Maica Rusie și tatăl tuturor trenurilor: Moscova

Voicu Bojan

Redactor

10.000 de kilometri de cale ferată în 3 săptămâni. Opriri în 8 orașe și un total de 7 ore − diferență de fus orar.

Totul, pentru a afla ceva despre Rusia și sufletul rus, la 100 de ani de la revoluția bolșevică.

Dor de ducă

1. Cred că, dintre toate mijloacele de transport cu care poți traversa planeta în lung și-n lat, cel mai romantic este trenul. Nimic nu excită mai tare imaginația unui potențial călător. Tot ce se țese în jurul trenului e poveste, poate și fiindcă una dintre cele mai fascinante jucării ale copilăriei era trenulețul electric. Iar cu chestiile astea din copilărie, care îți rămân lipite undeva în pliurile memoriei, e bine să nu te pui.

2. Dar care tren? Și încotro? Ai putea lua trenul cu aburi de pe Valea Vaserului, ca să-l vezi cum pufăie și oftează din încheieturi. Ai putea lua mocănița din Darjeeling, India, ceea ce am și făcut cândva. Sau ai putea lua un tren japonez care merge cu 300 de kilometri pe oră, și atunci te-ai simți ca un glonte plecat din pușca vânătorului spre tâmpla căprioarei.

Sau ai putea lua un tren românesc de scurt parcurs, scrâșnitor și lent ca un șarpe boa, așa cum am luat odată unul care a bătut un record: a făcut vreo 4 ore de la Cluj la Teiuș, unde s-a oprit cu un chițăit lung cât un căscat de duminică dimineața, când ți-e lene și să scoți un filtru de cafea din cutie.

Trenul acela de navetiști mirosind a păcură și a slănină a stat demn locului vreun ceas, ca un dinozaur căzut în depresie la aflarea veștilor despre glaciațiune. Când l-am întrebat care-i baiul, conductorul cu lanternă atârnată în loc de cravată mi-a zis serios: „Se recuperează”. Genial.

Saaaau,

3. Dacă tot îți place ideea de tren și povestea din jurul lui, de ce n-ai lua chiar Trenul trenurilor, tatăl tuturor trenurilor, cel care aleargă pe cea mai lungă rută din lume? Trans-Siberianul! Să știi o treabă, să te lecuiești pe vecie de romantism.

Să-ți intre trenul în piele odată pentru totdeauna, ca un tatuaj. Ei uite, ăsta e genul de vis pe care l-am întâlnit la mai toți pasionații de călătorii, și nu doar la ei, ci și la oamenii normali, cei care stau locului și iubesc nespus ordinea din bucătăria lor.

Chiar, cum ar fi să tot mergi din Europa până la Pacific, adică aproape 10.000 de kilometri, experimentând, după cum urmează:

Nu e ușor să te hotărăști. Ai nevoie de un brânci serios. Sau, dacă ești un suflet mai sensibil la literatură, ca mine, ai nevoie doar de câteva fraze bine ticluite. Când le afli, știi că ești predestinat drumului, fie el și de fier.

Mie mi-a pus capac un pasaj din Ilf și Petrov. Iată-l:

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 21-23 martie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Festivalul Filmului Francez în București, Green Film Days în Cluj-Napoca, concerte în Timișoara și festival de animație japoneză în Iași. Tu ce faci în weekend?

„Un om se trezește brusc în toiul nopții. Își simte sufletul trist. (…) Omul zace cu ochii deschiși, își aduce aminte că tinerețea a trecut, că la apartament nu a plătit demult, că fetele pe care le-a iubit s-au măritat cu alții, când, deodată, de departe de tot, aude glasul slobod al unei locomotive.

Și e așa un glas, că omului prinde să-i bată inima. Iar locomotivele țipă, vorbesc între ele, umplu noaptea cu strigătele lor – și gândurile omului se schimbă.

Deja nu i se mai pare că tinerețea a trecut și că n-o să se mai întoarcă. Toată viața e înainte. Și el e gata să plece chiar acum, așa cum e, doar cu pătura asta înfășurată pe el. Să se ducă unde o fi, la Suhinici, la Sevastopol, la Vladivostok, la Ruzaevka, pe Baikal, la lacul Gohcea, la Jmerinka.

Stând în capul oaselor pe pat, zâmbește. Este cât se poate de hotărât, e cutezător și plin de inițiativă, nimic nu-i poate sta în cale. Călător – ce mândru și deosebit sună acest cuvânt!” (Dor de ducă. În volumul „Atitudine nepăsătoare față de stomac și alte povestiri”, editura Polirom, 2013)

Cam cât de mare poate fi foarte marele?

Maica Rossiya seamănă cu un animal enorm, cu blană deasă, proaspăt trezit din hibernare. E un spaţiu de necuprins cu mintea omului, un spațiu despre care vorbim prea mult cunoscându-l prea puţin. Seamănă cu un fluviu imens, cu Volga, Obi sau Amur, un fluviu a cărui forță stă tocmai în curgerea lui lentă, nepăsătoare și impasibilă.

Siberia e și mai și – e cel mai mare spațiu gol al planetei, umplut de păduri fără număr, de fosile sau mamuți congelați în permafrost, presărat de cele 18 milioane de cadavre aflate pe conștiința lui Stalin, cel care a zis cândva că, pentru el, „moartea unui om e o tragedie, însă moartea unui milion de oameni e doar statistică”. Drept urmare, a tot muncit sistematic, ca o cârtiță, până a ridicat statistica la rang de artă, iar moartea altora i-a devenit pâinea cea de toate zilele.

Un loc atât de ucigător de mare nu poate fi decriptat cum se cuvine doar polenizându-l din zbor cu ilustra ta prezență de fluturaș nestatornic. Un loc nu poate fi înțeles din mers, ci doar stând acolo, până când fibra lui ți se imprimă în ființă, la fel cum modelul unui milieu pe care ai stat sprijinit cu coatele îți sapă șănțulețe în piele.

Mergând cu trenul de la Moscova până la Vladivostok într-un soi de hop & off halucinant și obositor, schimbând orașele mai des decât tricourile nu poți pricepe mult.

Nu devii un mare expert, gata de a da lecții cuiva, dar măcar câteva lucruri de bun simț poți să faci: aerul îl poți adulmeca, trotuarele călca, copacii mângâia, pita mesteca și vodca degusta. Că doar ești în Rusia, nu pe Muntele Athos. Că doar ești un biet om, nu ceva pustnic.

Acestea fiind spuse, iei o mână de prieteni adevărați și pleci. Iată-te din nou călător foind pe peroane în impetuoasa gară moscovită Iaroslavski, luând în primire, ca într-o mare îmbrățișare, tot ce vezi în jur: un copilaș ținut în brațe și pupat intensiv de o mătușă înainte de urcarea în vagon, doi tineri ținându-se strâns de mână, cu degete încâlcite de emoția despărțirii, sau un domn grizonant într-un tricou pe spatele căruia scrie mare: Pump Up the Volume.

Te pompezi și tu pentru drum, ce să faci? Te așteaptă o mare aventură. De emoție, ca să-ți faci o idee, studiezi tabele și orare. Se zice că până la Ulan Bator sunt 99 de ore, până la Beijing − 144, iar până la finalul drumului tău, Vladivostok, nu mai puțin de 9288 de kilometri, adică 6 zile și 4 ore non-stop, cum ai traversa Atlanticul și toată America de la Frankfurt la Los Angeles.

Tu, în tren atâta amar de distanță, chiorându-te pe geam? J’neboon?

Pfui, e groasă rău, doar că nu prea mai e loc de întors. Ai fugi, dar unde? Ai deja beletul la beret, ca d-l Goe. Năvălesc peste tine întrebările, dar le blochezi cu bună știință. Doamnele de la intrarea în vagon te cântăresc din privire, se uită la pașaport, la bilete, iar la tine, și te lasă înăuntru.

Și uite-așa începe evadarea în libertatea fără garduri a celei mai mari țări din lume: devenind prizonierul fericit al vagonului 13. Respiri adânc. Acum ai timp cât China, mă rog, cât Rusia, pentru orice: dormit, citit, privit, plictisit, și de la capăt.

Ai 25 de ore până la următorul popas – Ekaterinburg. Ai timp să te uiți peste umăr și să analizezi prima haltă din această călătorie.

Moscova

E 3.42 noaptea și la Moscova ți s-a pregătit o surpriză: răsare soarele. O păsărică fără somn se apucă să piuie neconvingător, trăgând mai degrabă a jelanie. Liliacul e proaspăt înflorit, deși suntem aproape la mijloc de iunie.

Un misterios Dmitri te-a luat aseară din aeroport, te-a plasat noaptea într-un pătuc, iar acum te urcă de mânuță într-un tren local. Oamenii șed cuminți pe banchete, cu privirea țintă înainte. E prea devreme pentru eye contact și small talk.

Și too-ot mergi vreo 45 de minute, străbătând periferia și încercând să te apropii cât de cât de zona centrală.

Între timp, în tren se citește Pravda, doamnele se fardează cu sârg și navetiștii dorm strângând la piept serviete de funcționari banali, ca în proza lui Gogol. Periodic, la capătul vagonului necompartimentat se perindă personaje ca pe o scenă, jucându-și rolul: vânzătorul de ziare, vânzătorul de cărți pentru copii, vânzătoarea de piroșki (plăcinte cu varză), trubadurul de tren zdrăngănind un folk etc.

Printre ei, tăcută și misterioasă, regina trenului – fata cu păr albastru ieșind de sub pălărie.

Pe geam se văd blocuri de câte 26-30 de etaje, garaje înghesuite din tablă, grădinițe de zarzavat improvizate, ca pe la noi, și, din când în când, case modeste, cu obloane din lemn.

Ai totul amestecat organic, fără vreo sistematizare prealabilă: ai luxoase reprezentanțe auto, clădiri de business din sticlă care arată ca naiba deși sunt noi, cartiere de blocuri comuniste mirosind de departe a prăjeală, dar ai și peisaj bucolic de țară, cu veceul în fundul grădinii.

De cum intri, îți dai seama că Moscova e un oraș fabulos, vibrant, amestecat și cosmopolit. Are una dintre cele mai mari concentrări de milionari pe metru pătrat, la concurență cu New York, Londra sau Hong Kong.

Metroul moscovit e depășit ca număr de kilometri doar de cel din Tokyo. Trenurile vin tot la 30 de secunde. La capitolul frumusețe, nu-l depășește nimic. Unele dintre cele 185 de stații arată de parcă ai fi la operă sau la Balșoi Teatr, nu în subteran.

E interesant că rușii nu și-au negat și nu își neagă trecutul, ci și-l asumă cu umbrele lui cu tot, ba chiar fac din el un interesant instrument de marketing.

Dacă nu crezi, du-te la Ismailovo, cel mai mare târg de vechituri moscovit, unde, învăluit în fum de șașlâc de miel, îți poți pierde mințile studiind sute și sute de astfel de piese: vechi afișe comuniste, insigne militare, soldați de plumb, căciuli nenumărate și artefacte de război.

Acum ești în metrou și, dacă ți-e frică de curent, nu te afli unde trebuie. Vântul bate din toate părțile ca-n stepă, iar scările rulante sunt lungi de parcă ai coborî în infernul lui Dante.

Acolo, sub pământ, dai peste puzderie de stele roșii, seceri și ciocane, mozaicuri cu Maica Rossiya sugerând figura Fecioarei, ba chiar fresce cu tematică istorică și stinghere statui ale lui Lenin.

Cele mai spectaculoase stații sunt cele cu tematică bolșevică. Vorbim aici despre barocul stalinist tipic anilor ’50, menit să încânte ochiul proletarului care se grăbea să ponteze la intrarea în fabrica unde construia o lume nouă.

Regăsești totul pe acești pereți, de la mujici cu spice și pescari de pe Volga, până la femei țesătoare, forjori din uzine și activiști care țin discursuri de la tribune.

Senzația de avânt socialist și de cult al muncii e întreținută de o armată de angajați ai metroului, care spală, șterg, curăță, adună până totul lucește perfect, iar tu, pasagerul, poți linge mac de pe jos.

Regăsești aceste teme și în restaurante din Moscova, unde comunismul e reinventat și prespălat într-o cheie tandru-ironică − care include muzică, design, vestimentația personalului și mici separeuri concepute ca o bucătărie de bloc, cu faianță albă, bibelouri kitsch, radio pe masă, telefoane cu disc și poze cu actori decupate din reviste.

Cât privește meniul, și el este cum nu se poate mai retro, gen masa noastră tradițională de sărbători. Doar că la ei sună cam așa: sărmăluțe de vinete cu umplutură de nuci, hering în șubă de cartofi și ou, icre de somon cu clătite și smântână, limbă cu hrean, calamar cu ceapă și multe alte minunății, cărora le-am pierdut șirul.

O fată cu șorțuleț gri și mânecuțe bufante toarnă vodca Baikal în păhărele de la o distanță de juma’ de metru, iar trupa de jazz, deși are o medie de vârstă de vreo 80 de ani, exaltă o zveltețe ușor sacadată, de pickup zgâriat și sărit, plus o bucurie de a trăi absolut molipsitoare.

Despre inima cea mare a Moscovei − Piața Roșie și Kremlinul – s-ar putea scrie foarte multe. La fel și despre simbolul orașului: cupolele fanteziste, de fondant, ale bisericii lui Vasile cel Blajin și Nebun pentru Cristos.

Iar dacă îți pică din cer un cadou nesperat (de la frații tăi expați Ina și Silviu), respectiv un tur ghidat în interioarele de protocol ale Kremlinului, îți dai seama cum aurul în cantități nemăsurate poate să-ți ia o vreme piuitul, să îți sece pasta din pix, să îți blocheze cardul la aparat și mintea de idei.

Totul e nemăsurat de luxos și de excesiv. Vreme de sute de ani, acolo au fost încoronați toți țarii ruși, până la schimbarea de macaz a istoriei. Acolo a fost încoronat și ultimul țar kaghebist, care este atât de adorat, încât figura lui apare pe căni, tricouri, calendare și păpuși matrioșka.

Fotografii: Voicu Bojan

Dar nu pentru deșertăciunea aurului de la Kremlin am plecat la drum, ci pentru glasul de metronom al roților de tren, pentru luarea în primire a spațiului nesfârșit.

Și cum blonda ștearsă îți ordonă, cu privirea ei metalică, să lași maimuțăreala de pe peron și să urci în vagon, fiindcă ți-a sunat ceasul, tragi aer adânc în piept și pui piciorul pe scară.

Și, astfel, marele tău Gulag personal către inima Siberiei se poate pune în mișcare odată cu țipătul sfâșietor, de pescăruș rănit, al locomotivei.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€