"Roma" lui Cuarón, ca un cutremur afectiv

Roma (2018, Mexic). Regia, scenariul, imaginea și montajul: Alfonso Cuarón; cu: Yalitza Aparicio, Marina de Tavira, Nancy García García, Fernando Grediaga, Juan Antonio Guerrero.

*

Cu "Roma", mi-am amintit de ce m-am îndrăgostit de regizorul mexican Alfonso Cuarón când, în 2001, lansa extraordinarul "Y tu mamá también": pentru atenția deosebită cu care surprinde complexități umane în jocul continuu cu lumea pe care o traversează.

De aceea, în ciuda sumei de Oscaruri pe care le-a primit pentru "Gravity" (2013), mă temeam ca acea voce să nu fi dispărut.

Şi, din fericire, nu a dispărut.

Cel mai recent film al său ne cufundă într-o situație care, inițial, poate părea banală, dar care apoi se desface superb în planuri afective distincte și în subtile comentarii politice și sociale.

Punctul de plecare e rememorarea copilăriei sale din cartierul "Roma": propriile amintiri se împletesc cu cele ale fostei lui dădace, Libo, care i-a fost alături de la vârsta de 9 luni și căreia, de altfel, îi este dedicat filmul.

Prin poveștile ei, femeia – care a trecut de 70 de ani şi trăieşte tot în casa familiei − l-a ajutat pe regizor să dea o dimensiune mai puțin idealizată şi de multe ori chiar brutală unei perioade, începutul anilor '70, la care el se raporta mai degrabă nostalgic. (Puteţi citi aici un dialog în care Cuarón dezvăluie câteva dintre secretele filmului.)

Alfonso Cuarón a căutat vreme de un an interpreta potrivită pentru personajul principal din "Roma". Apoi a găsit-o pe Yalitza Aparicio, care se pregătea să devină profesoară.

Astfel, Libo cea reală se preschimbă în personajul Cleo (Yalitza Aparicio) − o tânără din populaţia indigenă Mixtec care are grijă de treburile casnice, dar mai ales de cei patru copii ai familiei unui medic din Mexico City, și care, după o relație scurtă, rămâne însărcinată.

După ce medicul îşi părăseşte soţia şi copiii într-o criză a vârstei mijlocii, femeile din această familie lărgită (din care mai fac parte bunica și încă o fată în casă) sunt nevoite să meargă mai departe; își continuă existența comună, surprinsă în câteva episoade: mesele împreună, mersul la cinema sau o mică vacanţă la hacienda unor prieteni, cărora li se adaugă, la final, un weekend la mare.

Cuarón construieşte foarte firesc legăturile dinăuntrul acestei familii, de la naivitatea unui copil care se joacă de-a moartea până la gestul disperat al soţiei care își îmbrățișează soţul înainte ca între ei să se pună o distanță definitivă.

Peste această osatură, perfect legată, Cuarón aşază jocul măștilor și al statutului social. Iar aici nu e deloc îngăduitor.

Imaginea Fordului Galaxy condus de medic care intră, forțat, pe o poartă prea îngustă, în timp ce stâlcește excrementele câinelui, e felul regizorului de a provoca spectatorul prin momente pe care le-ai putea expedia sub reacția imediată a comicului.

Apoi vine dimensiunea istoriei mari, pe care Cuarón nu o mai poate trata cu indiferența copilăriei.

Povestea din "Roma" e legată prin fire subțiri de criza mexicană care a culminat cu masacrul din 10 iunie 1971, în care peste 100 de persoane au fost ucise de Los Halcones − o grupare paramilitară creată să prevină revolte precum cele ale studenților din 1968.

Aici, spre disperarea unor critici, regizorul preferă să trateze evenimentele fără a le explica. Însă asta nu impietează asupra înțelegerii poveștii, pentru că atitudinile și consecințele sunt clare.

De fapt, ce poți ajunge să iubești la acest film este capacitatea sa de a îmbina tonalități diferite. De a pune gesturi și momente esențiale în detalii pe care, pentru că vorbim despre o amintire, Cuarón nu se sfiește să le izoleze ca semnificative sau chiar să le exagereze până la limita absurdului.

Pentru că, atunci când lucrezi cu amintiri, tinzi să le ordonezi în funcție de finalul unei povești pe care deja o cunoști, de unde și cele câteva secvenţe care par premonitorii.

Doar că tocmai aceste semne sunt marea capcană a filmului. Pe măsură ce le vezi, speri că ele nu vor conduce la deznodământul pe care îl anunță.

Iar surpriza e că nu o fac. Deşi aparent liniştit, finalul e mult mai violent. Ca un strigăt mut.

Offscreen

 Un an care a început cu "Black Panther" și a trecut prin "Avengers: Infinity War" se încheie cu "Aquaman", ultimul blockbuster cu super-eroi al anului, care intră săptămâna aceasta în cinematografe.

Primele reacții nu ating tonul pozitiv al titlurilor menționate anterior, dar filmul promite o aventură acvatică spectaculoasă, comparată cu rețeta folosită anterior pentru seria "Thor".

Regizat de James Wan ("Insidious", "The Conjuring"), filmul urmărește unul dintre super-eroii mai puțin cunoscuți publicului, Arthur Curry (Jason Momoa), fiul unui om și al reginei Atlantidei, Atlanna (Nicole Kidman), care trebuie să înfrunte forțe terestre și marine pentru a-și câștiga dreptul de a conduce lumea apelor.

Aventura lui Aquaman nu se va termina aici, iar pelicula lasă deschisă o poartă spre o posibilă continuare, care va depinde cu siguranță de succesul acestui prim episod.

Fanii lui Anthony Hopkins au primit în decembrie încă o "bomboană" care să-i atragă pe HBO. Actorul apare în cea mai recentă adaptare a "Regelui Lear", alături de Emma Thompson, Emily Watson și Jim Broadbent.

Semnată de Richard Eyre − cunoscut pentru "Jurnalul unui scandal" (Notes on a Scandal) și "Iris" −, această variantă BBC a tragediei shakespeariene aduce povestea prăbușirii lui Lear într-o Londră puternic militarizată a secolului 21.

Dacă tot vorbim despre mari actori, în ultima zi a anului Netflix va lansa documentarul "The Bill Murray Stories: Life Lessons Learned from a Mythical Man".

Filmul e dedicat figurii extraordinare a americanului cunoscut publicului dintr-o filmografie atât de diversă, încât cuprinde și "Vânătorii de fantome", și "Ziua cârtiței", și "Îngerii lui Charlie", dar și succese mai recente, ca "Rătăciți printre cuvinte" (Lost in Translatio), "Steve Zissou: Cel mai tare de pe mare" (The Life Aquatic with Steve Zissou) sau "St. Vincent".

Documentarul nu-l urmărește pe Bill Murray decât indirect, prin intermediul unor oameni care l-au întâlnit accidental în viața de zi cu zi, cum este fotograful în ale cărui poze de nuntă a apărut ca din senin sau o formație care s-a trezit cu el pe scenă și alături de care chiar a cântat.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează