Investește în ceea ce crezi!
Fii alături de noi în promovarea jurnalismului de calitate din România.

"Men Like Me". Cinste ție, carte mică și puternică!

Undeva, demult, în Anglia. Pe ceață, normal. La serbarea de sfârșit a liceului, în prezența părinților îmbrăcați de gală și a mătușilor excesiv de parfumate, directorul cu sprâncene stufoase i-a ridicat pe elevi pe rând în picioare, torturându-i, pentru ultima dată, cu fatala întrebare: "Tinere, tu ce ai de gând să faci în viață?"

Copiii, acum tineri în toată firea, s-au supus, răspunzând stingheriți te miri ce: instalator, mecanic auto, medic, coafeză, inginer structurist, profesoară, actriță etc.

Audiența era sobră, iar atmosfera, încărcată de nenumăratele oferte de destin pe care ți le poate face viața când tocmai ai scăpat de coșmarul școlii obligatorii. Doar un tinerel deșirat, cu un zâmbet șugubăț, a reușit să iște un hohot general de râs.

"Fotograf", a zis el.

Povestea asta am auzit-o chiar din gura lui Bill Jay, protagonistul întâmplării, pe o terasă scăldată în soarele acela sticlos al Californiei, care e capabil să-ți vândă iluzia că poți trăi veșnic și să nici nu răcești vreodată.

Uneori mi se face dor de acea lumină: mă tem că n-o s-o mai văd decât în vis, fiindcă viza americană mi-a expirat și mi-am jurat să nu mai merg în America decât atunci când românii vor putea descinde și ei în țara celor mândri și liberi fără să aibă nevoie de viză.

Adică, la cum se mișcă lucrurile, undeva la Paștele Cailor.

Ne aflam în Ocean Beach, un orășel de lângă San Diego alcătuit de-a valma din surferi, hippies în retragere, motocicliști spăimoși cu bărbi de ZZ Top, artişti, oameni bogaţi camuflați în loseri, boemi, activiști, veterani ai războiului din Vietnam şi o seamă de homeless.

Alcătuiau o comunitate ciudată de zdrențăroși, care păreau uneori chiar mulțumiți. Viața de vagabond ce stă pe plajă și ronțăie pizza la +24 de grade, iarna, poate fi, să recunoaștem, de invidiat.

Mi-a plăcut de Bill din prima clipă. Nu se putea ascunde nimic rău după zâmbetul său larg, încadrat de o barbă albă de Moș Crăciun și de o pereche de ochi vii și veseli.

Era un personaj generos, deschis şi tonic, posesor al unui subtil umor britanic. Şi, gentleman cum era, a acceptat să stea de poveşti cu un no name ca mine, un tip venit dintr-un soi de lume a treia pe harta fotografică mondială.

Din prietenia noastră avea să se nască ideea unei colecții de cărți menite să ajute fotografii să reflecteze mai mult și să apese pe declanșator ceva mai puțin.

În materie de fotografie, Bill era în mod cert un connaisseur, unul dintre cei mai rafinaţi pe care i-am întâlnit. N-a fost niciodată fotograf în sens deplin, așa cum a promis la absolvire, adică unul care să se ia în serios.

Mereu a părut că doar se joacă, așa, lăturiș, dar de fiecare dată a făcut-o frumos. A fost, în schimb, un mare istoric, comentator și critic.

Ca un îndrăgostit incurabil, a gândit, a declanşat şi a scris vreme de 50 de ani despre acest mijloc de expresie − considerat mult timp un soi de Cenușăreasă a artelor vizuale.

A publicat peste 400 de articole şi 20 de cărţi și a predat la nivel academic timp de 25 de ani, fondând în Arizona o adevărată școală de gândire fotografică.

Mi-a povestit despre dezamăgirile și satisfacțiile lui de la catedră, conchizând:

"Darul cel mai de preţ pe care i-l poate oferi profesorul unui student este o resursă de care să se folosească, iar nu o autoritate căreia să i se supună. Profesorul ar trebui să fie un depozitar de alternative, direcţii, atitudini. Profesorul arată cu degetul către lună. Studentul trebuie să înveţe mai întâi să se uite la lună, nu la deget".

