Investește în ceea ce crezi!
Fii alături de noi în promovarea jurnalismului de calitate din România. Donează

Noua cursă a înarmărilor (I): rachetele nucleare

Atmosfera zilei de 8 decembrie 1987 era incredibilă pentru toți cei care trăiseră din plin încordarea Războiului Rece: președintele american stătea alături de secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și anunța, de la Casa Albă, un tratat care avea să ducă la distrugerea a mii de arme nucleare și la desființarea unei întregi categorii de rachete cu rază scurtă și intermediară de acțiune.

Cu stilu-i caracteristic, Ronald Reagan a citat din fabula "Racul, lebăda și știuca" a lui Ivan Krîlov, în care cele trei animale nu reușesc să urnească un car pentru că fiecare trage cum știe: lebăda în sus, către nori, racu-ndărăt și știuca, la iaz.

Era o amintire a faptului că negocierile pentru Tratatul Forțelor Nucleare Intermediare (INF) duraseră mai mult de 6 ani și fuseseră întrerupte de momente tensionate, din cauză că ambele părți desfășuraseră în Europa sute de rachete nucleare cu rază scurtă și intermediară de acțiune.

Fără să se lase mai prejos, Mihail Gorbaciov i-a amintit lui Reagan de spusele lui Ralph Waldo Emerson: "Răsplata unui lucru bine făcut este de a-l fi făcut bine".

Era o aluzie deloc transparentă că acest tratat urma să fie valoros abia atunci când cele două națiuni reușeau să-l ducă la capăt.

Și, tot spre surprinderea generală, au reușit. Până la 1 iunie 1991, aveau să fie distruse 2692 de rachete nucleare: 846 de către Statele Unite și 1846 de către Uniunea Sovietică.

"Fie ca ziua de 8 decembrie 1987 să devină o dată care va fi înscrisă în cărțile de istorie, o dată care va marca o cumpănă ce separă era riscurilor tot mai mari ale unui război nuclear de era demilitarizării vieții umane".

Mihail Gorbaciov

*

De ce era important acest tratat? Pentru că a diminuat puternic amenințarea nucleară care plana asupra Europei, văzută până atunci drept principal teatru de confruntare între cele două superputeri.

SUA și URSS și-au luat angajamentul să nu dezvolte alte rachete nucleare cu rază scurtă și intermediară de acțiune (500 - 5.500 de kilometri) cu lansare de la sol.

Iar lucrurile păreau că se așază pe un făgaș al denuclearizării totale, mai ales după semnarea unor tratate care priveau și rachetele intercontinentale − dintre care New START, semnat pe 8 aprilie 2010, este cel mai important.

Acest tratat ar trebui să ducă la înjumătățirea arsenalului de arme nucleare strategice al celor două țări, însă expiră în 2021, iar Donald Trump a declarat că-l consideră defavorabil Americii.

Este evident că va face și cu acest tratat ce a făcut cu alte înțelegeri încheiate de predecesorii săi, în special de Barack Obama: îl va arunca în aer, ca apoi să-l înlocuiască cu unul "mai bun".

Chiar și în urma valurilor de dezarmare, forțele nucleare desfășurate și gata de utilizare ale SUA și ale Federației Ruse rămân impresionante:

− rușii au 527 de rachete balistice intercontinentale (ICBM) ce pot fi lansate de la sol sau de pe submarine (SLBM), 1444 de focoase nucleare desfășurate pe aceste rachete, precum și desfășurabile cu ajutorul bombardierelor, 779 de lansatoare de ICBM și SLBM, inclusiv bombardiere;

− americanii au 652 de ICMB-uri și SLBM-uri, 1350 de focoase nucleare desfășurate pe acestea, precum și 800 de lansatoare de ICBM și SLBM.

Amenințarea acestor rachete este una formidabilă nu doar pentru oameni, ci și pentru viața de pe planetă în general.

Iar dacă, până acum, numărul lor a fost redus în etape succesive, se pare că perioada de dezarmare nucleară a luat sfârșit, pentru că SUA au anunțat că se vor retrage din tratatul INF în această vară, iar Rusia a replicat suspendându-l imediat.

Un tratat care nu mai mulțumește pe nimeni

Ambele părți se acuză reciproc de încălcarea tratatului INF prin varii acțiuni:

− rușii sunt nemulțumiți de dronele capabile să atace ținte pe distanțe de peste 500 de kilometri, precum și de scutul anti-rachetă instalat la Deveselu, pe care-l consideră o structură ofensivă;

− americanii arată către racheta rusească Novator 9M729 / SSC-8, care ar avea o rază de acțiune de peste 500 de kilometri, violând astfel INF.

Adevărul este că niciuna dintre părți nu mai pare mulțumită cu acest tratat.

Rusia, pentru că ar fi împiedicată să-și dezvolte un arsenal convențional și nuclear cu rază scurtă și intermediară de acțiune, cu care poate ține în șah ținte din Europa și China.

Iar Statele Unite, pentru că au nevoie de asemenea arme dacă vor să restabilească echilibrul de forțe în Asia de Sud-Est, acolo unde China deține câteva mii de rachete convenționale de acest tip.

Deveselu: realitate versus dezinformare

Scutul instalat la Deveselu folosește rachete SM-3, cu rază de acțiune de până la 900 de kilometri, ceea ce, conform rușilor, ar încălca tratatul INF.

Dar racheta SM-3 este doar una de tip interceptor cinetic (folosește doar forța impactului) și nu poate fi folosită cu succes în mod ofensiv.

În plus, rachetele balistice pe care le poate intercepta sunt relativ simple, fără focoase dirijabile (așa cum au forțele armate ale Federației Ruse), fiind destinate în a contracara amenințări venite din partea noilor state cu potențiale capacități nucleare (Coreea de Nord, Iran etc.).

Lansatoarele de la Deveselu sunt compatibile cu rachetele Tomahawk, spun rușii.

Americanii răspund că nu s-a pus niciodată problema de a aduce în România aceste rachete (lansate în acest moment doar de pe nave, fără a face subiectul tratatului INF).

Cum arată baza de la Deveselu

*

În timp ce neagă că noua rachetă Novator 9M729 / SSC-8 ar încălca tratatul INF, Rusia derulează o campanie de promovare a modului în care-și va moderniza capacitățile nucleare.

În decembrie 2018, președintele Putin se lăuda cu racheta hipersonică Avangard, capabilă să depășească de câteva ori viteza sunetului și să lanseze multiple focoase nucleare dirijabile, care cad spre țintele lor cu circa 30.000 de kilometri pe oră, fiind imposibil de interceptat.

Americanii nu vor avea o rachetă similară mai devreme de doi ani, spun experții, ceea ce dezechilibrează balanța de putere.

În plus, ministrul Apărării de la Moscova a declarat că torpila nucleară Poseidon, lansată de pe submarine, poate avea încărcături "de 100 de megatone", ceea ce ar putea provoca un tsunami devastator pentru sistemele de apărare instalate pe coastă. (Totuși, cea mai puternică bombă nucleară testată vreodată nu a avut decât 58,6 megatone, deci probabil că oficialul rus s-a lăsat dus de valul propagandei).

RS28-Sarmat (Satan 2), o rachetă intercontinentală cu multiple focoase nucleare, ar fi capabilă să distrugă dintr-o singură lovitură orașele principale dintr-o țară de dimensiunile Franței.

Apropo de Franța, aceasta tocmai a lansat o rachetă ASMP de pe un avion de luptă, ca avertisment la adresa rușilor.

Racheta poate fi echipată cu focoase nucleare de 100-300 de kilotone, fiind încadrată în strategia de luptă a francezilor, ca măsură de avertisment înainte de folosirea armelor nucleare strategice. Iar francezii mai au circa 300 de focoase nucleare.

Cursa miniaturizării nucleare

În ciuda propagandei și a gesturilor belicoase, accentul nu se pune doar pe armele de foarte mare putere.

Dimpotrivă, cursa este concentrată pe rachete cu capacități de distrugere relativ modeste, de câteva kilotone (de două până la trei ori mai puțin decât cele 15 kilotone ale bombei de la Hiroshima), dar capabile să frângă dorința de luptă a inamicilor.

În anii '80, atât SUA, cât și URSS aveau sute de arme cu putere redusă: torpile nucleare, rachete nucleare care puteau fi lansate de pe un simplu transportor blindat, bombe care puteau fi lansate de pe avioanele de vânătoare etc.

Americanii le-au eliminat complet în urma câștigării Războiului Rece, pentru că le considerau periculoase și inutile. Nu și rușii, care au moștenit cea mai mare parte din arsenalul Uniunii Sovietice, cu un total estimat la 2.000 de focoase nucleare "tactice".

Rusia are nevoie de acest arsenal pentru a contracara forțele convenționale mult superioare de care dispune NATO în Europa.

Conform declarațiilor făcute de oficialii săi, Federația Rusă nu ar ezita să le folosească în faza inițială a unui conflict, ca să lovească aglomerările de trupe și centrele vitale ale infrastructurii militare inamice.

Problema e că, dacă țara vizată e parte din NATO, americanii și aliații lor nu pot replica proporțional, fiindcă armele nucleare aflate la dispoziție sunt prea puternice și pot duce la escaladarea rapidă a conflictului până la un război total și devastator.

*

O rachetă tactică de 5 kilotone care să "niveleze" instalația de la Deveselu nu ar avea efecte directe asupra orașului Caracal, aflat la doar 6 kilometri distanță.

De altfel, rușii au amenințat că avioanele MiG-31 pot lansa o astfel de rachetă de deasupra Mării Negre, aceasta atingându-și ținta în doar 4 minute.

Numai că un răspuns american sau european ar fi de cel puțin 10 ori mai puternic. Cu alte cuvinte, disproporționat.

Tocmai de aceea, SUA au anunțat construirea unei noi rachete nucleare tactice, W76-2, de numai 5-7 kilotone, care ar trebui să dea un răspuns potrivit unui atac tactic rusesc.

Experții avertizează însă că rachetele tactice sunt lansate de aceleași structuri care pot lansa și rachete nucleare de mare putere.

Asta înseamnă că, odată lansate și detectate de către partea adversă, este imposibil să distingă între rachete tactice de 5 kilotone, care distrug doar un cartier, rachete de 100 de kilotone, capabile să radă de pe fața pământului un oraș ca Bucureștiul, sau rachete mult mai puternice, de câteva megatone, care ar distruge și zonele adiacente și ar iradia sute de kilometri pătrați.

Lansarea unei singure arme nucleare ar fi de ajuns pentru ca partea adversă să reacționeze cu întregul arsenal de care dispune, în încercarea de a distruge cât mai mult din forța de lansare a inamicului.

Iar faptul că generalii ambelor părți cred că folosirea armelor nucleare de foarte mică putere merită să fie luată în considerare este deosebit de îngrijorător.

Simulatorul de explozii nucleare

Cine vrea să vadă efectele unui atac nuclear o poate face pe un simulator de explozii, aflat pe acest site.

Diferențele între o încărcătură detonată în aer și una detonată la atingerea solului sunt uriașe, mai ales în privința efectelor secundare. Acestea sunt mult mai grave în al doilea caz, din cauza ridicării în atmosferă a milioane de tone de praf radioactiv.

Majoritatea exploziilor nucleare ar avea loc la 100 - 1.000 metri deasupra solului, pentru a permite trupelor terestre să ocupe zona fără a fi iradiate.

Captură de pe simulatorul de explozii.

Noile puteri nucleare

SUA și Rusia nu sunt singurele angrenate în această nouă cursă a înarmărilor. China a reușit deja să dezvolte tehnologie de ultimă generație și își modernizează rapid forțele militare.

Conform unui raport publicat de Pentagon în ianuarie 2019, puterea de la Beijing profită la maximum de legile interne care obligă partenerii străini să-și divulge secretele tehnologice dacă vor să aibă acces pe uriașa piață chineză.

China își dezvoltă atât de repede capacitățile de luptă, încât autorii raportului de la Pentagon se declară îngrijorați că echilibrul de putere din Marea Chinei de Est va fi destabilizat în curând, iar Armata de Eliberare a Poporului și-ar putea încerca forțele cu o invazie a Taiwanului până în 2025.

Totuși, intervalul de 40 de ani în care chinezii nu au luptat în niciun război de anvergură e un element de care trebuie să se țină seama.

La rândul lor, India, Pakistan și Coreea de Nord își dezvoltă și modernizează propriile arsenale nucleare. Iar Iranul are deja rachetele necesare, deși nu le poate echipa cu focoase nucleare.

Este o cursă a înarmărilor care costă zeci de miliarde de dolari anual. O țară ca Franța, cu un arsenal nuclear relativ mic, cheltuia până acum 3,5 miliarde de euro pe an pentru programul său nuclear și a anunțat că va ridica această sumă la 5 miliarde până în 2020.

Vom trece, așadar, printr-o perioadă în care bugetele marilor puteri vor reflecta neîncrederea crescândă dintre ele, iar dacă istoria ne învață ceva, tratatele viitorului vor fi încheiate abia după ce vom trece din nou printr-o criză.

Însă marile puteri nu construiesc doar rachete nucleare capabile să ajungă dintr-o parte în alta a lumii în câteva minute. Panoplia de arme SF aflate în pregătire este mult mai diversă. Și cu nimic mai puțin înfricoșătoare. (Despre acestea, într-un articol viitor.)

După trei decenii de la visul lui Reagan și Gorbaciov, lumea se grăbește, parcă, să retrăiască angoasele de la începutul anilor '80. Iar de data asta, România e prinsă la mijloc.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează