Investește în ceea ce crezi!
Fii alături de noi în promovarea jurnalismului de calitate din România.

Liliecii lui Marin Sorescu nu sunt niște șoricei cu aripi

An de an, în cel mai elegant loc gol din orașul meu, chiar în centru, se instalează pentru câteva zile o hidoșenie de cort alb, interminabil și depresiv, ca un dinozaur anesteziat de glaciațiune.

Ultima dată când m-am dus la cortul-târg de carte, acesta era pe terminate. Expozanții își înghesuiau tomurile în cutii și pliau tarabele. Am mai prins doar câteva cărți pe masă la editura Art.

Nu știu ce mi-a venit, poate panica de la spartul târgului, de am cumpărat rapid "La Lilieci", a lui Marin Sorescu, însumând toate cele 6 volume publicate între 1973 și 1998. Cartea e groasă cât o Biblie − are nu mai puțin de 820 de pagini.

Nu mă prea pricep la poezie, așa că nu e limpede ce mi-a venit. Așa cum nu știu nici azi foarte sigur de ce scriu despre această carte, în afara faptului că o găsesc uimitoare.

Așadar, înșir aici idei la grămadă despre această uimire, așa cum îmi vin, din perspectiva unui cititor amator, fără pretenții de critic literar.

Când m-am apucat de lecturat cărțoiul, nici măcar liliecii ăia ai lui Sorescu nu știam ce erau: animăluțe de noapte sau flori.

Aveam să aflu că erau flori, răsărite prin luna mai, din copacii care împresurau cimitirul satului Bulzești, în Oltenia profundă a scriitorului. Iar Oltenia asta, pentru un ardelean, e un tărâm straniu, încifrat, greu penetrabil și, drept urmare, ca orice ținut străin, fermecător.

Am încercat să citesc "La Lilieci" primăvara. N-a mers, că prea mirosea a viorele. Am reluat-o vara. Nu intra, că fugea gândul către ștrand.

Pe la sfârșit de octombrie însă, s-au deschis cerurile și lectura a început să curgă. Acum, în decembrie, merge la fix cu dovleac, mere coapte și scorțișoară − păcat că e pe terminate deja.

E limpede că e o carte de toamnă-iarnă, care seamănă cu împletirea la nesfârșit a unui ciorap de lână imens, pentru ceva zmeu bătrân și reumatic, cu labele mereu înfrigurate.

Când mă pun pe citit câte o halcă din ea, mă simt ca un ofticos din ceva roman prusac, îmbrăcând un halat de molton ca să iasă prin curtea sanatoriului pentru plimbarea de cură recomandată de doctor.

Îmbrac de fapt, ca o haină, un anume cod lingvistic − descoperire genială a scriitorului în poveștile mamei Nicolița și ale vecinelor ei sau în colindatul său prin lumea satului în calitate de martor, documentarist și culegător de folclor.

Chestia asta îmi amintește de García Márquez, care a avut revelația că limbajul dintr-"Un veac de singurătate" trebuie să fie cel al mătușilor lui, care foiau mereu prin casă, sporovăind.

Nicolița rămâne văduvă cu șase copii mici, îi arde casa cu toate acareturile în '48 și, cu toate astea, e o femeie puternică, optimistă și, în plus, se dovedește o povestitoare înnăscută, înzestrată cu o memorie fantastică.

Amintirile ei coboară în trecut cale de câteva generații și acoperă și satele din jur. Multe povești le știe de la tatăl ei, George Ionescu, care a fost notar sătesc.

Cert e că Nicolița este o mină de aur, de care fiul ei ia seama prin anii '70. Începe, așadar, să consemneze atent, cu acribie, ca în niște fotografii macro, povești, fapte și întâmplări mărunte din lumea satului, pe care le livrează mai apoi în stilul lui caracteristic de narator-documentarist-detașat, într-un gen de copy/paste brutal, uneori fără cap și fără coadă, exact așa cum sunt uneori viețile oamenilor.

Nu e de mirare că N. Manolescu îl numește pe Sorescu un "Mitică prozaic și sceptic". Fiindcă rezultatul acestei munci de miner, care scoate la iveală comori din nimic,  este uimitor.

Rezultă o operă unică, întinsă pe mai multe decenii, o epopee obsesivă și monumentală, un puzzle de detalii și gesturi mici, care îmi amintește de tablourile cu peisaje hibernale ale lui Pieter Bruegel cel Bătrân.

Citind poemele din "La Lilieci" ai senzația permanentă că năvălește pe tine concretul și te sufocă. Te îngroapă în detalii.

Așa e toată cartea asta, de fapt − o lume de o sinceritate frustă, necosmetizată, neromanțată, neidealizată și deloc pășunist-sămănătoristă, ci una privită cu un realism la limita cinismului.

E o lume ca o scenă, iar scena seamănă cu treptele acelea mitice de pe prispa casei lui Moromete, unde omul stă și se uită la cine mai trece pe uliță, și fumează, și povestește morocănos cu soața, mereu întors cu spatele, încât nu știi niciodată la ce s-o fi gândind cu adevărat.

Cartea lui Sorescu e ca o cutie de rezonanță. Ea amplifică polifonia zgomotelor care compun lumea satului, văzut ca o lume autonomă, rotundă și perfect suficientă sieși, unde vocile oamenilor, behăitul oilor, lătratul câinilor și măcăitul rațelor formează un întreg simfonic, perfect armonizat.

Să demonstrezi chestia asta în șase volume nu e lucru chiar mic. E admirabil.

Cartea asta cică e una de poezie, dar, ca să folosesc o expresie oltenească, rimă neam, așa că se citește ca un fel de proză, dar nu orice proză, ci una ca o găină cu capul retezat, lovindu-se bezmetică de gardul ogrăzii.

Nu există în poemele din "La Lilieci" lucruri previzibile, cum ar fi introducere, punct culminant sau deznodământ, în schimb descoperi mereu o brumă de poveste, nu de puține ori șchioapă, absurdă, însăilată din vorbe aiurea, gesturi mici, toponimii sau porecle savuroase.

Nu de puține ori, într-un poem ți se povestește totul în primele rânduri și tot ce urmează nu e decât o învârtire în jurul cozii, urmată de un final brutal, neașteptat și deschis, care te lasă cu gura căscată.

Iată doar câteva exemple de începuturi:

"Începutul bătrâneții se cunoaște după aceea / Că, de la o vreme, nu mai sărezi mămăliga." (Fârșeala);

"Ciula își cârpea basmaua / Cu un petec mare." (Mătăuzul);

"Când te dor dinții e prăpăd. / Că de la unul se întărâtă toți." (De vivor);

"Satul e închis ca o cetate, / Totul se află înăuntru. Când vine de la câmp, / Omul parcă trage scara potecii după el." (A trimis vorbă);

"Ricuța lui Pătru vorbea singură. / Asta era damblaua ei, / Așa se pomenise vorbind la lemne, la găini. / Lumea îi zicea Avocatul / Pentru că avea un glas ascuțit și-o mare repeziciune în / Rostire." (Avocatul);

"Când s-a declarat holera în 1913 (că dacă nu se declara / De la primărie, ca pacea ori războiul, lumea nu credea). / S-a făcut o carantină la Crețan la deal. / Și-i strângeau pe-ăi de mureau." (Chișu și holera);

"S-a dus și Leancă, l-au găsit mort. / Rămăsese c-un plimbat − și cu litra de țuică-n buzunar." (Leancă luat din căluș);

Revenind la onomastică, emblematică e înșiruirea aparent interminabilă din "Cine mai trece pe drum":

A lui Flețu, A lui Fleașcă, A lui Gârlă, A lui Tiugă, A lui Bășină, Ionete-al lui Făsui, Al lui Deșca, Roncioaica, Coadă a lui Ceapă, Sandu lui Ciurel, Ai lui Mitrofan, Ai lui Modârlan, Al băiatului Măriei lui Didu, Trașcă (...) Unde să se ducă? Trec pe drum... Să știi tu că ăla o fi fost al lui Gâfotă. Ori de-ai lui Sfoiag.

Tot citesc, reiau, recitesc și mă întreb periodic: ce vrea omul ăsta cu mine, că parcă și-a propus să mă zăpăcească, să mă ia la mișto cu cartea lui?

Caut prin interviuri și mă mai luminez la vorbele autorului:

"Satul a ținut sute de ani locul cetății antice. Eu văd satele românești ca pe niște cetăți închise, având tot ce le trebuie, în interiorul zidurilor diafane de orizont."

"Am scris «La Lilieci» din două motive. Nu voiam să se piardă două secole de sat românesc − tradiție, limbaj, mituri etc. Apoi doream să injectez lirismul cu vigoarea faptelor concrete."

"Pentru că toți care-au fost meritau să fie și nimeni nu poate lua locul nimănui. Cartea mea e un bocet, o plângere."

Fotografii: Voicu Bojan

Pentru mine, una din problemele cărții rămâne, totuși, receptarea. Citind-o, mă încearcă o mare fascinație pentru necunoscut.

E ca și cum aș citi despre ceva tărâm de basm, într-o limbă aproape neînțeleasă, care, întâmplător, se vorbește într-o bucată din țara mea. Și aici nu vorbesc despre Ținutul Secuiesc.

Adică descopăr cuvinte, obiceiuri și gesturi de care nu doar că nu aveam habar, dar îmi mai și scapă printre degete. Mai rău, descopăr titluri de poeme care mă lasă mut: Buduroi, Ciudin, Ambacu, Mătăuzul, Cârsteiul, Gânjul, Bizadeaua etc.

E clar − satul ăla din Dolj e altfel, iar oamenii locului, niște extratereștri, diferiți de noi, parcă picați din lună.

Un ardelean ca mine se uită la oltenii ăștia ai lui Sorescu ca la mașini străine. O babă simplă, de exemplu, e mult mai nuanțată decât una de-a noastră, în funcție de ceva care-ți scapă mereu: ba e leică, ba țață, ba gagă, ba gaică, ba doar muiere.

Acolo, femeile astea fac legea.

Și dacă toate astea n-ar fi destul ca să te facă să deschizi "La Lilieci" iar și iar, cu oarecare teamă de surpriză, mai sunt expresiile năucitoare, iscate din filoane folclorice de mare adâncime.

Iată o mică selecție: să dezbulugești oile / te și desbășcăsuiseși de noi / stă îmbonțată, împofilată când mă vede / ce vă popândăriți acolo? / umblă harțabale de colo-colo / l-a turnat mân-sa de neleapcă / era nătimos și năvligă / sculați deavu-n sus etc.

Sau, numai bună de încheiere, enumerarea elementelor unui car de pe vremuri, într-o limbă parcă moartă demult:

"Moșul avea car de lemn și-l tot dregea. / Mereu se rupea ceva. Bleaurile, japița, / cârceii, răscolul, obada, de-i zic ăi mai bătrâni / năpalțul − nimic nu se mai ținea. Ba se rupeau cuiele, tot / De lemn, ba osia, ba fusul osiei, ba podul osiei, ba stragalia / Ba inima. Și dregea, dregea în curte."

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.