Shoplifters: șase personaje în căutarea fericirii

Fotografie cu improbabil de fericita familie creată de Hirokazu Kore-eda.

Shoplifters / Manbiki kazoku (Japonia). Regia și scenariul: Hirokazu Kore-eda; imaginea: Ryûto Kondô; muzica: Haruomi Hosono; cu: Kirin Kiki, Lily Franky, Sakura Ando, Jyo Kairi.

*

"Shoplifters" (O afacere de familie) e poate cel mai frumos film pe care îl veți vedea anul acesta pe marile ecrane.

De aceea, nu e nicio mirare că juriul festivalului de la Cannes a ales să îi ofere premiul cel mare japonezului Hirokazu Kore-eda, pentru această poveste de familie atât de umană, fără eroizare, fără conflicte sterile, și care nu se sperie de emoție.

Ca în majoritatea filmelor sale, Kore-eda își construiește narațiunea în jurul unei familii al cărei statut tradițional e testat de un incident cu potențial distructiv:

  • tați care află că au crescut un copil care nu e biologic al lor ("Like Father, Like Son"),
  • o soră care apare din senin după 15 ani ("Our Little Sister") sau
  • cutremurătorul caz real al copiilor abandonați de mamă într-un apartament din Tokyo, în 1988 ("Nobody Knows").

În "Shoplifters" (termen englezesc care s-ar traduce "hoți din magazine"), o familie care trăiește de pe-o zi pe alta descoperă, într-o seară friguroasă, o fetiță pierdută și posibil abuzată.

Yuri devine astfel mezina familiei Shibata și-și găsește locul în poza unui grup neobișnuit: o bunică extrem de atentă cu banii, tatăl și fratele – pungași profesioniști, mama și mătușa − exploatate la locurile de muncă.

Sunt cinci personaje care supraviețuiesc în capitala Japoniei pe fondul crizei economice, al șomajului și, mai grav, al disipării legăturilor umane. Dar, totodată, sunt cinci persoane care sunt pregătite să ofere dragoste și protecție unui copil rătăcit.

Fără să îngroașe tușele peisajului economic, regizorul se folosește foarte atent de acesta: oamenii muncesc la limita exploatării, amenințați de șomaj, fără niciun fel de protecție socială.

De aceea, micile infracțiuni ale familiei Shibata devin nu doar scuzabile, ci și justificate.

După ce, într-o scenă foarte simplă, mama este pusă de directorul fabricii să negocieze cu o colegă care dintre ele își pierde locul de muncă, mesajul "libertatea nu e ceva care se dă, ci ceva pe care cei oprimați trebuie să-l ceară" devine mai mult decât un înscris pe un tricou.

Familia Shibata, împreună cu fetiţa găsită pe stradă.

Din fericire, Hirokazu Kore-eda nu-și transformă filmul într-un manifest politic, ci-și continuă munca de a scoate la iveală omenia în cele mai delicate și improbabile situații.

Personajele lui caută să dăruiască și să primească afecțiune, într-o lume care-și pierde această abilitate.

Rezultă episoade de o frumusețe extraordinară, ca o promisiune a unui paradis ce poate fi regăsit, ca o lacrimă pe piciorul unei fete prinse în industria sexuală.

Răsturnarea de situație din ultima parte a filmului amplifică problemele etice, pe care anterior le puteai minimaliza invocând contextul social.

Întrebat de anchetatori de ce-și pune copiii să fure, bărbatul răspunde simplu: "Nu am știut ce altceva să-i învăț".

E o replică banală și deopotrivă dureroasă: dorința de a (te) oferi celuilalt e limitată de propriile nevoi.

De aceea, în momentele cele mai întunecate, singura șansă e să sperăm că binele, totuşi, există. Ca atunci când auzim ecoul unui foc de artificii pe care nu-l vedem, dar știm că e acolo, undeva, în depărtare.

Offscreen

Dacă ar fi trebuit să pun sub un titlu "Bohemian Rhapsody", așa-zisul film biografic despre Freddie Mercury, probabil că nu aș fi fost atât de dur precum criticul A.O. Scott, de la The New York Times, care scrie că "Another one bites the dust".

Oricât de incitant e să răstorni versurile celor de la Queen în titluri, adevărul e că această reconstituire a perioadei în care trupa britanică a cucerit lumea devine insultător de superficială de la o scenă la alta.

E ca o bucată semnificativă de istorie (muzicală) povestită copiilor de un profesor ce-și numără zilele până la pensie.

Probabil că producătorii și regizorul Bryan Singer au mizat în special pe un public pentru care Queen e coloana aia sonoră din reclamele la cafea, credite și călătorii la Ibiza sau pe fanii care, trăind ca Robinson pe-o insulă pustie, încă derulează cu creionul aceeași casetă audio a unei trupe despre care nu știu nimic.

În prima scenă, Farrokh Bulsara (Rami Malek) descarcă bagaje la Heathrow și-și corectează colegii care-l fac pakistanez.

În următoarea, își corectează părinții, care trebuie să-l numească de-acum încolo Fred. Apare conflictul cu tatăl, care și-ar fi dorit ca băiatul lui, ușor excentric, să fie boxeur.

Încă o scenă: Farrokh-Freddie îi întâlnește pe Brian May și pe Roger Taylor, viitori membri ai Queen, și intră în formația lor. Cu același drum, în aceeași secvență, dă și peste Mary Austin, cea lângă care va trăi până în 1976.

De aici încolo urmează doar succesul, familia, trădările, petrecerile și sexul (sugerat cu mare grijă, să nu iasă din gustul publicului larg).

Noroc cu cele câteva glume care te mai scot din dezmorțeală și datorită cărora, pentru un moment, uiți că nu te uiți decât la un actor care se chinuie să facă din scenariu bici, deși e conștient că nu are nici un moment pe care să construiască.

După ce a început cu filme documentare, regizoarea Marta Bergman debutează în cinematografe cu coproducția belgiano-română "Singură la nunta mea".

Filmul urmărește povestea Pamelei (Alina Ioana Șerban), o tânără dintr-o comunitate romă care speră să obțină o viață mai bună printr-o căsătorie în străinătate.

Ca să prindă competiția pentru Oscaruri, Netflix lansează la jumătatea lunii noiembrie cel mai recent film al fraților Ethan și Joel Coen, "The Ballad of Buster Scruggs", premiat pentru scenariu la Veneția.

E în același timp și prima producție pe care cei doi nu o fac pe peliculă, la sugestia directorului de imagine Bruno Delbonnel, cu care au mai lucrat și la "Inside Llewyn Davis".

Cele șase capitole ale filmului urmăresc tot atâtea destine din miticul peisaj western, cu o distribuție impresionantă, așa cum a ajuns să fie firesc pentru cei doi frați Coen: Tim Blake Nelson ("O Brother Where Art Thou?"), James Franco ("127 de ore"), Liam Neeson ("Lista lui Schindler"), Tom Waits ("Coffee and Cigarettes"), Zoe Kazan ("Olive Kitteridge") și Tyne Daly, una dintre actrițele importante ale teatrului american.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează