrat, să fiu protejat… am avut acces la tot, de la cruzime la dragoste. Și-n felul ăsta am cunoscut oameni și cred că până la urmă m-a pregătit pentru un soi de asumare a realității.

Întorcându-mă la deciziile pe care le luăm în viață: mi-am dat seama că deciziile pe care le-am luat mereu, de-a lungul vieții, au fost cele mai incomode. N-am luat niciodată deciziile “safe”. Drept dovadă, iată-mă, scriitor.

– Ne vine mult mai ușor decât părinților noștri să vorbin despre ratare, rușine sau violență. Și e ciudat când începi să remarci că părinții nu pot vorbi de niște lucruri…

– Păi sunt niște inhibiții. Tabuuri. Sunt firești pentru fiecare generație, cred. Fiecare crește cu un fel de formatare psihologică și morală. Eu m-am lovit de asta, în medii cât se poate de diferite. Oameni cu o generație sau două mai în vârstă, venind din medii culturale… cu cât veneau dintr-un mediu mai elevat, mai educat, cu atât aveau mai multe interdicții și tabu-uri.

Mi se părea puțin contradictoriu. Invers decât ar trebui să fie. Asociau ideea de cultură cu ideea de superioritate într-un fel, un soi de elitism. Și atunci lucrurile vulgare sunt doar pentru vulg. Dar gândește-te că noi ne raportăm acum așa, pentru că noi venim dintr-o istorie foarte recentă. Oamenii ăștia au trăit așa secole. Noi suntem ăia proaspeți, ca să zic așa.

– Eu mă întreb uneori dacă suntem conștienți de efectul anilor de comunism asupra familiilor noastre, nu neapărat asupra noastră, ca persoane.

– E foarte greu să faci asta. În primul rând pentru că poți să transferi doar poveștile. Dar nu poți trăi teama de atunci și nici nu o poți explica. Poți să le reconstruiești, dar nu știi niciodată dac-o să semene cu ce-a fost acolo, cu originalul. Și atunci cu fiecare generație, de fapt, se pierd senzațiile, atmosfera.

Vorbind de comunism, povesteam cu alt jurnalist, care a fost la o dramatizare după Fenomenul Pitești. Erau și câțiva supraviețuitori acolo care au spus, la final, că n-a fost nicio exagerare. Și am zis, bun, și oare ce-o să înțeleagă adolescenții de acum din Fenomenul Pitești? Pentru ei e o poveste, ca Holocaustul, ca al Doilea Război Mondial, ca orice alt eveniment istoric, oricât de grav.

E o poveste. Informația istorică, în sine, nu transmite emoția. Pentru asta există literatură. Care să recreeze puțin atmosfera aia. Să-ți dea măcar o părticică din senzațiile de atunci. O reconstrucție emoțională a istoriei. De care cred că este nevoie. Altfel o să fim tot mai distanți, mai opaci la ce se întâmplă. Știm că s-a întâmplat. Dacă nu îți spune nimic, dacă nu-ți declanșează o chestie imunitară, un anticorp, se va întâmpla din nou.

– Avem copii de aceeași vârstă. Știi ce au pe telefon?

– Știam, într-o vreme. (râde) Pentru că aveam o aplicație de familie. Și după aia n-am mai avut aplicația. Dar acum mă pune fiică-mea să-mi instalez tot felul de aplicații, ca să comunicăm pe ele. Nu am cum să țin pasul cu toate.

– Voiam să te întreb asta. Cum ținem pasul cu ei?

– Dar nu-i obligatoriu să ținem pasul cu ei. Pentru că sunt acum într-o zonă în care descoperă tot. Și sunt foarte multe rahaturi pe care trebuie să le descopere.

Adică, ai nevoie de experiență ca să ai discernământ. Și pentru asta trebuie să vezi foarte multe lucruri. Noi am trecut de asta, nu mai trebuie să descoperim foarte multe lucruri.

– E, eu aș vrea să mai descopăr niște lucruri…

– Hahaha! Da, și eu, dar nu așa, cu găleata. Mai rafinat cumva. N-ar mai trebui să ne intereseze atât opțiunile, pentru că noi ne-am făcut alegerile. Acum rămâne să devenim profesioniști pe direcțiile noastre.

Să ne specializăm tot mai mult pe niște chestii. Cred că asta e mai important pentru noi: să devenim specialiști foarte buni în ce facem.

– Aș vrea să vorbim și de partea cealaltă a carierei tale, cea de editor. Cum vezi lumea asta a tinerilor scriitori români?

– Să știi că și în poezie și proză e o diversitate mare și nu mai poți să spui că există o direcție. Mai ales la post millenials, nu mai există o direcție, una singură. Pot fi influențați de un om pe care l-au cunoscut la un cenaclu virtual, că acum cenaclurile reale sunt tot mai puține.

Există o sumedenie de tendințe, și dintre ele sunt foarte puțini autori care reușesc. Or, pariul unui editor nu e doar să găsească un tânăr autor care vrea să debuteze, care dă o carte bună într-o zonă estetică sau ideologică.

Ci să găsească pe cineva care o să fie preocupat de asta, o să mai scrie, o să mai scoată o carte. O să fie de cursă lungă. Pentru că cei mai mulți debutanți sunt oameni de o carte, două.

Apoi cariera lor se frânge pentru că sunt foarte deziluzionați, au așteptări foarte mari la început. Așa că în momentul de față avem autori care încă experimentează cu modernismul. Not my thing! Sunt autori care descoperă și experimentează o grămadă de formule postmoderne, că nici postmodernismul n-a murit.

– Nimic n-a murit.

– Evident, toate coexistă. Asta este ideea. Ultima modă acum e zona asta de post ironie, scriitori tineri în plină post ironie. Cred că mai durează un an-doi, și apoi descoperă altceva. Post umanismul e iar foarte la modă acum. Ai de unde să alegi.

Sunt foarte mulți tineri buni, promițători, cu care dacă lucrezi puțin… și ei să și accepte să lucreze cu tine, atunci te duci undeva. Cei mai mulți sunt reticenți și au impresia că dacă le elimini două versuri le distrugi poemul și toată construcția. Dar sunt și unii cu care poți să lucrezi.

– Ce crezi că o să supraviețuiască valurilor ăstora?

– Nu cred că o să supraviețuiască valul. O să supraviețuiască autori, dacă o să supraviețuiască. Până la urmă autorii contează, nu valurile estetice sau ideologice. Pentru că toate sunt create de ideologie.

Și de asta cred că rezistă autorul suficient de talentat, suficient de experimentat să fie eficient în ceea ce face. Să fie profesionist. Și să spună o poveste. E, acela va rămâne, indiferent de temele lui, indiferent dacă e post ironic sau nu.

– Care e provocarea anilor ăstora pentru editorii de carte scrisă în limba română?

– Păi numai provocări sunt! Cartea scrisă în limba română e spaima editorilor. Pentru că nu avem un public pentru literatura română.

Sau nu avem un public suficient de mare pentru oferta de scriitori. Și atunci cartea românească merge cam în pierdere sau la limita subzistenței. Din poezie apar tiraje infime și sunt cumpărate foarte puține cărți.

– Editorii de poezie sunt oricum niște luptători cu morile de vânt.

– Sunt.

– Și distribuția este foarte proastă pentru poezie…

– Pentru că librarii nu iau poezie, că editorii săracii poate că ar vrea să trimită cărțile. Dar sunt librarii care nu îți iau poezia. Când le pui poezie în ofertă și ei trebuie să-ți facă comanda, refuză, sau nu comandă deloc. Pentru că nu se cumpără, zic ei.

Dar nici nu vor să încerce s-o pună în raft. Adică e un cerc din ăsta vicios pe care din păcate n-ai cum să-l spargi. Ești la mâna librarului, care nu vrea să-ți ia poezie, poetul, săracul, ar vrea și el să-și vadă cartea în librărie…

Și tu trebuie să-i explici că nu ești tu de vină, ci librarul, care nu vrea să-i comande cartea. Din păcate, chiar trebuie să fii un Don Quijote, pentru că te lupți cu niște mori de vânt. Soluția ar fi să avem un public mai mare, mult mai mare decât avem acum.

Noi suntem o țară de, hai să zic, 17 milioane, cîți mai suntem în țară.

Publicul nostru cititor de literatură română numără câteva mii. Ceea ce este infim. Pe miile astea se bat toate editurile și toți autorii români. Și atunci e foarte complicat să ajungi să vinzi câteva sute de exemplare dintr-o carte de proză chiar, nu doar de poezie.

Pentru că autori apar, unii foarte buni, care trec neobservați. Și atunci trebuie să investești în marketing, să investești în promovare… Și mai e ceva: publicul român este unul care se fidelizează foarte repede. Dacă el cumpără de la editura cutare, nu mai are nici timp, nici energie, nici bani, să caute și la ceilalți.

Și atunci se duce chitit acolo și ia orice îi oferă editura respectivă, fără să mai încerce altceva. Așa că pentru editorii care intră pe piață și vor să spargă munți și să facă colecții de literatură română, publicul nu e publicul actual al literaturii.

Acela de obicei este fie fidelizat, fie e foarte greu să-l atragi de partea ta. Și atunci trebuie să-ți faci un public propriu, din rândul tinerilor, din rândul celor care nu au apucat să fie fidelizați, care acum descoperă literatura.

– Succes cu asta…

– Hahaha. Aici e o mare problemă. Majoritatea se opresc din citit după ce și-au dat bacalaureatul. Și poți să-i atragi, dar nu cu evenimente de tip Cântarea României. Și din păcate încă avem reflexul ăsta.

Și-ți mai trebuie implicarea din partea statului, că un ONG n-o să poată să facă de unul singur campanii naționale.

Dar aici deja vorbim de niște lucruri în care astrele trebuie să se alinieze. Și probabil că avem de așteptat. Nu știm exact câte secole.

Cosmin Perța are 37 de ani și este din Vișeu de Sus, Maramureș. A absolvit Facultatea de Litere a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj. A obținut doctoratul cu o lucrare de cercetare despre fantasticul în literatura est-europeană. Este lector la Universitatea Hyperion din București. A debutat în 2002 cu volumul de poezie Zorovavel. A publicat poezie, proză și eseuri. În 2012, a fost desemnat Tânărul prozator al anului, într-un eveniment organizat de Institutul Cultural român.