Războiul Poveștilor. Relatare despre războiul mondial anonim

"Primul lucru pe care l-a făcut Putin în 2000, după ce a fost ales președinte, a fost să se asigure că are control asupra televiziunii. Kremlinul nu va repeta greșeala Uniunii Sovietice − televiziunea nu va mai fi niciodată plictisitoare!"

"Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare populism",
de Marian Voicu, Humanitas, 2018

*

Ați auzit tot mai des în ultimul an termenul fake news. Nuanțele de sens cu care a fost folosit merg de la denunțarea simplelor rateuri ale mass-media (când am intrat eu în presă, se numeau gherle), până la cele mai rafinate materiale dezinformative, publicate pe site-uri obscure şi prezentate sub aparența unor "dezvăluiri" care schimbă tot ceea ce știai despre lume.

Fascinant este că, timp de câţiva ani, nimănui nu i-a trecut prin gând că "articolele" despre planta care vindecă mai multe boli, despre conspirația reptilienilor sau tunelele secrete din Carpaţi sunt legate între ele şi înseamnă mai mult decât ceea ce obișnuim să numim "aberații".

Asta până când ele au devenit "fapte" alternative. Realitate alternativă.

Până când am început să credem că România este "colonia săracă a Europei". Și Uniunea Europeană vrea să ne interzică usturoiul. Și George Soros a pus la cale incendiul din clubul Colectiv.

Sau poate nu neapărat să credem, dar măcar să ne îndoim, măcar să ne spunem: Hei, dar nu iese fum fără foc! Ceva tot trebuie să fie adevărat!

Abia aici intrăm pe terenul adevăratei mize a fake news, așa cum le explică Marian Voicu în cartea sa: ele sunt informațiile fabricate, distorsionate sau trunchiate cu scopul de a adânci tensiuni sociale existente și de a crea confuzie.

Pentru liniștea dumneavoastră, ele conțin mereu câte un fragment de adevăr pe care îl regăsiți și în presa tradițională, tocmai pentru a da acel je ne sais quoi cuceritor dezinformării.

Cu alte cuvinte, e firesc să vă îndoiți pentru ele.

Așa se schimbă încet poveștile pe care ni le spunem despre noi și despre ceilalți. Dar hei, veți spune din nou, ce importanță au poveștile, sunt doar niște povești!

Ca să ne arate strategia din spate, Marian Voicu ne invită să ne întoarcem puțin în Moscova anului 2008, când ruşii au cumpărat formatul "Mari britanici", redenumindu-l "Nume ale Rusiei".

În mintea producătorilor, emisiunea ar fi trebuit să fie "o uriașă campanie de PR patriotic". În realitate, cele mai votate nume aveau să fie Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Stalin și Lenin, adică unii dintre cei mai sângeroși conducători din istoria ţării.

"Producătorii au fost stânjeniți când au văzut că cel care urma să câștige era Stalin, așa că au falsificat voturile pentru a-l scoate câștigător pe Aleksandr Nevski, Mare Cneaz al Vladimirului, născut pe la 1220", scrie Marian Voicu.

Ceea ce s-a întâmplat ulterior este că, pentru a se adapta preferințelor populaţiei, relatările de presă şi istoria despre Stalin au fost rescrise în permanență, din cât mai multe surse.

Marian Voicu demonstrează că fiecare bucățică de poveste servește, în amănunt, justificării emoționale a regimului autoritar construit de Putin în Rusia.

Metoda astfel patentată a fost translatată în spațiul european și în SUA. Într-un fel, e ceea ce Quentin Trantino face în Inglorious Basterds.

Doar că la un nivel mult mai sofisticat: în timp ce despre filme știm că sunt ficțiuni din cap în coadă, "articolele de pe internet" ne lasă cu îndoieli: dar dacă e așa, de fapt?

Iar îndoielile fac loc disponibilității de a accepta aşa-numitele narative, adică teme de discuţie care orientează mentalităţile populaţiei şi, uneori, chiar agenda publică.

Fără să știm, ne trezim dintr-o dată în plin război hibrid. Sau, mai simplu, un război al poveștilor pe care ni le spunem. Aparent, nu mai deosebim realitatea de ficțiune. E boala secolului XXI, documentată medical: tulburarea informațională.

Nu mai deosebim adevărul de minciună, iar mai grav este că asta nici nu mai contează. Nu mai avem încredere și, deși suntem din ce în ce mai expuși informațiilor, găsim tot mai puțin sens.

Până una-alta, poveștile pe care ni le spunem sunt singurele care ne dau sens şi identitate. Asta au înţeles foarte bine strategii de la Moscova.

De aici se nasc o serie de întrebări care-ar trebui să ne preocupe. Există un singur adevăr sau mai multe? Este adevărat orice credem? Ne recreăm cumva, as we speak, miturile fondatoare?

Cât din rețelele pe care le folosim pe internet chiar înseamnă socializare? Putem deosebi tehnologia de azi de ceea ce, în Evul Mediu, am fi numit magie?

Surprinzător, cartea lui Marian Voicu vine cu o documentare serioasă care împinge către aceste întrebări. La fel de surprinzător, nu oferă niciun răspuns.

Ceea ce pune el la îndemâna cititorului este o vastă resursă de informaţii, de la explicarea noilor termeni asociaţi fenomenului fake news, până la implicațiile psihologice și filozofice ale dezinformării.

E o poveste adevărată cu armate de boți care distorsionează istorii clasice folosind meta-narațiuni livrate către profile psihometrice, într-un super război informațional.

Fictionally, this is better than Star Wars!

 *

Marian Voicu are 50 de ani și este jurnalist. Lucrează la TVR din 1996 și a moderat dezbateri în campania prezidențială din 2004. A fost manager de proiect la Radio Chișinău și a realizat, printre altele, reportaje despre Serbia de după război, viaţa din Uganda sau românii din Siberia.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează