Probe de patrie: Darabani (Nordul)

Voicu Bojan

Redactor

Lumea văzută cu coada ochiului

Cum treci de Câmpulung Moldovenesc și o iei spre nordul extrem al Moldovei, traficul se rărește semnificativ și ai impresia că te îndrepți dinspre gură către vârful unei pâlnii. Dinspre ceva nedefinit, spre esență: patria poeților și a geniilor.

Senzația e că mergi nu spre o lume de graniță, ci spre un tărâm originar, de unde pleacă totul. Altfel, cum să-ți explici faptul că unul dintre cele mai marginale și mai sărmane, economic vorbind, județe ale țării – Botoșani – e spațiul unde s-a născut o pleiadă de oameni aleși, printre care Mihai Eminescu (poet/jurnalist), Nicolae Iorga (istoric), George Enescu (compozitor), Grigore Antipa (biolog), Elie Radu (inginer) și Ștefan Luchian (pictor), asta ca să-i numim doar pe cei mai cunoscuți?

De vină ar fi, potrivit cercetătorilor, un melanj etnic favorabil, caracteristic secolului al XIX-lea, format din români, evrei, polonezi, lipoveni, ucraineni sau armeni. Și pentru ca să fie credibili, cercetătorii au inventat și o teorie – cea a heterozigotismului, pe care o amintim, iată, aici, dar fără să ne afundăm într-însa.

În practică, lucrurile se dovedesc mult mai pământene decât în teorie. Neadormita coadă a ochiului, făcând un slalom discret printre patru cortegii funerare întâlnite pe șosele într-o singură zi, va remarca apetența pentru porți impunătoare a geniilor moldave în materie de arhitectură.

Așezați pe stâlpi de ciment, se remarcă, pe rând, cai negri cu coama în vânt, ridicați pe copitele din spate și nechezând în tăcere, lei demni cu laba dreaptă odihnindu-se pe blazoane ovale pe care nu scrie nimic, sau vulturi supărați, cu aripile strânse, conștienți de propria importanță, la fel ca niște ștampile pe un birou notarial.

Ce n-am prea văzut în alte părți sunt îngerașii îngenuncheați, cu brațe împreunate a rugăciune și ochi albi, întorși probabil înspre sine, ceea ce semnalează un alt detaliu important – mă îndrept și spre tărâmul profund mistic al patriei, un loc plin de sfinți, biserici, mănăstiri și personalități ale lumii ortodoxe.

Și, ca misticismului să-i sporească misterul, undeva între Dorohoi și Darabani – cel mai nordic oraș mărunt al țării și ținta călătoriei mele de vreo 8 ceasuri, soarele dispare în dosul unor nori plumburii, făcând loc unei cețe dense.

Brusc, pijamaua de tarlale îngrijite și dealurile largi cu plantații de salcâm dispar într-o seară prematură și lăptoasă.

Ca tacâmul bacovian să fie complet, i se adaugă grămezi de tuleie și frunze arzând pe câmp, iscând nori mari de fum, prin care trec ca printr-un zid. Umplând habitaclul, acest parfum inegalabil, cu iz de vinete coapte și zacuști monumentale, îți dă certitudinea că te afli pe drumul cel bun.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Patria ciorbei rădăuțene

Visând așa, ajung în Darabani. Dacă nu ești atent și nu frânezi din vreme, centrul se poate termina mai rapid decât crezi. Mă avânt în ceață, amestecându-mă cu umbrele de pe pietonală ca Ulise în Hades.

Un cetățean binevoitor mă conduce printr-un labirint spre inima singurei pensiuni ultracentrale. Trec printr-o terasă și străbat două cârciumi unde personaje cu mâinile cuib pe pahare, mai țepene decât leii care-și țin labele pe blazoanele noilor boieri, mă conduc cu privirea, zicându-și în gând: „Un străin”.

„Camera 9, etajul 2, lângă canapea”, așa sună indicația pentru noul locatar. De jos, din restaurant, se avântă spre etaj balustrade de inox în volute inutile și gresie scumpă pe care, la etajul întâi, chiar lângă calorifer, un pitic de grădină se chiorăște în gol, cu un felinar în mână.

Apoi vine etajul de criză. Treptele scârțâitoare sunt din lemn, canapeaua e cu gropi și, în loc de pitic, un dovleac de Halloween din lut este inspirat plasat lângă un hidrant.

Lângă canapea e o plăcuță ce explică geamul larg deschis: Loc pentru fumat. În cameră, pe pereți sunt cinci fluturi de plastic lipiți cu dublu scotch, plus un aranjament floral situat stilistic undeva între o nuntă reușită și o înmormântare frumoasă.

Ventilatorul din baie, legat pe direct cu becul, e o combinație de râșniță de cafea și trâmbiță a apocalipsei. Priveliștea de pe geam explică de ce jaluzelele verticale sunt închise: nu dă afară, ci cumva tot înăuntru, pe o vastă terasă în construcție, unde se grămădesc uși vechi, geamuri termopan, țevi, nailoane legănate de vânt, lemne alandala și saci de ciment. Printre care bântuie umbrele unor muncitori cu brațele alungite de ciocane și flexuri.

Cum visul șoferului de cursă lungă este ciorba, pornesc la vânătoarea rădăuțenei perfecte. Merg în piață să iau pulsul locului. Graiul micului traficant peste Prut poate ține de foame, atâta-i de minunat.

Nu mă satur, deci, să pipăi ciorapi conținând 60% angora, 10% poliester și 30% bumbac, întrebând de prețuri tot felul de doamne ca niște Vrâncioaie, cărora cu greu le zărești chipul printre năfrămi groase.

Ochii mi se scurg după munțișori de bomboane moldovenești Bucuria, care răsar printre produse autohtone: castraveți murați, zacuscă, verze acre și niscaiva crapi cu burțile în sus într-un lighean de plastic roșu.

Un domn impozant, cu o căciulă enormă, căzăcească, vinde mere. Întreb de ciorba perfectă. Nu scap chiar așa ușor:

„Ce fel de restaurant căutați dumneavoastră, de fapt? Cum ați vrea să fie? Cu ziduri groase? Cu mușcate în fereastră? Cu chelnerițe tinere și frumoase? Sau să fie așa, mai igienic, cu ciorbă fierbinte, făcută ca acasă?”

Siderat de cascada întrebărilor-capcană, optez rapid pentru ultima variantă. Sunt trimis cu indicații spre o ușă albă de termopan, care nu promite mare lucru.

Înăuntru, însă, dau de un aer prietenos și de un cetățean care contemplă urmele unui dezmăț culinar: un coș cu resturi de pâine albă, un blid golit de ciorbă rădăuțeană, smântână, ardei iuți murați, muștarul șters de niște foști mici, un șervețel mototolit și o scobitoare ruptă.

Cu mâna pe un pahar de apă fix cum am eu acasă, mă privește lung și zice așa: „O ciorbă e întotdeauna mai gustoasă dacă ești cu cineva la masă. Așa că vă invit să poftiți de să luați loc. Mai schimbăm o vorbă, să treacă vremea. Dacă vă plictisesc cumva, vă rog să ridicați un deget în sus, așa”.

Exact genul meu de om. Sătul și nevorbit. Bun de descusut. Dulce grai moldovenesc.

Îmi iau o bere Suceava și, în așteptarea ciorbei perfecte, ascult cum aș asculta un audiobook, fiindcă de descusut nu poate fi vorba. Omul are – la fel ca RIP Fidel Castro – discursul său fluviu.

Și, ascultând poveștile interlocutorului meu, care are 70 de ani și ale cărui fraze încep ceremonios cu „Domnul meu”, îmi dau seama că paharul său de apă conține vodcă, nu apă, de-aia se bea cu înghițituri măsurate, la intervale precise și cu grimasa aferentă, de parcă tăria ar fi ceva rău.

Sunt inițiat în tainele ciorbei și trecut, totodată, ca printr-o sită cu ochiuri fine, prin teme din cele mai diverse, o combinație de Formula AS cu Dan Puric.

În discursul fostului electrician se amestecă, la fel ca într-o ciorbă rădăuțeană, amintiri din copilărie, un pic de istorie (Burebista, Cuza și Baba Novac), ceva psihologie a animalelor din ogradă, plus subiecte grave, rezolvate rapid, cum ar fi spiritul și materia, China și ungurii, toate culminând cu blocul de 55 de tone de wolfram amestecat cu aur care a fost găsit la Roșia Montana și care e ținut secret, să nu ni-l fure iar rușii, ca pe tezaur.

Timid, ridic un deget, mă șterg pe bot și plătesc nota: 10 lei. Trai, neneacă!

Oamenii Nordului

După o tură de vreun ceas prin urbe, ca să simt mai bine ritmul locului, constat că totul e molcom, ca în reluare. Înaintez prin ceață ca printr-o marmeladă translucidă, de parcă un elastic m-ar trage înapoi.

Străin de nordul extrem al țării, care cuprinde Darabani (cel mai nordic oraș), Horodiștea (cea mai nordică localitate) și Rădăuți Prut (cea mai nordică graniță), am căutat pe net ceva informații.

În Dragoș din București am descoperit un îndrăgostit al zonei. Prin el am ajuns la Ștefan, creierul acțiunii Zilele Nordului, un festival de toată frumusețea, menit să atragă aici turiști, sportivi și oameni de cultură.

Ștefan e manager cultural și locuiește în Cluj, la fel ca fratele lui, Alexandru. Sfatul lui?

„Pornește la drum cu tata. Și dacă îți place, continuă cu domnul Haha, primul primar independent de după ’90, actualmente colecționar și muzeograf. Nu e nevoie de nici un smiley face, fiindcă exact așa îl cheamă pe prietenul tatei”.

Ștefan se dovedește a fi o mină de aur, oferindu-mi pe tavă, fără să ne fi cunoscut personal, piste de explorat dintre cele mai diverse.

După ce fac cele mai șterse fotografii posibile, ascult sfatul lui Ștefan și îl sun pe tatăl său, domnul Victor Teișanu – poet, publicist, profesor, păstrător al memoriei locului, autointitulat „patriot local” și custode voluntar al casei părintești a academicianului Leon Dănăilă.

Fotografia cu venerabilul neurochirurg mergând cu metroul la spital, să opereze la cei 83 de ani ai săi, a devenit virală. Remarcabil e că orașul îl onorează pe acest gentleman modest nu doar prin transformarea casei sale în muzeu, ci și prin prezența sa tonică și dătătoare de speranță în câteva panouri publicitare.

E frumos ca, în loc de vreo reclamă banală la vreun magazin de bricolaj, să îți răsară în cale figura blândă și prietenoasă a doctorului, alături de cuvintele: „Cu viața mea apăr viața”.

Nu trece mult și îmi strânge mâna un domn cu plete albe ca de domnitor, mustață căzută ca de haiduc, pas elastic de fost tenismen, ochi aprinși și zâmbet prietenos.

Domnul Teișanu e bibliotecar pensionat de un an, dar nu s-ar zice. E un om viu, care se simte bine în lumea lui plină de cărți, de idei și de poezie. Dacă însă îl scoți din ea, intră în panică.

Bem vin de casă, mâncăm prăjitura cu mere a doamnei Rodica și povestim de toate cele. Aflu în sfârșit unde mă aflu, de ce e interesant locul și ce-ar fi de explorat.

„Cu ideea asta de orășel conținând vreo 8 mii de suflete și vreo 8 kilometri de canalizare ne mai dezmierdăm, dar nu ne luăm prea în serios. Am oscilat mereu între sat, târg, comună, raion și, în cele din urmă, oraș.

Aici, în județul Botoșani, era criză de orașe, așa că Ceaușescu, la repezeală, a mai făcut unul – Darabani, cu 3 de a, nu cum zic unii greșit, cu ă.

Istoric vorbind, la noi s-a înființat prima școală sătească din Moldova, în 1841. Boierul dădea la începutul școlii doi galbeni, care se împărțeau egal elevilor. Veneau cam 3 bani de căciulă. Era un gest simbolic de încurajare a învățăturii.

Trebuie să mai știți că, prin 1878, dintr-o populație de vreo 7000 de suflete, 2400 erau evrei. Exista o singură biserică și 8 sinagogi. Centrul le aparținea, la fel ca tot ce ținea de servicii și comerț.

Din pricina unui banal conflict între ortodocși și evrei, dar amplificat exagerat, aici a avut loc unul dintre cele mai răsunătoare procese ale epocii.

George Cimara, un boier grec din zonă, ginerele întemeietorului Theodor Balș, îi apăra pe români, iar Titu Maiorescu, pe evrei. Eminescu, Iorga și Hasdeu au scris pe larg despre acest proces. Au fost 68 de inculpați, 193 de martori, instrumentarea procurorilor a durat 16 luni, iar procesul de la Dorohoi, 12 zile. Iar pledoaria victorioasă a lui Cimara rămâne și azi o mostră de precizie și eleganță.

Cine ar mai fi de amintit? Iancu Duzinschi, deputat în Parlamentul României Mari și sfetnic al unei regine a Greciei, poetul Ion Pillat reîntorcându-se mereu pe moșia sa de la Miorcani, Vasile Dascălu, mort anul trecut la 103 ani, care era chiar dascăl bisericesc și prieten cu Sfântul din Horodiștea, și, să nu uităm, marele poet romantic rus Aleksandr Pușkin, șmecher și scandalagiu care, mutat disciplinar la Chișinău, încearcă un amor nereușit cu Maria Balș și ajunge să-l provoace la duel pe soțul ei.

Ca norocul, cei doi nu se confruntă, însă norocul îl părăsește pe Pușkin mai târziu, când moare într-un alt duel din gelozie, împușcat de un dandy francez pe nume d’Anthes.

La noi a venit ca profesor, nu cu repartiția, ci cu Canalul, un om de excepție: poetul Lucian Valea, originar de lângă Bistrița. Pentru el a fost o neșansă să fie trimis de la Canal drept aici, dar pentru mulți dintre noi a fost o mare șansă de a deschide ochii spre cultură.

A fost un pribeag, un poet nefericit, dar un profesor și un mentor excepțional, care a lăsat o amprentă puternică asupra noastră. Venea la ore cu «Istoria literaturii» a lui Călinescu sub braț, carte la care noi ne uitam ca la o icoană.

De la el am învățat totul, de la el am primit direcția și am știut că vreau să-mi petrec viața între cărți. Alături de el am creat în liceu revista de cultură «Hyperion», care a primit pe vremuri un premiu literar. Acum scriu recenzii, poezii, prefațez și editez un dicționar teologic de idei al unui vechi preot din zonă, pe nume Aristide Cucu, deci nu mă plictisesc.

Noi am trăit aici mereu pe muchie, cu rușii în coastă. Când au intrat în țară, în 2 aprilie ’44, noi ne-am trezit primii cu ei. Au demontat fabrica de zahăr și au trimis-o peste graniță. Arhiva orașului a fost trimisă rapid cu trenul în sud, la Găești.

Când a ajuns trenul la Ițcani, s-a dat alarma pentru bombardament și toți au sărit în tufe. La întoarcere, valizele cu arhiva dispăruseră. Așa am rămas noi fără istorie și de atunci încoace, oamenii se ceartă pe păduri și pământuri, fiindcă nu mai știe nimeni ce și cum.

Ironia sorții face că un concetățean de-al nostru, istoricul Dorin Dobrincu, a ajuns în 2007 director al Arhivelor Naționale ale României.

La această oră, lucrurile, în loc să meargă înainte în cel mai nordic orășel al țării, merg înapoi. Spitalul orașului – care, pe vremuri, avea patru secții și deservea cam 70.000 de oameni de prin toate satele din jur – s-a desființat.

Oamenii, cei care nu au plecat deja la muncă afară, sunt în majoritate sărmani și asistați social. Tinerii au plecat la studii și vin doar în vacanță. Câțiva, puțini, muncesc, iar restul fac agricultură de subzistență și mic trafic cu Lipcaniul și Cernăuțiul.

Asta e, mergem înainte, nu prea avem încotro. Mâine vă dau pe mâna prietenului meu, Haha, să vă spună mai multe, că dânsul are o memorie de elefant, nu ca mine. Haha!”

Înalta-Societate-a-Venerabililor-Foști

A doua zi, ceața e și mai deasă, iar în piață e zi de târg. Foială mare. Cu gesturi experte, câțiva domni pensionari cântăresc în mâini ciorapii de angora și cei groși, cu motive de Crăciun, fabricați în Maica Rossia. Bundițe din blană, pantaloni, căciuli, mături, saci de varză, alături de bocanci second și noi, întregesc peisajul.

Pe pietonala cu felinare bântuie, ca niște stafii, cetățeni ai orașului. Stau de vorbă cu electricienii care instalează de zor salbe de beculețe. „În 6 decembrie le aprindem, de Sfântul Nicolae. Așa a decis dom’ primar”.

Mai încolo, un panou electoral cu figuri de politicieni ce par veșnici e lipit de o coloană a infinitului în miniatură.

E ora 9. În așteptarea domnului Haha, e timpul să fac cunoștință cu Înalta-Societate-a-Venerabililor-Foști.

Sunt prieteni care au un ritual zilnic: se îmbracă frumos și ies la cafea, la taclale. Rar am văzut un grup mai simpatic. Versurile și poantele sar ca popcornul în timp ce ei sorb, ceremonioși, cafele pe care le lungesc turnând apă.

Își fac intrarea pe rând și populează încet o masă de vreo 12 locuri. Unii au haine lungi și negre de piele, plus eșarfe de mătase. Alții sunt la cravată. Cu toții sunt foști: profesori, funcționari, juriști, ziariști de pe vremea când exista un ziar, sau lucrători la CAP, tot de când exista.

Domnul Haha, de exemplu, înainte de a-și prinde urechile la primărie, cu tot felul de procese de retrocedări, a fost contabil șef la CAP și apoi director de bancă. De unde și versurile făcute de colegi la despărțirea de fotoliul de primar: „Și-a plecat pe caz de boală / Drept la Banca Comercială”.

Vorba lui:

„Noi, ăștia care am lucrat la CAP, ar trebui să primim premii și o diplomă de dizidenți, fiindcă, prin deturnările noastre de bunuri, am contribuit la distrugerea societății socialiste, întărind-o pe cea privată. Cum a zis unu’, odată, la sfârșit de an: «Tovarășu’ președinte, ne mai dați ceva sau rămânem doar cu ce am furat?»”

Iată alte câteva mostre de înțelepciune culese de la Venerabilii Foști, despre care s-ar putea scrie mult și bine:

„Era aici un secretar, Ploștinaru, venit din Mehedinți, care adora să ne jignească cu expresia «moldoveni cu capul cât damigeana și mintea cât dopul». Singura problemă era el, care era prost ca noaptea.”

„Noi trăim, vorba lui Sadoveanu, în locul unde nu se întâmplă nimic. Am fi putut fi multe, dar le-am ratat la mustață cam pe toate. Era să avem chiar și gară, deși acum, la cum merge cefereul, să zicem mersi că am scăpat de penibilul situației.”

„Uite, domnul T. s-a apucat de comerț cu icre negre de la ruși. A luat cu 5 lei borcanul, dar numai acasă a văzut că sunt dintr-un fel de plastic, doar pentru decor la chermeze. Dacă mănânci, nu chiar mori, dar sigur ți-e rău.”

„Aici, la noi, e un fel de pol al frigului. Imediat după Joseni, venim noi, concurența. Suntem campioni la capitolul crivăț. Numai că stația noastră meteo are ca indicativ trei de zero, ca făina. Așa că unii se întreabă dacă ea chiar există.”

„Pe individul cu cușmă din colț, îl vezi? Are 90 de ani și e sănătos tun, nu ca noi. N-are nici pe dracul. Bea câte 3 cafele. De 34 de ani papă pensia statului, una grasă, de fost plutonier. Ei, ăsta o să ne-ngroape pe toți…”

Lumea domnului Haha

În cele din urmă, mă las acaparat de domnul Haha, care își face o introducere de milioane:

„Tocmai am venit de la voi, de la Cluj, unde am fost internat la Medicala III. M-au cârpit doctorii în zona gastro-intestinală, deși, ca să folosesc o metaforă din fotbal, a fost cât pe ce să dau mâna cu tușierul. Așa se spune atunci când moartea îți trage cu ochiul. Acum mă simt de parcă trăiesc în prelungiri. Misterul numelui meu? E de origine slovacă. În 1938 au avut un președinte pe nume Haha, care i s-a opus lui Hitler”.

Ne conectăm imediat, fiindcă amândoi am făcut armata pe vremea comuniștilor, la transmisiuni. Eu la radio-releu, întinzând antene care nu prindeau niciodată nimic, iar dânsul la radio-telegrafie, învățând codul Morse.

Domnul Haha e pasionat de arme și efecte din războiul doi mondial. O să-mi arate muzeul pus la punct în vechiul conac Theodor Balș.

Pe drum, mă întreabă cum îi întreabă popa pe membrii familiei la înmormântări: „Cum vreți? Varianta lungă sau varianta concentrată? Fiindcă eu pot vorbi și 5 ore despre obiectele colecționate aici într-o viață”.

Cum în conacul cu ziduri groase de un metru e un frig pătrunzător, optez pentru varianta intermediară, care durează aproape două ceasuri.

Urmează o buclă temporală în care uit de frig, fiindcă spiritul enciclopedic și memoria elefantină ale domnului Haha te țin prins mai ceva ca un film de acțiune, în care se strecoară domnitori, boieri, prinți, poeți, ofițeri SS, ba chiar celebrul Miki Șpagă, fost senator de Darabani, fiindcă în sud nu mai încăpea de colegi.

Artefacte de pe vremea comunismului, în camera special dedicată a muzeului.

Organizat pe teme, cu etichete explicative și fotografii de arhivă, muzeul conține preistorie (din aceea cu dinți de mamut și vârfuri de săgeți de silex), arhitectură, obiecte de gospodărie țărănească, obiecte bisericești, o cameră tipic comunistă și, bineînțeles, un amplu spațiu dedicat obiectelor militare.

Printre multe altele, aflu și detalii picante. Domnitorul Mihail Sturdza îi dă hatmanului Balș dreptul de a înființa târgul Darabani, cu 12 iarmaroace pe an. El este cel care îi invită pe evrei să se așeze în zonă, oferindu-le avantaje fiscale, și tot el are o nevastă de a doua, poreclită Smaranda cu Chimirul, deoarece umbla prin târguri și strângea dările, familia fiind tare avidă de bănet.

Colecția de aparatură, obiecte, echipament și efecte e impresionantă, la fel pasiunea cu care domnul Haha poate vorbi despre căști prusace, căști de tanchist, tip coș de cărbune, model 36 de ofițer SS, model Raiders americană, vietnameză de gherilă etc.

În vitrine și pe pereți mai poți vedea un aparat foto Leica cu svastica gravată pe el, gamele, rucsaci, lopeți, baionete, uniforme sau o sirenă de alarmă antiaeriană funcțională. Iar ca bonus, poți primi o demonstrație live de radiotelegrafie.

Sfântul de la Horodiștea

După amiaza se anunță atât de cenușie, încât nu poate fi salvată decât cu ajutorul unei noi ciorbe rădăuțene. De această dată, mă împrietenesc cu bucătăreasa, care e și șefă de sală peste unicul client.

Vreme de un ceas, sub promisiunea solemnă că nu o voi fotografia, înregistra și nu-i voi pomeni numele, această femeie simplă, cu figură rotundă și ochii ca două mărgele negre, îmi deapănă povestea vieții ei, a copiilor și a locului, așa cum îl vede ea.

Cu glas domol și vorba cântată, îmi pune pe tavă propria perspectivă asupra târgului mărunt și aparent cuminte, dar cu o gură mare cât gura satului, unde toți știu totul despre toți și viețile se petrec la vedere, într-o transparență înfricoșătoare.

Cum seara cade devreme, mi-o petrec făcând inutile fotografii de noapte și conversându-mă cu umbrele răzlețe ale străzii, cu tineri furioși care iau în stăpânire un bar și cu doi polițiști locali cărora nu le vine să creadă că există cineva atât de diliu încât să pozeze Darabaniul pe ceață, by night.

La început suspicioși și mai apoi prietenoși, se arată și dânșii suficient de nevorbiți ca să treacă de la detalii despre oraș la destăinuiri și să încheie cu amintiri din copilărie despre învățătorul lor și joaca de-a v-ați ascunselea prin cele două cimitire evreiești, azi în paragină.

Îl aduc în poveste pe Sfântul și Poiana Teioasa, cu cei patru stejari care au fost plantați, potrivit legendei, de însuși Ștefan cel Mare, loc unde, la Zilele Nordului, se petrec concerte și piese de teatru.

Mă retrag în mijlocul acestui dialog între polițaiul bătrân și cel tânăr, nu înainte de a le face câteva fotografii.

– Stejarii ăia patru acu’ sunt trei. Ca evangheliștii: Luca și Matei.

– Am auzit că unul a ars.

– Ba nu, s-a îmbolnăvit. L-a atacat gândacul.

– Cică l-a trăznit.

– Ba nu, a intrat un vierme sub scoarța lui și s-a uscat așa, în picioare. Apoi s-a rupt.

– I-o fi dat foc careva.

– Ba nu…

Domnul Victor Teișanu, printre legendarii stejari ai lui Ștefan cel Mare.

A treia zi, ceața e atât de deasă, încât vizita la Delta cea nouă a Prutului se amână. Văd în schimb Casa Dănăilă, înțesată de premii, volume științifice, icoane și picturi, multe semnate de autori cunoscuți.

Se amână și vizita în imperiul bomboanelor Bucuria, fiindcă micii traficanți au format în vama Rădăuți Prut o coadă entuziastă de vreo 30 de mașini.

Căruțe stinghere cu lemne umblă agale pe drum, bicicliști nesemnalizați răsar din pământ ca iepurii naivi în bătaia puștii vânătorului, iar sloganele Romsilva de pe marginea drumului aduc aminte cu ironie că hoția e în floare, așa cum dovedește și mega-fabrica Schweighofer, aflată nu departe: „Ocrotiți Pădurea! Ea vă este prieten, dumneavoastră îi sunteți?”

Mă întorc în Horodiștea, localitatea nordului extrem. Intru în ograda bisericii, mă plimb prin cimitir. Satul pare la fel de tăcut ca și cimitirul.

Casele au o arhitectură cu totul aparte, cu o verandă mare și lungă și ușă drept în mijloc. Pe multe dintre ele sunt lacăte aurite. În rest, o tăcere de mormânt.

Singurul semn de viață e prezența unui om de lângă drum mutând găini dintr-o ladă de plastic în alta. Nu-mi rămâne decât un ultim refugiu: Casa memorială a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, bun prilej pentru o revelație.

Ceața mi se ridică de pe ochi, ca un văl, în timp ce blânda și amabila doamnă Gabi – ghidul pe care l-am deranjat telefonic și l-am adus de acasă – îmi deapănă povestea Sfântului, care începe în 1913, la Horodiștea, și se încheie în 1960 în pustiul de pe Valea Cheritului, nu departe de Ierusalim.

Acolo s-a nevoit părintele Ioan Iacob luptând cu demoni și ispite, ajutat de un ucenic credincios, care îi ducea săptămânal pesmet și apă.

Deshumarea trupului său intact a avut loc 20 de ani mai târziu, în 1980, când cei prezenți au fost învăluiți de parfum dumnezeiesc și zbor vesel de păsărele invadând peștera săpată într-un perete de piatră.

Ascultând atent povestea, îmi dau seama că mă aflu taman în casa celui pe care îl descopeream cu ani în urmă, dintr-o întâmplare deloc întâmplătoare, în racla dintr-o biserică grecească aflată pe drumul spre Ierihon, acolo unde, potrivit unei pilde din Scriptură, un om căzuse între tâlhari.

Nepriceputul de mine într-ale Ortodoxiei realizează cu bucurie că acel om – cunoscut în Țara Sfântă drept Ioan Românul – e același cu Ioan Iacob Hozevitul și cu Ioan de la Neamț. Cercul se închide, iată, neașteptat și fericit.

Înainte de părăsi Darabaniul, acest loc viu și adevărat, pe care o mână de oameni pasionați de istorie și memorie locală se încăpățânează să nu-l lase să piară, străduindu-se să-i redea demnitatea cum știu ei mai bine, mă opresc la ieșirea din oraș și, în semn de respect, mă cațăr pe soclul cu numele localității și îndrept litera l din coada cuvântului orașul.

Între timp, sunt privit lung de un om pe bicicletă care poartă o cușmă mare trasă pe ochi și o haină de costum vernil peste un pulovăr gros de lână.

Omul pedalează lent prin ceață, în vreme ce în spate, pe portbagaj, o copilă îmbrăcată numai în roșu, cu ghiozdanul în spinare, scrie concentrată un sms, zâmbind, așa, de una singură.

Fotografiile îi aparțin autorului.

Post Scriptum

După ce am scris povestea aventurii în Nord, am simțit că îmi lipsește ceva. Poate perspectiva celui plecat, dar care nu uită și revine mereu.

Așa că i-am pus câteva întrebări istoricului Dorin Dobrincu, actualmente cercetător la Institutul „A.D. Xenopol” din Iași și redactor șef al publicației Archiva Moldaviae.

– Domnule Dobrincu, de ce este Darabaniul unic?

– Nu știu în ce măsură este Darabaniul unic. Multora ne place să credem că locul în care ne-am născut este unic; de fapt, probabil considerăm astfel locurile de care suntem legați.

Darabaniul are câteva date care îl individualizează, dar acestea țin mai degrabă de geografie, de geopolitică, dacă este să mă gândesc doar la faptul că este cel mai nordic oraș din țară, că este așezat la întretăierea a trei frontiere: ale României, Republicii Moldova și Ucrainei. Dar n-aș vrea să repet locuri comune.

– Care sunt lucrurile care vă leagă de oraș?

– Sunt născut la Darabani, iar memoria alor mei este legată de această localitate și doar de aceasta. Aici s-au născut părinții mei, bunicii, străbunicii și stră-străbunicii mei.

Ca în multe alte cazuri, și într-al meu, memoria familială nu este mai adâncă de patru-cinci generații. Chiar dacă sunt plecat de 26 de ani de acasă (și între timp mai am un „acasă”, la Iași), am revenit mereu la Darabani.

Părinții mei, un frate, nepoți, veri, prieteni și cunoștințe vechi sunt acolo. Mă leagă multe de memoria acelui loc, de oamenii de acolo. Îmi este greu să individualizez amintiri legate de Darabani într-un spațiu limitat, dar încerc.

În primul rând, ar fi lumea fabuloasă a copilăriei, în care părinții, frații, vecinii, prietenii și povestirile – fie că erau spuse acasă ori la biserică – ocupau un loc central, și geografia zonei, cu „țarna” noastră, cu pădurile, pâraiele și iazurile dintre dealuri. Par amintiri ireale, în orice caz, puternic blurate.

Când am intrat în clasa întâi, a trebuit în parte să învăț o nouă limbă. Acasă și în „sat” se vorbea o limbă română cu numeroase arhaisme și regionalisme. A trebuit să-mi adaptez moldoveneasca și să învăț, treptat, româna literară. A fost și o mică traumă, mai ales în primele săptămâni/luni de școală.

Fotografie de arhivă din muzeul găzduit în conacul Balș, cu o învățătoare din Darabani și elevii ei.

Pe de o parte, noi obișnuiam să palatalizăm cuvintele, așa că spuneam chișior (pentru picior), chicat (picat, căzut), chiper (piper), ghițăl (vițel), gie (vie), respectiv gin (vin).

Erau multe cuvinte care-mi erau străine: ciorapi (foloseam colțuni), nasturi (utilizam bunghi), cearșaf (prostire), plapumă (oghial).

Preferam multe alte cuvinte moldovenești: omăt (mai rar zapădă), acasă aveam un zămnic (beci), mâncam harbuji și zamuji (pepene roșu, respectiv pepene galben); castraveților le ziceam pepeni; făceam măligă (mămăligă) din făină de popșoi (porumb).

De obicei, ne uitam înclo (acolo), ne aburcam (suiam) undeva sau îi făceam atenți pe ceilalți cu Inga! (Iată!).

În afară de șocul lingvistic, școala mi-a accentuat, probabil decisiv, alteritatea. Veneam dintr-o familie evanghelică, iar într-o lume a oficialităților, marcată de național-comunism, și într-o societate cu destule manifestări vechi de intoleranță, această diferență era departe de a fi bine văzută.

Au fost necesari ani pentru a înțelege satisfăcător ce și de ce se întâmplă, pentru a accepta ceea ce consideram că era acceptabil și a respinge, în diverse moduri, ceea ce era insuportabil.

În fine, amintiri puternice sunt legate de lumea cărților, a bibliotecii și a visurilor libere. Puteam citi oriunde, în casă, în pod, în căpițe cu fân sau pe deal. Lecturile mă ajutau să evadez din lumea aceea, chiar să-mi construiesc propriul univers.

După ce, în școala primară, împrumutasem cărți de la biblioteca școlii la care învățam, la începutul gimnaziului am făcut pasul spre biblioteca orășenească.

Prima carte împrumutată de acolo am adus-o spre restituire a doua zi. O citisem, practic, pe nerăsuflate. Neîncrezător, cu cartea în mână, bibliotecarul (Tancu) m-a întrebat dacă o citisem, iar după aceea m-a chestionat cu privire la conținut. A fost prima și ultima dată când un bibliotecar m-a supus unui asemenea „test”.

– Cum explicați că încă poți găsi acolo oameni speriați că rușii pot confisca totul oricând, inclusiv Darabaniul?

– Darabaniul a fost localitate de graniță de la 1812 până la 1918, cu un scurt hiatus din acel an până în 1940, apoi între 1941-1944. În iunie 1940, prin cedarea nu doar a Basarabiei și nordului Bucovinei, ci și a nouă comune din fostul județ Dorohoi (așa numitul Ținut Herța), granița URSS a ajuns pe Prut.

Cedarea unor teritorii fără luptă a hrănit angoasele celor aflați pe noua graniță. În timp s-a întipărit ideea potrivit căreia creionul cu care Stalin trasase conturul noilor achiziții pe o hartă fusese prea gros și așa a ajuns Ținutul Herța la sovietici. Astăzi știm că este doar folclor.

Statuie în stilul realismului socialist aflată la ieșirea din Darabani, spre Horodiștea.

Arhivele rusești au dezvăluit că sovieticii au luat cele câteva comune dorohoiene din motive strategice. Dacă voiau, puteau să ia mai mult. Autoritățile de la București au cedat zeci de mii de kilometri pătrați în acel an 1940. Ce mai contau câteva sute de kilometri pătrați în plus?

Angoasele legate de prezența sovieticilor dincolo de râul care străbate vechea Moldovă erau, fără îndoială, la cote ridicate în 1940/1941 și 1944/1945. După aceea, spaimele de acest fel probabil au dispărut.

În orice caz, eu nu am sesizat existența – astăzi – a spaimei că rușii ar putea lua Darabaniul. Poate fi doar o afirmație a cuiva mai slab de înger.

Războiul româno-germano-sovietic început în vara anului 1941 a dus din nou granița pe Nistru, dar a readus-o pe Prut în 1944, unde a rămas până astăzi.

Perioada a fost marcată nu doar de distrugerile și lipsurile provocate de război sau de morții de pe front, ci și de deportarea dincolo de Nistru a populației evreiești din localitate, unde o mare parte și-a găsit sfârșitul.

Trupele sovietice au intrat în Darabani la începutul lunii aprilie 1944 și au instituit, cum s-a întâmplat peste tot în nordul Moldovei, un sistem de guvernare în care i-au folosit pe unii dintre localnici.

În anii următori, treptat, s-au consolidat autoritățile procomuniste, iar din 1948, explicit totalitare. Zona a cunoscut seceta din 1946 și foametea din 1947, cel din urmă fenomen rămânând până astăzi în memoria locuitorilor.

Avea să urmeze apoi lungul și distructivul proces al colectivizării agriculturii, plus fenomenul migrației „în țară”.

– Cum de a ratat orașul, la mustață, șansa de a avea gară?

– Investiții s-au făcut cu zgârcenie în zonă, fie pentru că nu existau resurse atractive de exploatat, în afara celor agricole, fie pentru că banii erau îndreptați spre alte locuri.

De altfel, drenarea resurselor către centrele raionale și regionale într-o primă fază, ulterior județene, ca să nu mai amintesc de centrul statului, a fost o practică bine cunoscută. Unele orașe și zone s-au ridicat în acest fel, altele au stagnat ori chiar au regresat.

În anii 1980 se vorbea des la Darabani – și exista un fel de optimism în anumite cercuri – despre construirea unei linii de cale ferată care să lege Darabaniul de „lume”.

Ar fi fost mai bine în acel context și pentru transportul persoanelor și pentru nevoile economice. O parte din linia de cale ferată s-a construit până la Săveni. De acolo ar fi trebuit să ajungă la Darabani. Însă după prăbușirea regimului comunist, și linia Dângeni-Săveni s-a închis după doar câțiva ani de funcționare.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€