Înainte de a se apuca de scris și predat, a fost director a Centrului de Artă Contemporană din Londra și a patronat două reviste-cult ale anilor 60-70: Creative Camera și Album. Le puteți răsfoi aici.

Despre fotografia ca artă, avea rezerve. La fel despre supra-interpretările care sunt la modă în era digitală.

"Fotografia nu poate purta povara intelectuală cu care o încărcăm fiindcă aşa e la modă. Fotografia nu este un joc intelectual, ci un răspuns emoţional la o viaţă plină de trăiri".

Iar viaţa în întregul ei nu e o poveste plictisitoare, ci o sursă inepuizabilă de subiecte dintre cele mai diverse, care cer un ochi atent, un aparat oarecare, o empatie reală și enorm de mult exercițiu de selecție.

Fotografia celebrează banalul, nevăzutul, trecerea, clipa; e în stare să facă, din cele mai comune lucruri cu putinţă, ceva memorabil. Aici stă marea ei putere. Iar povestea acestei cărți dovedește din plin acest fapt.

Acum, Bill se pensionase și își descoperise un loc "pe inima lui" alături de oamenii străzii din Ocean Beach, printre care își plimba câinele pe nume Weegee, după un celebru fotoreporter din New York-ul anilor '50.

A observat cu timpul că acei oameni semănau foarte bine cu el. Aveau cam aceeași vârstă, cam același fel de barbă și cam aceeași detașare în fața adversităților vieții. Și tocmai acest fapt i-a oferit ideea unei povești fotografice inedite care, pe acea vreme, era doar în stadiul de documentare.

Men Like Me este o carte pe cât de mică, pe atât de puternică. Ea coagulează poveștile simple ale acestor oameni bătuți de soartă și le completează cu două ingrediente vizuale cumva complementare: un portret alb-negru și un peisaj urban color.

E o carte născută din relație, din încredere reciprocă. E născută din plimbările la ceas de seară pe așa numita Dog Beach, alături de acești oameni fără adăpost care își poartă poveștile cu ironie amară, cu umor și cu atâta demnitate cât e capabil fiecare să ducă.

Toate imaginile sunt făcute cu un mic aparat compact argintiu, care e mereu atât de aproape de mutrele oamenilor, încât parcă ar vrea să se strecoare drept în sufletele lor.

Bill avea să se încăpățâneze să-i ofere fiecărui subiect o fotografie pe hârtie, deși nu-și putea imagina ce ar putea face acești amărâți cu o bucată fragilă de hârtie alb negru, având imprimată o imagine deloc flatantă.

Surpriza a fost că, odată, unul dintre ei l-a invitat într-un garaj abandonat nu departe de plajă, unde se mai adunau băieții. Acolo, puse pe perete, se aflau toate pozele lui, într-o așa numită "Galerie a rușinii" (Hall of Shame), un joc de cuvinte opus cunoscutului termen de "Galerie a celebrității" (Hall of Fame).

Doar că, într-o bună zi, o razie a Poliției a distrus expoziția improvizată și i-a împrăștiat pe vagabonzi care pe unde.

Portretele lui Bill Jay au o carnalitate dureroasă: chipurile par să depoziteze povești tragice, cam câte fire albe răsar tăios din barba personajelor.

Unii sunt pur și simplu sictiriți de viață, unii au luat-o razna în tunelele din jungla vietnameză, pe alții i-au abandonat toți: soții, copii, familie, iar o seamă au ajuns pe străzi dintr-o prostie ori dintr-o toană a destinului.

Sunt fie chipuri întregi, încadrate strâns și brăzdate de riduri și fire de păr, fie doar frânturi de chip, cioburi, un soi de resturi de oameni care se agață de viață ca naufragiații de scânduri în largul mării.

Bill îi ascultă docil, fără să-i agreseze cu prea multe întrebări, notează ce spun și fotografiază. Rezultă dialoguri percutante, amare, precum cele selectate mai jos:

"L-am întrebat ce vârstă are. Mi-a spus așa: «Îți zic pe bune. Greșeala asta, să am 60 de ani, jur că n-o mai fac niciodată»". (Bob, om al străzii)

"A fost cel mai tâmpit lucru pe care l-am văzut vreodată. Seara trecută, tipul ăsta (arată cu degetul strâmb spre un amărât de pe faleză care stătea nemișcat chiorându-se la mare și înfofolit într-o pătură soioasă) a făcut rost, nu știu de unde, de niște cașcaval.

Și-a luat de băut și s-a apucat de festivități în gura mare până când cineva a chemat poliția. Ce crezi că a făcut idiotul naibii? A fugit. Drept în ocean, cu toate țoalele alea împuțite pe el, inclusiv geaca groasă și bocancii.

S-a dus la fund ca ciocanul. Era atât de greu, că trei polițiști s-au chinuit să-l tragă înapoi pe mal. Păi, unde credea c-o s-o șteargă? În Hawaii?" (Willie, om al străzii)

"Am dat de Mike lângă un tomberon revărsat de gunoi. Arăta groaznic, ca bătut, jegos și cu ochii roșii. Suna la fel de rău cum arăta, iar o tuse umedă, din străfunduri, îl frângea în două făcând să-i dea lacrimile.

Încet, fără urmă de răutate, atunci când l-am întrebat dacă aș putea să fac ceva pentru el, mi-a zis ferm să mă car.

 «Ai putea să te cari chiar la morgă», mi-a zis. «Morga-i plină de bătrâni ca mine. Ăia ar da orice să fie ca mine acum. Nu contează că mă simt ca dracu'. Dar toți ăia țepeni de acolo, de la morgă, ar muri de bucurie să facă exact ce fac eu acum, lângă tomberonul ăsta. Asta-i filozofia mea. No, bun, acum plimbă ursu»". (Mike, vagabond)

"− Nu l-am văzut demult pe Willie în zonă.

− E mort.

− Cum așa, când s-a întâmplat?

− Săptămâna trecută. Încerca să se ridice de jos. M-am dus la el pe plajă, unde obișnuia să doarmă. Doar o privire i-am aruncat și a fost destul. Am fost medic în Vietnam, am văzut chestia asta de nenumărate ori. Willie era pe moarte, clar. I-am zis: «Willie, ești pe ducă. Vrei să fii lăsat în pace să mori aici sau vrei să chem salvarea?» A căzut pe gânduri vreme îndelungată. În cele din urmă, a zis: «Cheamă mai bine salvarea». L-au luat. Restul l-am aflat pe urmă. În timp ce se pregăteau să-l interneze, s-a strecurat pe ușă afară și a dispărut ca măgaru-n ceață. L-au găsit mort a doua zi, pe o alee". (Big Bill, vagabond)

După ani de zile, chiar înainte să-i apară cartea, Bill mi-a trimis o scrisoare însoțită de două portrete gata de a fi puse în ramă, ceea ce am și făcut: Mike și Big Bill.

A fost ultimul semn de viață primit de la el.

E-mail nu avea, așa că ne scriam scrisori. Am aflat ulterior că a părăsit Ocean Beach și, odată cu asta, lumea toată, așa cum o știa. A încheiat cu scrisul, fotografiatul și conferențiatul.

La fel ca Willie cel ajuns la Urgență și ca vagabonzii rătăcind pe Dog Beach, a ales să se care din peisaj, pur și simplu. Se pare că își însușise lecția lor de viață.

Și-a găsit pacea într-o casă mică, cu plajă, undeva în Costa Rica. După aproape un an de fericire a murit în somn, ca un pustnic.

Atunci am înțeles cât de profundă și adevărată e cărticica aceasta. Într-adevăr, Bill s-a făcut una cu vagabonzii lui, care exact așa erau: oameni ca el.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.