Probe de patrie: Ioan Zahu, om de presă

Voicu Bojan

Redactor

Punere în abis

Uneori, n-ai nevoie de multe ceasuri ca să primești o lecție concentrată de tehnică, una care valorează cam cât toate orele de tehnologie din liceu la care ai chiulit ca să vezi filme tâmpite cu Van Damme.

Când dai peste omul potrivit, atunci până și lucrurile nedigerabile, greu de înțeles pentru un jurnalist repetent la materiile cu iz practic, capătă un farmec aparte.

Am stat o zi întreagă cu Ioan Zahu din Lucăcești, Maramureș, ca să-i înțeleg relația cu presa de ulei construită cu mâna lui, de la zero.

Ca bonus, pe lângă demonstrația procesului tehnologic, am aflat năucitor de multe alte lucruri despre lume și viață. Cum ar fi: de ce trebuie să ții mâna stângă în jos atunci când, cu dreapta, dai peste cap un pahar de horincă (aka pălincă).

Drumul până la

Alo? Salut, Bojane! No, bagă la cap sau pune mâna și notează. De la Dej o iei la stânga. Ajungi în Șomcuta Mare, treci de centru. O iei iar la stânga, către Mireșu Mare. Acolo, ai grijă că toate-s mari. Nu te lăsa impresionat.

Treci printr-o țigănie în vârf de deal. Ai grijă să nu calci vreun câine, că-i plin pe drum, mai ales pui. Treci de o pădure și peisajul se deschide.

Dacă-i senin, ar trebui să vezi până departe, pe valea Someșului. Dai într-o poiană mare, cu un teren de fotbal. Mai încolo, într-o baltă, se scaldă o cireadă de bivoli.

Cum intri în Tulgheș, la vreo 800 de metri pe stânga, e o poartă maramureșană. Lângă ea, o casă mare, cu ferestre la stradă. Când o să fie dată în folosință, o să fie cea mai frumoasă pensiune din zonă.

Ciobănescului de la poartă nu-i ajunge lanțul la tine, așa că, dacă ai tupeu, intră liniștit. Vorbești acolo cu Florian sau cu sora lui, Geta, te îndrumă ei mai departe. (Dorin Armașu, omul cu ideea, fixer)

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

…

Le-o făcut un fel de cămin aici, în Șomcuta Mare. Vai de capul lui oraș! Nimica nu se mai întâmplă în Șomcuta asta. Cu industria s-o terminat. Pe vremuri mai săreau cătanele gardul, se mai băteau la crâșmă, acum nimica. Până și unitatea militară îi desființată.

Săptămâna trecută să tot fi fost vreo 25. Cic-o să mai aducă. De ei zic, de refugiați. Stăteau așa, în parc, strânși laolaltă, ca puii de cloșcă. Așteptau. Mai vine câte unul, îi încarcă în benă și-i duce la cules de mere sau prune. Se duc, ce să facă? Tot ce pot păți e să le mai cadă câte un măr în cap.

Acasă la ei, de unde vin, le cad bombe. E vai de mama lor. O boabă nu știu să zică pe limba noastră. Întind numa’ mâinile așe, cu palmele în sus, ca să arate că vor să muncească. Lucrează cum pot, le dă un 50 de lei pe zi și o masă. Măcar nu-i război.

Ce dacă-i Șomcuta? Ce dacă și cinematograful s-o prăpădit? Pace să fie! Și sănătate, că dacă ești sănătos, restul vin ele. (Muncitor, autostopist înainte de Șomcuta)

…

Noi trebuie să mergem la 12 la o înmormântare, la o rudenie. Pe Zahu îl găsiți nu departe. Treceți calea ferată, acolo, la barieră. Apoi treceți de Mireș și de acolo ieșiți în câmp, vreo 4 kilometri.

Intrați în Lucăcești. Mergeți până pe dreapta, vedeți un stâlp pe care e un cuib de berze. No, peste drum de el, e o ulicioară care dă drept în cimitir. Mergeți înainte până dați pe stânga de o poartă maramureșană, mai mare ca a noastră.

Acolo stă Zahu. Să nu vă speriați de câini, că nu mușcă. Vă așteptăm diseară, v-am pregătit o cameră. (Georgeta Vălean, fostă profesoară, administratoarea pensiunii „Drumul Țării”)

…

Am fost aici la farmacie, după medicamente. Mă poartă bătrânețea. Iau bumbii cu pumnul. Am și proteză de șold. La Zahu mergeți? Fain om. Când eram holtei, el era doar un băiețandru.

Are mână bună la orice lucru. La toate se pricepe. Are și acuma un atelier cu de toate. Nouă ne-a făcut poarta de fier. Toți din sat ne-am ajutat cu el, cu una, alta. Până mai încolo dacă m-ați putea duce, să vă răsplătească Cel de Sus, că umblu tare greu.

Nu vreți să luați bani, bine. Vă mulțumesc frumos. Să vă spun atunci, în loc, o vorbă: Darul bun și desăvârșit primit de la Părintele Luminii nu se schimbă. Promisiunea asta făcută în Grădina Edenului e valabilă și astăzi. Să nu uitați vorba asta și să umblați cu Dumnezeu. (Om în vârstă, între Mireș și Lucăcești, autostop)

Exemplu de sudură ornamentală pe ușa atelierului de lăcătușerie.

Locul și oamenii

De cum întorc cheia în contact și pun piciorul jos din mașină, de pe frumoasa poartă maramureșeană dau năvală vreo opt câini de rase incerte, care mă înconjoară lătrând pe diverse tonalități.

Mă opresc în cadrul porții și încerc să par calm. Câinii cică simt frica omului. Din curtea vastă, își face apariția cu pas ușor șchiopătat un om mare, cu un zâmbet larg, ochelari de vedere și o căciulă găurită în cap.

Îmi strânge mâna ca într-o menghină și mă bate pe spate de parcă ne-am cunoaște de când lumea. De pe casă se aud bătăi de ciocan și zvon de muncitori.

În stânga e o altă casă cu etaj în construcție, pe terasa căreia dorm la soare încă vreo patru câini: unul negru tot, altul alb, altul gălbui și unui pestriț.

În hărmălaia generală, Ioan Zahu încearcă să negocieze cu câinii:

Liniște la galerie! Ce-i cu gălăgia asta? Hai, plecați, gata cu lătratul! Asta gălbucă mai agață de picior, da’ numa așa, din prietenie. Un vecin o vrut să o înece pe Someș și i-am zis să mi-o dea mie. Fiecare din câinii ăștia are povestea lui. Fiecare mi-i drag altfel.

Ca și cum n-aș avea destule pe cap, țin o ladă frigorifică plină cu carne și oase numai pentru ei. Da’ și ei așa tare mă iubesc, cum nu vă puteți închipui.

No, haidați în casă, să povestim la răcoare. Anică, fă-i o cafelucă la omu aiesta, că vine de pe drum.

Ioan Zahu.

Curtea e un fel de labirint, un univers paralel în care se amestecă vreo două case, o grădină de porumb căreia nu-i vezi capătul, o seră mare și tot felul ateliere pline cu utilaje.

E o lume cu o geografie alambicată, care așteaptă să se desfacă straturi-straturi, pe măsură ce oamenii mă vor purta, dus de mână cu generozitate, prin povestea vieții lor.

Stau jos, beau apă și cafea în zgomot de ciocane venind de pe casă, ciulesc urechile şi casc ochii.

Anica Zahu seamănă izbitor cu o mătușă de-a mea care a emigrat în America în anii ’80 și pe care o cheamă tot Anica. Traumatizată de comuniști, tușa Ani nu s-a mai întors în țară și mă tem că nici n-o va mai face vreodată.

Anica Zahu, la fel ca tușa Ani, are un mare talent de povestitoare. E energie pură, râde cu poftă și, în timp ce vorbește cu glas înalt, se mișcă în bucătăria ei ca un actor pe scenă, ba ștergând masa cu o cârpă, ba dând afară muştele, ba punând o cană la locul ei.

Are 74 de ani, dar nu-i dai 65. Îmi face o introducere de manual, în timp ce soțul ei ascultă atent, ca și cum n-ar face și el parte din poveste.

Anica Zahu mână rațele spre ograda lor de lângă grădină.

Ia-ţi o cămaşă, măi, omule, ca să poţi sta și tu ca oamenii lângă omu’ ăsta! No așe.

Să vă explic: noi doi ne-am luat în ’59. Am avut aici în sat un loc mic, 14 arii, cu bălţi și o mlaștină. Am cumpărat pământ și am tot construit. Nu ne mai putem opri, că așa ne-am învățat.

Chiar acum avem pe casă trei muncitori care schimbă acoperişul. Noi doi ne vedem de gospodărie de dimineața până seara. Mai e și moara, și presa de ulei.

Omu’ ăsta bocăne toată ziua cu ale lui, eu mai mult cu grădina și animalele. Seara, când ne punem jos, ce să facem? Vorbim actualități. (râde)

Avem trei copii și cinci nepoți care pe unde. Am făcut tot ce-am putut ca să investim în materia lor cenușie, în educație, ca să aibă o viață mai liniștită, pe la orașe. Aici, la ţară, e greu. Au facultăți și masterate, meserii bune.

O fată e medic uman, alta medic veterinar, iar băiatul a terminat Mecanică, lucrează în Austria la o reprezentanță auto. Problema e că fiecare are viața lui și aici vin doar în vizită.

Pe noi încep să ne apese anii: eu am 74, el – 77. Nu ne ținem rău, deocamdată, mulțumim lui Dumnezeu, dar nu se știe până când. Vremurile vin peste om.

Viitor purcel de peste 300 de kilograme, consumator de turte rezultate prin presarea semințelor.

Zahu ascultă cu răbdare, apoi îşi face intrarea direct cu o glumă: „Ştiţi cum îl poate transforma o soţie pe bărbatul ei în milionar? Numa’ dacă a fost miliardar mai înainte!” (râde)

Domnul meu, hai să vă explic și io un pic. Când eram copil, vremurile erau grele. Era război și tata a dispărut în Siberia. Vreo 6 ani n-a știut nimeni nimic de el. Toți credeau c-a murit.

Mama, ce era să facă? S-a recăsătorit cu un învățător din sat. Am stat cu bunica. La școală am mers de la 8 ani. Multă școală nu am, dar am școala vieții.

Copil fiind, aveam normă de lucru la împletit coșuri și aveam rație la mâncare, era o viață grea. La 16 ani am plecat de acasă: am învățat pe rând șoferie, meseria de cioplitor în piatră, mecanică, sudură.

În ’59, când ne-am luat, aveam 7600 de lei strânși la CEC, bani munciți cu mâinile astea două. Cu ei am cumpărat o căsuță prăpădită și ne-am apucat de treabă. De atunci, tot lucrăm ca într-un vârtej. Până când, nu se știe.

Cimitirul e numai o ţâră mai încolo, la capătul străzii. Prin fața porții noastre trec pe ultimul drum tot felul de oameni, care nu credeau veci că lor li se poate întâmpla așa ceva. (râde)

Ea e Niki. A avut un accident de tren în urma căruia și-a pierdut laba din față. E o cățelușă afectuoasă, singura care are acces în atelierele lui Zahu.

Gospodărie

No, hai să vă plimb un pic și să vă arăt cu ce ne ocupăm noi aici. Avem cam 4 hectare de pământ. Acolo e sera cu sticlă, nu solar. Pe aici trece canalizarea, avem și o rețea de irigații pusă la punct. Noi facem tot: arat, semănat, cules.

Am două tractorașe de care mă folosesc. Aici e o cămară cu de toate: ceapă, usturoi, cartofi, nuci. Uite, poftim: acolo stau saci de nuci de anul trecut. Păi, io cu baba câte nuci crezi că putem mânca? Avem belşug de să mai dăm şi la alţii.

Aici am cultivat zmeură și mure nobile, pentru siropuri naturale. Vedeți încăperea asta? Eu îi zic „Casa colesterolului”. Aici ținem slănina afumată. Dar şi ierburi la uscat: ţelină, pătrunjel, mărar.

Acuma să vă zic de animale. Avem 8 porci, vreo 50 de orătănii, 14 câini și cam 20 de mâțe. Ce să fac, dacă îmi plac animalele? Porcii sunt ceva soi special, de carne. Ultimul pe care l-am tăiat avea 340 de kile, dar avea slănina subțire, așa, de o juma de palmă. Adevărul e că îi și hrănesc cu ce trebe, altfel nu merge.

Vedeți ozeneul ăla din grădină? E instalația de făcut mici şi grătare. E o cuvă de la o mașină defectă de spălat, cu găurele de aerisire, la care i-am sudat trei picioare și i-am pus deasupra un grătar. Merge la fix.

Avem o prietenă din Baia Mare care are carmangerie și a făcut rețeta ei specială de mici. Noi numai de la ea cumpărăm. Nu se compară cu ăia din prăvălie, o să vedeți.

O punem pe Anica să ne frigă mai încolo. Şi o slăninuţă, normal, că cică-i bună la creier. Ajută la ţinerea de minte.

Șmecheria e să mănânci natural, din ogradă, lucruri pe care le produci tu, cu mâna ta. Dacă te pui la masă, să bei un păhărel, două, să-ți cadă bine, dar ferească Dumnezeu de casa unde-s paharele de horincă prea mici. (râde)

Important e să trăiești muncind mereu, după cum sunt ciclurile astea naturale ale vieții. Ele îți dau un fel de ritm și de stabilitate.

Și mai cre’ că-i bine să nu prea te iei după medici. De exemplu, eu dimineața de-abia mă urnesc din pat. Mă dor toate. Am reumatism și artroză la un picior, vedeți? Păi, medicii mi-au interzis să mă aplec, să stau în picioare, să ridic și încă vreo două. Au zis să țin și regim.

Apăi, așa ceva nu e de mine. După ce mă pornesc, îs ca un tanc rusesc. Firea mea mă poartă altfel: toată ziua umblu, ridic, macin, presez ulei, mănânc, beau, râd, povestesc cu câinii, îmi văd de viață. Până când? Om vedea.

Confirm cu mâna pe inimă că produsele din "Casa colesterolului" m-au ajutat la ținerea de minte, exact așa cum estima Ioan Zahu.

Comuniştii

Aţi auzit de bomba cu neutroni, nu? Aia te termina. Nea Nicu Ceauşescu a inventat bomba cu nicotroni. Aia era și mai rea: nu te lăsa nici să mori, nici să trăieşti. Cică tot pe atunci au vrut să schimbe denumirea unor oraşe.

La Baia Mare, că era poluat rău, s-au gândit să-i zică Gazodava. La Cluj, că era prost aprovizionat, Fomidava. Și la Timișoara, că pe-acolo se fugea la sârbi, Fugidava. (râde)

Domnul meu, comuniștii erau mari bandiți, dar să știți că se și putea lucra cu ei. Trebuia să pricepi cum era sistemul și cum puteai lucra ca privat, în așa fel încât să câștige și ei, să aibă interes. Atunci te puteai mișca.

Trebuia să fii calificat, să ai curaj și să dezvolți câteva relații. După părerea mea, în țara asta a fost și mai este un mare belșug, dar numai pentru oameni harnici, care știu meserie, pun mâna și vor să muncească serios.

Este un tip de gândire care vine de pe vremea comuniştilor: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. N-am fost niciodată de acord cu mentalitatea asta. Mie mi-a plăcut munca adevărată. Mi-a plăcut să pun pasiune în ce fac, nu ca în povestea aia cu anunțul din ziar. O știți?

Cică se dă un anunţ în ziar pentru un post de prezentator tv. Erau puse câteva condiții: omul să fie prezentabil, cu un corp atletic, să aibă dicție bună, studii superioare și să vorbească cel puțin două limbi străine.

Se prezintă unul ponosit, șchiop de un picior și bâlbâit pe deasupra: „A-a-aam ve-venit în legătură cu a-a-anunțul din ziar”. „Ce studii aveți?” „Șa-șapte clase”. „Limbi străine?” „Româna”. „Ne pare rău, dar nu vă calificați pentru postul din anunț. Nu îndepliniți condițiile cerute”. „Știu, da io numa’ pentru aa-aasta am venit, ca să vă-vă spun să nu co-contați pe mine”. (râde)

De mic am învățat și am citit numai cărți tehnice. Basmele nu m-au interesat niciodată. Mă pricep și am lucrat în instalații electrice, lăcătușerie, sudură și mecanică. Și acuma știu câte categorii de sudură cu arc electric sunt: cu argon, cu gaz inert, cu ambutisare și în mediu acvatic.

M-a văzut odată un maistru sudând și m-a încurajat: „Zahule, tu ai mână de aur, ai face bine să te ții de meserie”. Drept urmare, am făcut porți de fier la tot satul, cu ornamente. Am făcut o grămadă de bani cu sudura.

Tinerii de azi sunt periculoși. Nu toți, da’ cam mulți. Pentru băieții ăștia din sat, eu sunt un expirat. I-am zis odată unuia să nu arunce chiștocul pe jos. „Ce-i, moșule, ți s-a zgâriat placa? Îți sare discul? De unde îți vin idei de-astea?”, așa m-a întrebat.

Dacă l-aș chema pe vreunul să vină să lucreze la presă sau la moară și să se umple de făină ziua întreagă, mi-ar râde în nas. Au alte preocupări.

Da’ uite, de Florian îmi place. Vine aici și mă ajută la presă, are mână bună la orice lucru. Ajută oameni cu handicap, își face pensiune, plantează vie, își face cramă. E băiat de viitor.

Pe vremea comuniștilor, aveam cotă de curent. La cât foloseam eu, o terminam în 4 zile. Am mirosit momentul când industria a început să dea rateuri și m-am orientat permanent. De la o fabrică de sticlă, cu doar 300 de lei, am luat un generator, la licitație. Merge ceas și azi. Bagă 30 de kilowați, am curentul meu.

Vedeți panoul ăsta? Sunt contactoare Siemens. Un prieten care e mecanic de întreținere la utilaje medicale mi-a zis că la ei la spital le schimbă. L-am cumpărat.

La fel, am vânat momentele când se desființau întreprinderi de stat și, în loc să trimită utilaje la fier vechi, le-am cumpărat eu: am mașini de găurit, polizor, strung, de toate. Încet, mi-am făcut întreprinderea mea cu absolut tot ce mi-am dorit. Vai, ce-mi place atelierul ăsta!

Strungul din atelierul de lăcătușerie.

One Man Show

Aveam circular. Sudam pe garduri. Făceam agricultură. Lucram lăcătușerie. Aveam moară. Începând din ’79 până după revoluție am avut și o instalație de făcut sucuri. Cred că o repornesc în curând, așa, pentru familie și prieteni.

Atunci lucram prin Cooperație, așa se numea. Făceam bani buni. Mi-am permis te miri ce, am avut până și o Volgă neagră cumpărată de la un activist de partid.

Sau uite, poarta asta maramureșană. Doi oameni au lucrat patru săptămâni la ea, cioplind încontinuu. În a cincea săptămână, au mai venit trei. E făcută din miez de lemn rotund, a costat o groază de bani, da’ mi-e dragă.

Un singur vis nu mi-am putut împlini – presa de ulei. Ăștia de la Primăria din Mireș au zis că mă lasă cu presa, dar să fie proprietatea lor. Haha, auzi la ei! Să mă bag eu slugă la primărie? N-am vrut.

Am așteptat revoluția și imediat m-am apucat. Eu de mic am visat la așa ceva. Eram elev pe vremea când Feri bacsi avea presă. Îmi băgam nasul pe-acolo, mai ajutam la una-alta și înregistram tot. Am băgat la cap tot procesul tehnologic.

Am studiat și cum funcționează o fabrică de ulei. Apăi ce fac ei acolo e cam așa: bagă suta de kile de semințe la abur de 300 grade și fac o pastă. Apoi vine o stoarcere superficială din care scot vreo 16 litri de ulei bun. Restul se remacină.

Îl storc a doua oară și fac ceea ce ei numesc „ulei premium”. La a treia stoarcere rezultă un ulei și mai slab, de-ăla care îngheață iarna. Vine pe urmă a patra prelucrare, din care rezultă ceva care-i bun numai pentru industria farmaceutică, pentru cosmeticale.

La mine, treburile stau cu totul altfel. Aici vorbim de un ulei natural, gustos, făcut după o metodă tradițională. O să vedeți ce gust și ce aromă are. Oamenii vin din satele din jur, din Mara, din Târgu Lăpuș. Acuma vrea să vină un austriac, producător de semințe de dovleac fără coajă.

Un italian care avea livadă de măslini și storcea ulei a primit de la cineva ulei de-al meu. A înnebunit. A întrebat: cine-i și unde-i omul care face așa minunăție, că vreau să mă bag slugă la el să mă învețe?

Problema e că eu n-am om, sunt singur și nu mai birui cu toate. Am ajuns să refuz comenzi. De la mine clientul trebuie să plece mulțumit. Fac totul ca la carte. Cel mai mult îmi place când nu-i ajung recipientele și-i mai dau eu două-trei flacoane în plus.

Eu la suta de kile am scos chiar și 38-40 de litri, dacă am semințe de calitate. Ce ziceți, vreți să facem împreună o tură de ulei? Pun la bătaie semințe de la mine.

Vreau, normal că vreau. Doar că nu e chiar așa de simplu. Pe lângă faptul că am două mâini stângi când vine vorba despre lucru manual, una mi-e ocupată cu un telefon pe care înregistrez ce povestim, alta cu un aparat foto.

Mă mișc în lumea lui Zahu ca un elefant într-un magazin de porțelanuri. Peste tot sunt utilaje, manete, curele învârtindu-se, peste tot e zgomot, praf, ulei, și am senzația că oricând pot atinge ceva care mi-ar putea fi fatal.

În plus, pe scena teatrului improvizat se perindă noi personaje purtătoare de povești, la care trebuie să fiu atent, eventual să notez ce mai spun.

Ca o umbră, Cornelaș, fratele lui Zahu, mută dintr-o încăpere în alta niște saci pe rute doar de el știute: grăunțe, peleți pentru centrala termică, făină. Vorbește puțin, zâmbește larg, iar mișcările lui sunt precise.

Vecinul Vasile e curios. Cu umărul, sprijină poarta atelierului. Se plânge de diabet. Mă întreabă conspirativ. „Sunteți de la ziar? Păi, Zahu, dacă a ajuns să refuze clienți, oare de ce mai are nevoie de reclamă?”

Tanti Maria are de măcinat ceva la moară și a venit pentru programare. Își face o intrare simpatică: „Zahule, mi-a fost dor de tine, numa’ de-aia am venit”.

Apoi parchează lângă moară o căruță trasă de un cal numai piele și os. E mânată de trei cetățeni tuciurii, toți dezbrăcați până la brâu. Descarcă niște saci de cucuruz.

Zahu se uită lung la cal. Pare să-i numere coastele. Oasele de la șolduri dau să-i spargă pielea maronie. Parcă e Bator, din Fefeleaga.

– Doamne, da’ de ce-l țineți în halul ăsta de slab?

– Apăi, acuma l-am luat. Așa era.

– Păi și cât ați dat pe el?

– Doișpe milioane. Ăla o cerut cinșpe, da’ ne-am târguit.

– Hai să-i dăm o pogace de-asta de la ulei, că-i vai de capul lui. Aia are vitamine să-l mai întremăm.

– Nu-i da nimic, că ăsta nu-i învățat cu mâncarea. Dacă moare? Las că-l luăm noi așa, mai încet, să nu se strice la stomac. Cu cât ne macini grăunțele astea?

– Cinșpe lei. Odată le facem. Moara asta macină o tonă, pe ceas! Voi numa’ să-i dați ceva la calul ăla, că de-abia stă în picioare. Mi-e și rău când mă uit la el.

Tanti Maria la negocieri.

PressOil

Domnul meu, munca la presă te liniștește. Ai sentimentul că faci ceva frumos, sănătos, de care oamenii se bucură. Lucrul ăsta te împlinește. Deci să ne apucăm de treabă.

Pe aici, pe sus, se toarnă sacii cu semințe. Dăm drumul la măcinătoare, care are un tăvălug mai harnic și unul mai leneș, lucrează diferit. Măcinătoarea asta ia bobul, îl turtește, îl rupe și pe aici, pe horn, hoaspele se aspiră într-o magazie din pod.

În timp ce instalația asta lucrează singură aici, noi ne ocupăm de foc. Am două camere de ardere. Acum pornim numai una.

Durează destul de mult timp până se face fluxul tehnologic, dar, după ce l-ai pornit, merge mai ușor. E inginerie pură, totul a fost gândit și experimentat în ani de zile.

Până pornești tărășenia durează cam o oră și jumătate, hai două. Apoi facem câte o tură de ulei cam în jumătate de ceas. Recordul meu e de 500 de kile de semințe într-o singură zi. Acum nu mă mai leg la așa de mult.

Am construit niște mici instalații ajutătoare pe care le numesc „slugile mele”. Vedeți maneta asta? Are un sistem de siguranță de oprire a presei.

Sau aici, vedeți? E un uscător de păr din anii ’80, la care i-am scos rezistența. El suflă constant aer pe țeavă și îmi oxigenează camera de ardere. Câtă vreme slugile își fac meseria, eu mă pot ocupa de altceva.

Când lada măcinătoarei e plină, o golim în malaxor. Între hoaspă și sâmbure e o pieliță toxică pe care o eliminăm când temperatura ajunge la 100 de grade. Aroma se elimină pe aici, pe sus, și satul se umple de mireasmă. Atunci oamenii știu că Zahu lucrează pe ulei.

Fundul vasului de prăjire are 13 centimetri grosime, ca să nu se poată arde. E făcut dintr-un aliaj de fontă cu crom și vanadiu. Se tot învârt sâmburii aici, la căldură, până se face așa, ca un nisip mai dur. Cu vremea îl simți la mână, e chestie de experiență. Când e gata, îl mutăm în presa asta de oțel cu pereți groși.

Asta a fost o presă de forjă la Carei. Eu am ştiut de ea şi am luat-o la licitație. Am simplificat-o şi am adaptat-o. Instalația de aici e de pompă de buldozer. Motorul electric are 10 kilowați, ca să ducă.

Presa strânge la 260 de atmosfere. Dacă puşcă ceva pe-aici, ne împrăştie pe amândoi până la poarta cimitirului. (Râde, mă bate pe umăr de mă-ndoaie.)

La o sută de kile de semințe scoți, în mod normal, între 33-35 de litri de ulei. Cum v-am zis, depinde de calitatea semințelor. Ce rămâne e turta, care e și ea foarte valoroasă.

Are o groază de întrebuințări. Pescarii, mai ales, îs disperați după ea, că momeală mai bună nu există. Uite, dacă ciocănim cu degetul în ea, sună ca lemnul de stejar uscat, așa de bine e stoarsă.

Pogacea asta, dacă o măcinăm și o amestecăm cu ulei și cacao, putem face halva. Ginerele de la Mureș a făcut rost de o rețetă de la un turc din Constanța. Doar că, m-am interesat, ai nevoie de toată instalația din inox. Este una la Tehnofrig, la Cluj, dar e așa de scumpă, încât ar trebui să vând tot ce am aici ca să o pot cumpăra.

Așa, și aici, în vas, curge ca mierea cel mai fin și mai natural ulei. Cu cât spuma e mai albă și mai densă, cu atât uleiul e mai de calitate. O să vedeți.

Mergeți acasă, îl turnați într-o farfurie, presărați sare și, cu pită neagră integrală, mâncați și vă bucurați cu prietenii. Atunci o să înțelegeți de ce voia italianul să se bage slugă la Zahu.

Aici lăsăm doi pumni de semințe pentru familia de arici. Pentru moară, ariciul e mai avantajos decât pisica. Mănâncă puii de șoareci și șobolani. Eu de când am aricii, nu mai am picior de șoarec. Până dimineață, mănâncă toate semințele de aici.

No, acuma că treaba-i făcută, închidem tot și mergem să ne punem la masă, să nu plecați de aici ca de la casă pustie.

Ioan Zahu mai toarnă un pahar de horincă înainte de a-mi explica organele pe care le afectează băutura în exces. (Fotografiile îi aparțin autorului.)

Zahu all inclusive

Anică, hai pune tu pe masă ce știi. Și o leveșă de găină, sigur. Ai făcut micii ăia, da? No bun. Scoate și niște friptură de rață și sarmale. Să ne ominim, că doară am muncit.

Doamne, dă-ne bine! Trebuie să bei cu mâna stângă lăsată în jos, că așa nu se prinde băutura de tine. În loc să se urce la cap, se coboară frumos în mână. Asta normal, dacă știi să te oprești la două-trei păhărele, nu mai mult și niciodată pe inima goală.

Îl mai vezi pe câte un amărât care a pierdut în așa hal măsura, că nu mai știe de unde să te ia, nu mai știe ce zi e și nici ce serie are la buletin. Pălinca băută în exces, să știți de la mine, distruge trei părți esențiale ale corpului: sistemul nervos, plămânii și ficatul. Trebuie avut grijă cu ea.

Să ne îmburde Domnul în rai! (plescăie) Tulai, bună horincă face omul ăsta! Știți, noi aici, la țară, mai facem și schimburi. Ieri i-am măcinat mai ieftin, i-am dat și o pogace în plus. Azi el mi-a trimis prin cineva sticla asta, calitatea întâi.

Atâta horincă are, că se teme că s-a urni podul cu ea într-o zi. E făcută cu știință, are mai puțin de 50 de grade și nu te strânge de gât deloc. Alunecă.

Doamne, primește-l și p-aiesta! Lasă numa’ mâna stângă jos. Așa. Da’ un pahar de vin mai serviți când și când, nu? Știți care trebe să fie cele zece calități ale vinului, nu? No, să le țineți minte de la mine.

Le numărăm pe degete: 1) să fie de viţă nobilă, 2) să fie vechi, 3) să fie limpede, 4) să fie sec, 5) să aibă culoare, 6) să aibă tanin, 7) să aibă arom, 8) să fie rece, 9) să fie mult şi 10) să fie gratis! (râde)

A, și am uitat să vă zic seria de la primul meu buletin: C 40706460.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€