Probe de patrie: Sânnicolau Mare (Vestul). Final

Voicu Bojan

Redactor

Liebling, România – locul din vis

O poză veche din albumul familiei mele arată patru crai, aşa, cam de clasele primare, înfofoliți bine de mămici, ținând în mâini patru săbii încrucișate, cioplite din foști brazi de Crăciun.

Cu mecle crunte, cei patru muschetari se află pe câmpul din spatele casei mele, chiar la capătul străzii Izlazului din vechiul Mănăştur, acolo unde toţi patru credeau că se termină lumea.

Mai departe nu mai erau nici case, nici oameni, doar un teren plantat cu lucernă, un zăvoi, un câmp de cucuruz și un drumeag care ducea spre Capul Dealului, locul unde începeau păduri nesfârșite.

Eram așa:

Paul, cunoscut drept mare somnoros-mâncător de furnici roșii acrișoare, ciupite delicat direct de pe trotuarul încins de vară;

Piciu, maestru-primitor de picioare în fund fără un motiv anume și posesor al unui unchi cu Renault 16;

Tobie, fundaș-înfulecător de enorme felii de pâine, unse cu te miri ce, inclusiv udate cu apă presărată cu un strat gros de zahăr;

și eu, viitoare extremă stângă obscură la piticii lui U Cluj, jucând deocamdată pe postul ambiguu de portar-înaintaș la toate meciurile de cupă mondială de pe stradă – normal, în echipa Argentinei.

Echilibrul acestei strașnice prietenii, la fel ca toate prieteniile copilăriei, s-a rupt brusc, într-o zi când Tobie și ai săi și-au adunat catrafusele, le-au încărcat într-un camion și astfel s-au smuls din acel univers rotund ca mingea noastră de fotbal roșie cu buline albe. Au plecat înspre un tărâm mitic, care ne-a dat tuturor celor rămași bănuiala că lumea ar putea fi, într-adevăr, mai mare decât credeam noi.

Destinația acelei familii în căutarea unui viitor mai bun se numea Liebling, o localitate din Banat despre care Tobie ne povestea lucruri de neimaginat, cum ar fi că: oamenii de acolo vorbesc 3-4 limbi neînțelese, locul e plat ca în palmă, deci oriunde te uiţi, de jur împrejur, nu vezi decât câmpuri până la orizont, și, cel mai grav, nu există nici picior de păduri de fag și stejar ca pe la noi, în care să poți juca ascunsa, pac-pac sau sări de pe crăci ca Tarzan, rostogolindu-te în frunze moarte.

De ce mor pacienții cu AVC din România. La niciun spital din țară nu există serviciu de gardă pentru o intervenție care i-ar putea salva

În spitalele din România se fac și de 5 ori mai puține intervenții care pot salva viața unui pacient cu AVC față de recomandările europene. Lipsesc serviciile de gardă, centrele speciale sunt prea puține, iar finanțările insuficiente.

Cursurile de investiții care îți promit că te fac milionar printr-o formulă magică. Cum operează firmele de „pariuri la bursă”, ale căror proprietari se filmează în avioane de lux pentru Tik Tok

O firmă care își face agresiv reclamă pe internet spune că are în buzunar o „metodă revoluționară” de a juca la bursă. Pentru a ajunge la acest secret, trebuie însă să plătești 10.500 de euro pentru un „program de mentorat.”

Descrierea acelui tărâm fabulos și îndepărtat, plin de lucruri imposibil de priceput, a început să ne umple mințile și discuțiile până când, după o vreme, când am văzut că nu mai apare pe stradă cu o nouă felie monstruoasă unsă cu untură și solzi de ceapă, l-am declarat pe Tobie pierdut pe vecie și am început să ne îndoim puternic că o astfel de lume sucită și străină, denumită Liebling, chiar ar putea exista.

Uitarea s-a așternut odată cu timpul, nivelând totul, la fel cum au nivelat buldozerele ceaușiste universul nostru perfect articulat, împrăștiindu-ne pe toți în zările unor blocuri anonime, construite prost, dar cu mult avânt socialist.

Flash mob în Piața Revoluției

Au trebuit să treacă mulți ani până să cred iarăşi că Liebling – tărâmul mitic, bogat și drept ca masa – chiar există, când l-am auzit odată pe vecinul meu de la munte pomenindu-l.

Nenea Simi mi-a povestit cum, într-o noapte, demult, lupii îi mâncaseră cele două oi primite ca dar de nuntă, singurul capital de pornire în viață. Și mi-a mai povestit cum, de sărăcie, frig și disperare, frații lui își luaseră tălpășița către comunele bogate din vest, din jurul Timișoarei, în Banatul cel mănos și mândru, unde șvabii, sârbii, maghiarii, bulgarii și românii îşi dăduseră mâna, eradicând sărăcia pentru totdeauna.

Cică pe-acolo trăiseră cândva chiar și francezi. Fuseseră atrași, toţi, ca de un magnet, de traiul bun și viața zemoasă cu gust de lubeniță, care pe la ei creștea la liber, în dosul casei.

A douăsprezecea și ultima Probă de Patrie, sinonimă unei năvăliri fără preaviz în viețile pașnice ale oamenilor, m-a purtat pe acest tărâm al Vestului sălbatic, care, de fapt, e unul așezat, cuminte, însă cel puțin la fel de mitic ca în poveștile copilăriei mele.

Am început așadar cu începutul, cu „fruncea”, cum se spune în Banat.

În piețele generoase ale Timișoarei, foind de lume în ziua alegerilor parlamentare, pare zi de sărbătoare. Lume bine îmbrăcată se scaldă în sunet de colinde, întrepătrunse cu Guantanamera cântată de un cetățean tuciuriu cu chitară, care îngheață progresiv în ținuta lui văratecă de mexican, cu sombrero pe cap şi mustață-n furculiță.

La zona de mâncătorii, înghesuiala e maximă, iar căsuțele de lemn cu beculețe și beteală oferă generos kilometri de cârnați și mezeluri, brânzeturi maturate, varză murată cu carne de porc și gulașuri ungurești în ceaune fără de fund.

Cum oamenii preferă secţiilor de votare, în mod evident, vinul fiert și cârnații pe grill, spectacolul din această seară al unui cunoscut cantautor maestru al cobzei, având titlul optimist „Tot Degeaba” , o continuare a show-ului de succes „Degeaba”, pare în perfectă consonanță cu avântul consumist generalizat și starea de împăcare iscată de alambicatul proces al digestiei.

Povestea Vestului, cea în care m-am cufundat vreme de trei zile, s-a distilat mai degrabă ca un mozaic de portrete decât ca un road trip clasic. Cu peisajul am rezolvat-o rapid. Era fix ca în descrierea lui Tobie: o pustă nesfârșită, imposibil de apucat.

Mi-am stabilit cartierul general la Sânnicolau Mare, cel mai vestic oraș al țării. De acolo am dat ture în localitățile din jur.

Năvălirea mea a avut parte de o combinație simpatică de uși închise în nas cu neașteptate și generoase deschideri, plus câteva surprize și ascensiuni în turle de biserici.

Dar, mai ales, a avut parte de o mare diversitate etnică, tipică zonei. Deși eram conștient de ea, nu m-am așteptat la o asemenea bogăție în materie de culoare locală.

Mesajul din sticlă, la Gottlob

Prima oprire, cea de la Gottlob, avea să confirme acest lucru. Chiar, oare cum i-o fi scăpat lui Ceauşescu așa o denumire – care în germană înseamnă „Laudă lui Dumnezeu”?

Localitatea e vastă, respiră, ulițele sunt late și drepte, gospodăriile – mândre, iar primarul, o combinație de vizionar cu star local, reales cu 100% din voturi, lucru rar.

Sunt însoțit de Vasi Bledea, asistentul său desemnat să-mi arate minunățiile locului, o atracție de neratat fiind unicul cinematograf rural din România, refăcut printr-un parteneriat transfrontalier cu o localitate din țara vecină și prietenă Ungaria.

Vasi mă plimbă temeinic ba pe la stadionul echipei Spartak Gottlob, ba prin parcul recent amenajat cu sălcii și lac cu nuferi, plus derdeluș artificial pentru când o veni zăpada.

În final, îmi prezintă, cu mândrie, cinematograful. E locul unde, copil fiind, a prins Cartea junglei. Interesantă e povestea mesajului aruncat peste timp și găsit în ruinele clădirii, într-o sticlă, atunci când a început renovarea.

Acolo, în 1965, muncitorii care lucrau la pardoseala vechiului Cinema Scânteia s-au semnat într-o scrisoare, invitând găsitorii să verse o lacrimă întru pomenirea sufletelor lor. Când i-au arătat mesajul din sticlă unuia dintre supraviețuitori, chiar el a fost cel care a vărsat lacrima cu pricina.

În noua sală, pe lângă alte evenimente, o dată pe an, în iulie, vine un festival de film, cu lume veselă, artiști, regizori și spectatori.

Cum subiectul mi s-a părut tare, am povestit despre Banat, film și multiculturalism cu Lucian Mircu, un entuziast al cinemaului. El şi colegii săi au pornit în 2014 un „festival de buzunar” – organizat la Timișoara și Gottlob de Asociația Marele Ecran și de Asociația Pelicula Culturală.

Ceau, Cinema! este realizat exclusiv de voluntari, însă sprijinit constant de oameni din lumea filmului și de artiști locali.

*

– Lucian, mai întâi lămurește-mă de unde vine clasica mândrie bănățeană. Din relief, din bogăția pământului, din cocteilul etnic? Ar putea fi Vestul vostru sălbatic un model?

– N-aș zice că e sălbatic. De fapt, cuvântul prin care aș descrie Vestul ar fi „așezat”. În Vest – comparativ cu granița de Est, să zicem -, istoria ne-a învățat că de la „ceilalți” (adică de la străini) nu vin doar lucruri nasoale. Dimpotrivă.

Ne-au venit Cipiripi, CiocoBanana și Vegeta. Am avut colegi de școală unguri, cehi, țigani, sârbi și nemți. Adică am intrat în contact frontal cu crempita, cu pleșkavița și cu „add ide a labdát” („dă-mi mingea”, în maghiară). Da, sunt locuri comune, dar rămân bine înfipte în memoria afectiv-colectivă.

Aici, oamenii au fost obișnuiți și din comunism cu ideea de „dincolo”. Sper că nu greșesc când zic că Vestul nu e așa depopulat ca restul României. Oamenii au văzut un viitor și la ei acasă.

În sătucele astea de graniță, dacă treci din România în Ungaria și invers, contrastul nu e așa de mare. Sunt și aici români care își fac curat în fața porții, nu doar în spatele ei. Spațiul public nu e tratat pe modelul „da’ ce, e strada mea?”.

În Banat simți că există un spirit comunitar mai mare ca în alte părți. Nu știu dacă e neapărat legat de mândria bănățeană, cât de deschiderea de care ziceam. Poate de vină e și relieful complet deschis. Dacă n-ai unde să te ascunzi (cum ar fi în codru, ca frații valahi sau ardeleni), atunci ești obligat să trăiești mai deschis.

Fostul proiecționist al vechiului cinema Scânteia, imagine de arhivă.

– Ce are lubenița în comun cu filmul și ce caută festivalul vostru la cinematograful din Gottlob?

– Lubenița dă culoare, dă gust și hidratează festivalul, pentru că se întâmplă în miez de vară. Am stabilit încă de la prima ediție că „Lubenița e mai bună decât popcornul” și le-am oferit spectatorilor lubeniță proaspătă de la Gottlob.

Dar legătura nu e doar una senzorială sau o momeală de marketing deși, ca promovare, ne-a ajutat mult să ne deosebim de alte festivaluri. În timp ce pregăteam ediția-pilot, am aflat că la Gottlob se va recondiționa primul cinema din mediul rural. Asta în timp ce la Timișoara se ruinase aproape toată moștenirea de 13 cinematografe.

Dincolo de această mică minune, e foarte greu să menții un cinema în mediul rural, nu doar ca și costuri, ci, în primul rând, ca public constant. E greu să-i educi pe tineri să-și scoată capul din telefon sau youtube și să stea 90 de minute la un film, care poate nu e tocmai de „acțiune”.

– De ce e festivalul vostru diferit? Și de ce se încăpățânează balcanicii să facă altfel de filme decât la Hollywood?

– Ceau, Cinema! n-a fost „altfel” dintr-un soi de frondă la modă, ci a fost obligat de condiții să fie altfel. Unul dintre motivele pentru care am pornit festivalul, împreună cu colegii mei, a fost că în 2014 nu puteai vedea filme europene la Timișoara în condiții decente. Și pentru că am vrut să demontăm mitul conform căruia cinemaul european e, citez, „bubuitor de plictisitor”.

Până la urmă, n-avem nevoie de Hollywood în Balcani. Avem destul la multiplex. Competiția noastră vizează tocmai filmele din națiunile care au locuit aici. Și n-am facut-o ca să fim corecți politic. Ci pentru că fix așa suntem. În echipa de organizare suntem români, maghiari, polonezi sau sârbi.

La Ceau, Cinema! s-a creat o vibrație anume în jurul festivalului. Nu cred că la mall ai să găsești prea mulți spectatori stând să discute despre ceea ce tocmai au văzut.

Poate că e un festival mic, dar ăsta e farmecul lui: cu spectatori, invitați, organizatori, voluntari, toți laolaltă, timp de patru zile, visând un vis colectiv de vară. Un balamuc, un circus exuberant, cu bune și rele, cam ca în filmele mai vechi ale lui Kusturica. Ceau, Cinema! nu e neapărat „altfel”, cât e o alternativă.

Cutia cu amintiri

Părăsesc Gottlob și o tai pe scurtătura nou asfaltată ce taie pusta trecând prin Tomnatic (Tribswetter, după vechea denumire germană), spre Sânnicolau Mare. Am crezut că va fi simplu, dar Tomnatic, cu magia lui nerostită, m-a ținut captiv pe ulițele lui, ca într-un labirint.

Străzile foarte late, cu spațiu generos între case și șosea, suficient pentru trotuar, bănci, mici livezi sau grădini cu flori, sunt tipice zonei. Îmi amintesc de Sântana, o comună din Arad unde mama a fost cândva profesoară și unde am învățat să merg pe bicicletă de oameni mari, pe sub bara unui Tohan negru despre care se spunea că, dacă îl montai greșit, putea să-ți iasă o mitralieră, fiindcă era fabricat într-o uzină de armamaent.

Apropo de biciclete, e important de știut că, în tot Vestul, acest obicei e înrădăcinat în mentalul colectiv. De la copiii de școală și până la tantile cu năfrămi, unele de peste 80 de ani, toţi au un cult pentru mersul prudent, lent și elegant pe bicicletă, nu ca noi, la Cluj, unde e un avânt dement de șopârle urbane sărind borduri și băgând „gazeu”, mereu la limita pericolului.

În plus, bicicleta nu e doar pentru deplasare: pe ea se pot căra tot felul plase de cumpărături, saci de cartofi sau te miri ce, exact cum vezi în satele ungurești de pe lângă Debrecen.

Frontispiciu al unei case din Tomnatic.

M-am plimbat așadar mult și bine în Tomnatic, fascinat de spațiul aproape exagerat de generos, fascinat de frontispicii, de arhitectura uniformă, de ordinea suspectă și de curățenia generală.

Aveam să aflu de la Alexandra Palconi, pasionată culegătoare de povești ale zonei, care e treaba cu originile franceze și germane ale localității. Datorită ei am ajuns la Renée Renard, și a fost ca și cum aș fi descoperit o comoară.

Iată, foarte pe scurt, povestea lui Renée, parte a unui vast proiect în derulare.

Conform unui articol publicat de Le Monde în 9 mai 1946, dintre cele 4.580 de familii stabilite în Banat până în 1770, ca urmare a colonizării, 1.855 erau lorene, 873 erau alsaciene, 639 luxemburgheze şi circa 1.000, germane.

„Francezii în Banat, bănăţenii în Franţa” (editura Marineasa) este titlul unei cărţi scrise de timişoreanca Smaranda Vultur, care aduce în actualitate o istorie prea puţin studiată a francezilor din această zonă.

Renée Renard face parte din această istorie cu oameni curajoși, în căutare de tărâmuri noi, care s-au înrădăcinat în Tomnatic fără să bănuiască ceva despre dansul macabru pe avea să-l joace istoria cu ei, determinându-i ca, după mai bine de 200 de ani, să se întoarcă în țara lor de origine – în Germania sau în provincia Roque-sur-Pernes din sudul Franţei.

Renée a ales să rămână și să-și asume teribilul rol de păstrător-povestitor al unei memorii nespus de vii, marcată de tragedii pe bandă rulantă. Azi, când autoritățile locale și statul român se dovedesc incapabile de orice minimă restaurare, doar acești păstrători ai memoriei pot rescrie istoria familiei lor, dându-i un final neașteptat, cu adevărat eliberator.

După o fericită perioadă de stabilitate, familiile Renard și Haman (Amand), cu origini în Lorena, au fost la cheremul unei istorii năbădăioase și absurde, presărată de războaie, comunism și deportări. În final, ne-au dovedit tuturor că nu contează atât mofturile istoriei, cât ce reușim fiecare să facem din ce a făcut istoria cu noi.

Și aici ajungem la povestea cutiei pe care, ani de zile, Renée nu a avut curajul să o deschidă, știind că, în clipa în care o va face, destinul ei se va schimba. Atunci s-a petrecut o înțelegere târzie și răvășitoare a ceea ce înseamnă cu adevărat plecare, despărțire și dezrădăcinare.

Mama lui Renée își amintește că, atunci când era copil la Tomnatic, Tatăl Nostru se mai spunea în franceză. Se spunea și în maghiară, și în germană, și în română. Dar cei care își simțeau încă vii rădăcinile în Lorena secolului al XVIII-lea îl aveau ancestral imprimat în limba franceză.

Plecaseră de acasă în speranța unei vieți mai bune în Banat. Au marcat definitiv un loc pe hartă și au fost, la rândul lor, marcați de istorie. Iar atunci când istoria nu pare să-ți mai dea nici o șansă, doar câteva lucruri te mai pot salva: puterea credinței, supraviețuirea Spiritului și Tatăl Nostru, rostit în orice limbă o fi la îndemână.

Străbunicii lui Renée Renard, Johann și Rosina Renard (născută Vetier), proprietari ai restaurantului „Zum Goldenen Stern” din Tomnatic. (Prelucrare digitală după o fotografie din 1895.)

– Renée, Tomnatic mi s-a părut un loc de poveste. M-am rătăcit de bunăvoie prin el, tot plimbându-mă şi privind pe la porți, incapabil să plec. De unde crezi că vine magia acestui loc?

– Pentru mine, magia Tomnaticului s-a stins odată ce am aflat povestea deportării străbunicilor în Bărăgan. Foarte mulți ani am refuzat să merg acolo.

Mi se pune un nod în gât de fiecare dată când, în drum spre cimitir, trec pe lângă fosta fabrică de cărămidă și pe lângă vila străbunicului din partea mamei. Peste drum, un pic mai încolo, e casa în care funcționa restaurantul „Zum Goldenen Stern”, al străbunicilor mei din partea tatălui.

Mama s-a chinuit ani de zile, fără nici un rezultat, să recupereze fabrica de cărămidă și vila. Proiectul „Un drum cât o sută de vieți” e tot ce mai pot să fac pentru toți ai mei care au suferit atât de mult. Am făcut pace cu trecutul și am rescris istoria așa cum am știut eu, dându-i un final fericit.

– Spune-mi ceva despre cutia de la care a plecat totul. Mi se pare un subiect incredibil.

– În cutia aceea, bunica păstra puținele fotografii, acte și scrisori rămase în urma deportării bunicului în Rusia și a străbunicilor în Bărăgan. Mulți ani am ezitat s-o deschid, pentru că intuiam că va fi o adevărată cutie a Pandorei… și așa a și fost. Pot să spun, fără nici o urmă de patetism, că mi-a schimbat viața – atât traseul artistic, cât și modul de relaționare cu familia și trecutul.

– După atâtea traume și deportări în familie, cum de ai ales să rămâi? De ce crezi că e important să stai locului?

– Aproape toți ai mei au plecat prin deportare sau emigrare… Aventurii tragice a deportărilor i-au urmat altele: tata a fost condamnat şi trimis la Canal, apoi a emigrat în Canada, mama a fost exmatriculată din facultate, iar ceilalți au emigrat aproape toți în Germania.

Suntem, așadar, o familie cu rădăcinile în aer. Probabil că eu trebuie să fiu „generația stabilă”, cea care prinde la loc rădăcinile familiei.

Mătușa lui Renée Renard, Katharina Renard din Tomnatic. Prelucrare digitală după o fotografie din anii ’20.

Visuri de aur și un tezaur

Ospătarul bulgar Iani mă întreabă în fiecare dimineață dacă „servesc o cafă” (regionalism pentru cafea), apoi se plânge invariabil de frigul care intră până la oase.

Cică Sânnicolau Mare – fost Zent Miklós, fost Srpski Semiklus şi fost Gross Sankt Nikolaus – e un alt pol al frigului, la fel ca întregul bazin al Torontalului. Dar Iani nu se lasă.

Înfofolit, înfruntă frigul înțepător al dimineţii, precum şi vântul cu nume frumos (Mistral), în timp ce trage cu sete din țigară și face conversație cu doamne de vârsta a treia care trag după ele, cu un remarcabil stoicism, biciclete de damă.

Sânnicolau Mare e frumos, cochet, dichisit și izbitor de occidentalizat. Nu seamănă cu orașele mici şi sărace, tipice României postcomuniste, în care industria, oricum falimentară, a răposat, tinerii au plecat unde au văzut cu ochii și numai asistații social sau vajnicii drojdieri mai țin flacăra vie, populând cârciumioarele încă de la primele ore ale dimineții.

Aici e ordine și acțiune, șomaj zero, iar lumea pare pusă pe treabă, indiferent de natura ei. E destul să faci o plimbare în piață, care e amenajată într-o hală încălzită, cu toaleta ca o farmacie, sau să te plimbi pe malul amenajat, cu pistă de bicicletă, al micului râu Aranca. Sau să te oprești pe pietonală, la un Langoș Împăturit cu șuncă și caș, unde meniul e afișat în trei limbi.

Aici, în Sânnicolau, s-a născut la 1881 romanticul compozitor maghiar Béla Bartók, atât de influențat de folclorul slovac, turcesc, bulgăresc sau românesc. Nu departe, peste graniță, în Mako s-a născut jurnalistul Joseph Pulitzer, care a dat numele faimosului premiu american.

Tot aici s-a mai născut, spre tristețea unor cetățeni contemporani, și Gheorghe Funar, primarul care, importând frigul crâncen al câmpiei de Vest, a reușit să congeleze vreme de 12 ani, inexplicabili ca orice orbire temporară, capitala Transilvaniei.

Nimic nu bate o plimbare, dimineața, pe ger, pe malul amenajat al Arancăi, la Sânnicolau.

Legendele mai spun că, undeva, prin pusta din jur, într-un sicriu din aur, argint și fier, își doarme somnul de veci Atilla Hunul, de dragul căruia albia unui râu (Tisa sau chiar Aranca), a fost temporar deviată pentru ca apoi, după funeralii, să fie aşezată la loc, acoperindu-l pe vecie pe cel supranumit Biciul lui Dumnezeu.

Unii entuziaști încă mai caută fabulosul sicriu, iar o legendă locală vorbeşte despre două surori care au visat simultan, într-o noapte, că acesta s-ar afla fix în grădina lor, pe care au scormonit-o degeaba apoi, nefăcând decât să afâneze pământul.

La fel a pățit și o vecină de-a mea care m-a rugat odată să-i sparg zidul unde ar fi trebuit să se afle o casetă cu bijuterii, tot din vis. Am spart. Nu se afla. Iar mormântul lui Atilla, zăcând probabil sub apele liniștite ale unui râu, bântuie în continuare, din secolul al V-lea încoace, visurile oamenilor.

Dacă tot e vorba de aur, merită să amintim și că aici a fost găsit un tezaur fabulos, se pare că de origine avară. Cântărind vreo 10 kilograme şi formată din 23 de piese (cupe, potire, căni, tăvi), această comoară a stat vreme bună pe dulapul celui ce o descoperise în grădina sa, un țăran sârb pe nume Nera Vuin.

Asta până au aflat negustorii din zonă și contele Nako. Se pare că acesta, contra unor iugăre de pământ și a câtorva boi, ar fi răscumpărat comoara. Vestea bună e că, acum, ea nu se află, cum s-ar crede, la Moscova, lângă celălalt tezaur. Vestea proastă e că se află în direcția opusă, la Muzeul de Istorie din Viena.

Istorie pe scurt

Patronii orașului, frații Hristu și Kiril Nacu, erau aromâni macedoneni din Grecia, ulterior maghiarizați și trecuți la catolicism, lucru care explică și schimbarea numelui în Nako.

Majoritatea localităților bănățene și-au legat destinele de câte un astfel de nobil, care obișnuia să cumpere un domeniu vast, o reședință de vară organizată după tipicul curții regale vieneze, şi să o crească de-a lungul mai multor generații.

Rolul familiei Nako în dezvoltarea zonei a fost enorm. În 1799, la Sânnicolau s-au pus bazele primei școli agricole din țară, s-au construit o școală normală, un spital, o biserică. După ani și ani de la achiziționarea domeniului, groful Kalman a început construcția Castelului Nako, aflat chiar în inima orașului, lângă un parc cu arbori rari.

De sorginte neoclasică, cu un turnuleț de inspirație medievală, castelul are 99 de camere, un teatru de vară, e renovat exterior cu fonduri europene și urmează să fie amenajat ca muzeu, după restaurările interioare, deși cele 5000 de volume, mobilierul, picturile, porțelanurile, trofeele de vânătoare și o colecție rară de scrisori s-au cam pierdut în negura istoriei.

Deocamdată, în fața castelului au fost amplasate recent statuile din bronz, în mărime naturală, ale celor doi proprietari – Berta și Kalman, iar nu departe e Bartók, așezat la o masă, trăgând cu urechea la un gramofon.

Castelul e plin de poveștile unui destin zbuciumat: a fost pe rând sediu legionar, depozit de armament, școală de tractoriști, casă a pionierilor, muzeu, casă de cultură, discotecă sau ruină reînviată, așteptând un destin nou, care ar trebui să ne surprindă în câțiva ani. Până atunci, în sălile deja amenajate se țin concerte de cameră și conferințe.

Nici destinul orașului nu se lasă mai prejos: a fost cândva pașalâc turcesc, apoi a aparținut Ungariei, apoi Austriei, apoi iar Ungariei și, abia începând cu 1920, României, după ce fusese pe rând sub ocupație sârbească sau franceză.

E un loc foarte ofertant, despre care s-ar putea scrie mult și bine, indiferent în ce direcție ai apuca-o, fie ea istorică sau culturală.

Am ales, în schimb, calea directă a dialogului cu oameni cât mai diverși. În locul unei încercări de cartografiere precise sau al unei descrieri minuțios documentate, am ales să celebrez șansa de a mă cufunda în această diversitate etnică și multiculturală, imposibil de găsit altundeva în patrie, povestind cu oameni diferiți ca origini și formație, fiindcă, nu de puține ori, adevăruri cu valențe universale se pot revela în istorii de viață din cele mai simple.

Galeria de portrete

Am mâncat ciorbă de văcuță cu Peța (Petru Petcov), cameraman la televiziunea locală și toboșar al trupei Bios, care mi-a prezentat o listă de reportaje făcute de-a lungul timpului, conținând o mare varietate de piste posibile: sportivi, istorici, agricultori pasionați sau oameni de cultură. Doar că mi-ar fi trebuit săptămâni de stat în zonă ca să le parcurg pe toate.

Fiind o specie aparte de bulgari catolici din Dudeștii Vechi (Star Bisnov), Peța mi-a făcut cadou o tură prin locurile de baștină, inclusiv prin biserica din centru și pe la stadionul (cu nocturnă!) denumit „Hristo Stoicikov”, faimosul atacant al Barcelonei, prieten cu Hagi şi musafir de vază al locului.

Alături de Peța, de dragul artei, am înghețat bocnă, într-o dimineață luminoasă, în turnul zvelt al vechii primării – pe vremuri post de observare a incendiilor, acum școală gimnazială -, unde am filmat și fotografiat coloniile de porumbei care dădeau ture deasupra Sânnicolaului.

Într-o seară am băut vin fiert cu Iancu Berceanu (cu origini complicate, dar declarat ferm „bănățean”), profesor de geografie, mare pasionat de istorie și cultură locală.

Mi-a ținut gratis o lecție exemplară despre roirea bulgarilor bănățeni, despre calitățile solului din Colonia Bulgară, despre costumul popular din zonă şi particularitățile lingvistice ale limbii bulgare, atât de împănate de germanisme și maghiarisme, încât limba vorbită la Dudești e cumva unică.

Iancu a scris și o monografie, are și un blog, dar cel mai interesant mi s-a părut faptul că e un căutător asiduu, perfect împăcat cu viața lui, un om pe care nu-l deprimă sistemul perimat și elevii dezinteresați, şi care, dimpotrivă, descoperă peste tot în jur lucruri pozitive, oaze de lumină și speranță.

Într-o dimineaţă, am băut ceai cu miere alături de Flavius Buda, un metalist convins, care a pus bazele trupei ApocalipS în urmă cu 20 de ani.

E o combinație de sârb cu maghiar, deși are nume latin. Zice că încăpățânarea de a nu renunța cu nici un chip la a cânta rock cu sunet metalic în orașul lui Bartók vine pe filiera originilor sale sârbești.

Ca orice rocker care se respectă, şi el emană o doză de sfântă revoltă. Ce nu poate pricepe el este de ce, la zilele orașului, kitsch-ul trebuie să triumfe mereu prin artiști plătiți bine şi aduși de departe, în timp ce artiștii locali sunt prea puțin susținuți.

„Orice ar fi, eu nu renunț! N-am renunțat 20 de ani. Cred în ce fac și îmi place, asta e suficient.”

Apoi am stat cuminte pe un scaun și l-am urmărit pe primarul Dănuț Groza vorbind simultan la două telefoane, unul fix și unul mobil, în timp ce semna niște acte.

E un om foarte ocupat și activ. Cu un discurs fluviu, mi-a prezentat o listă lungă de realizări și perspective. Filozofia lui de primar aflat la al treilea mandat e simplă: „Îmi pasă de oameni, îmi pasă de oraș. Sunt pus aici să slujesc și asta încerc să fac, atât cât pot și mă pricep, având alături de mine o echipă minunată.”

Pe lângă asfaltări, trotuare, canalizări și o stație modernă de epurare, plus proiecte în derulare prin accesarea unor fonduri de peste 40 de milioane de euro, Dănuţ Groza a mai făcut două lucruri care mi s-au părut că ar merita exportate cu un copy/paste.

1) A încurajat dezvoltarea în oraş a unor asociații (de pensionari, pescari, profesori etc), care îl ajută să susţină şi voluntariatul. De exemplu, de ziua Asociației pensionarilor, care e în luna mai, nu se alocă bani de la buget, ci masa pentru aproape 1000 de oameni e pregătită din donații și muncă voluntară, inclusiv prin implicarea echipei din primărie.

2) A inițiat un fel de Talent Show de colinde, foarte ecumenic, invitând toate corurile cultelor din oraș să participe în biserica romano-catolică, loc de tradiție cu acustică bună, la un mare Concert de Crăciun, finalizat cu „O, ce veste minunată!”, cântată de toți, împreună.

Mai departe l-am chinuit pe bunul părinte romano-catolic Ando Atilla, de care m-am ținut scai aproape o zi întreagă. După ce s-a îmbrăcat „de luptă” cu o șubă groasă, m-a dus în catacombele bisericii-simbol a orașului, ca să-mi arate criptele familiei Nako.

Mi-a făcut un tur al bisericii unde slujește în maghiară, germană, română și, uneori, în bulgară. Mi-a arătat orga, structura turlei şi mecanismul acum defect al trasului clopotelor. Am urcat împreună până în cel mai înalt punct din turn, de dragul unei poze.

Seara, înghețând fratern ca niște pinguini, am fost la repetiția de colinde a corului romano-catolic, singurul dintre cele aflate în competiția anuală care cântă 5 cântece în 5 limbi diferite: maghiară, germană, română, bulgară și latină.

Cu doamna profesoară de germană Huhn Dietlinde (membră a corului amintit mai sus) am stat de vorbă despre geografie, istorie, destinul comunității șvăbești din oraș și cartea domnului Hans Haas, o foarte bună și documentată inventariere a Sânnicolaului și a împrejurimilor sale.

Doamna Huhn, care se ocupă și de o lucrare despre cimitirul german, a luat harta și mi-a arătat sistematic cum era structura iozefină, ca o tablă de șah, a localității, cu străzi mari și drepte, intersectate de altele perpendiculare, unde sunt situate diversele cartiere și cimitire sau ce rol a jucat cartierul Comuna Germană în tot acest amalgam.

Mi-a mai povestit cât de mult și-au dorit etnicii germani Unirea, despre nedreptățile istorice ireparabile, deportările în Rusia, despre frustrările celor plecați și tristețea celor tot mai puțini rămași, azi cam 300, majoritatea provenind din căsătorii mixte.

Mi-a povestit cum s-a împărțit artificial și nedrept comunitatea germană între „deștepți” (cei plecați) și „proști” (cei rămași), dar și despre binefacerile de a trăi într-un multiculturalism foarte tonic, unde patru femei de etnii diferite, stând vara pe bancă, povesteau fiecare pe limba ei, înțelegându-se perfect, fără traducător.

Beba Veche, la final

Pe măsură ce mă cufundam în detaliile zonei, lucrurile tindeau să se complice, în loc să se limpezească. Iar cum Probele de Patrie aveau nevoie de un final adevărat, mi-am zis că e timpul să-mi fac un selfie de adio acolo unde se termină țara, la punctul de confluență a trei țări (România, Serbia, Ungaria) marcat printr-o bornă piramidală cu trei fețe numită Triplex Confinium.

În acel punct aflat dincolo de ultima localitate vestică – Beba Veche, granițele se deschid pentru două zile la finele lunii mai, când au loc şi sărbătorile comune ale bunei vecinătăți.

Am mai dat, așadar, o ultimă raită prin Dudeștii Vechi, Cheglevici, Cherestur, Cenad, tot oprindu-mă și minunându-mă de această lume nouă, așezată pe coordonate doar de ea știute, fotografiind și povestind cu oamenii pe la porți, ba prin case, ba chiar prin poduri, cum ar fi celui al lui Fazekas K. Iosif, pasionat columbofil, bărbat cu origini din Viena și pusta maghiară, cu vorba blândă, privire albastră, zâmbet luminos și un cercel în urechea stângă, care a ținut să-mi arate nu doar poștașii de colecție, ci și porumbeii care bat din aripi în zbor, cei care se rotesc în aer sau cei cărora le place picajul.

Are în ogradă un scaun roșu din care poate privi cu orele zborul celor peste 200 de porumbei ai săi.

Înainte de a ajunge în locul unde se termină țara, am poposit în Beba Veche, m-am minunat de podul turcesc din cărămidă de la intrare și am stat de povești cu tanti Domnica Eremie (74 de ani), o femeie singură, simpatică foc, de origine din Iași, apărută la Beba Veche în 1961, în căutarea unei vieți mai bune în Banat, așa cum au plecat şi Tobie cu ai săi, din vechiul Mănăștur, la Liebling.

Cu o mare vervă, tanti Domnica declară din start țara „un dezastru politic”, îmi povestește tot felul despre viața ei și despre „piatra în trei colțuri”, precizând că ea nu se prea știe la interviuri.

La final, mă îndeamnă să trec și pe la fratele ei de 90 de ani, Neculai Alexandru, care știe multe și încă mai e voluntar-casier la biserica ortodoxă din localitate. Îl găsesc în pat, moțăind alături de patru pisici grase și leneșe.

Deschis la povești și cu o luciditate remarcabilă, trece în poziție verticală și se apucă de povestit. Primul contact cu „Bieba” l-a avut în 20 noiembrie 1946, unde a venit împreună cu părinții. Plecaseră din Iași de secetă, foame și necaz. Plus alungați de chinuiala colectivizării.

Îmi povestește cu umor că o duceau „așa de bine”, încât nu l-au putut recruta în armată, fiindcă nu avea limita minimă admisă, de 50 de kilograme. Azi trăiește o bătrânețe fericită alături de pisicile lui dragi și de fiica sa, proaspătă pensionară, care îl hrănește și îl îngrijește ca pe un pașă.

„Noroc că am făcut și o fată, altfel aș fi fost demult în pământ”. Îmi trage cu ochiul zâmbind și mă conduce vioi până la poartă.

Trec de capătul satului, trec de semnul tăiat cu roșu peste Beba Veche, trec și de o barieră lăsată, vopsită tricolor, și ajung unde se termină și asfaltul.

Opresc mașina pe pământ, lângă un gard lung, de sârmă. Doi grăniceri unguri, foarte simpatici, mă lasă să fac poze cu borna pe care scrie 4 VI 1920. Am ajuns la capăt, îmi zic. Când să mă emoționez, lângă mine răsare, ca din pământ, un jeep.

Vameșul român îmi cere actele. Mă întreabă dacă în pozele mele apare cumva teritoriul străin. Bag de seamă că da. Păi nu prea e voie. Păi o să-l editez eu acasă, în photoshop. Râdem.

Patria se termină cumva fericit.

Așa arată locul unde se termină țara și, odată cu ea, cele 12 Probe de Patrie care mi-au ocupat anul de grație 2016. QED. (Fotografiile îi aparţin autorului.)

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€