Înapoi în '94. Cinci secvențe cool de acum 25 de ani

Daniel Iftene

Redactor

Orice listă de filme remarcabile care împlinesc 25 de ani ar trebui să înceapă cu „Funcționarii” (Clerks) lui Kevin Smith, şi nu cu „Închisoarea îngerilor” (The Shawshank Redemption) (r. Frank Darabont).

Acesta din urmă rămâne unul dintre cele mai apreciate filme din toate timpurile, dar în formula episodică a „Funcţionarilor” se ascunde o generație.

Din ea fac parte Dante − casier la un magazinaș cu de toate, pe care-l lovește ghinionul să fie chemat la muncă în ziua lui liberă −, și Randal, colegul său de la un centru de casete video − care însă nu crede în ghinion, ci doar în „ventilarea” opiniilor despre orice, de la femei la „Războiul stelelor”.

În timp ce Dante trebuie să aleagă între iubita din prezent și cea din liceu, prin fața celor doi tineri defilează o sumă de figuri ciudate, iar ei înșiși ajung într-o serie de situații stânjenitoare.

Dintre aceste chipuri, cuplul Jay și Silent Bob (care se zărește dincolo de fereastra din scena de mai jos) a devenit una dintre imaginile iconice ale acelor ani.

„Pulp Fiction” este marele sărbătorit al acestui sfert de secol, datorită venerației pentru Tarantino − care a dat lovitura în ’94 după ce, cu doi ani înainte, lansase „Profesioniștii crimei” (Reservoir Dogs).

Palme d’Or la Cannes, Oscar pentru cel mai bun scenariu și nominalizări cu duiumul pentru trioul Uma Thurman, John Travolta și Samuel L. Jackson − acestea sunt doar câteva dintre câștigurile pe care filmul i le-a adus lui Tarantino.

Poveștile întretăiate ating o cotă maximă de umor, senzualitate și violență, în timp ce personajele se învârt ca niște șoareci în Los Angeles-ul lui Marsellus Wallace.

Infuzia de referințe cinematografice și dialogurile lui Tarantino au făcut ca „Pulp Fiction” să fie, probabil, cea mai citată peliculă din acel an.

Filmul poate fi urmărit și pe HBOGo.

„Născuți asasini” (Natural Born Killers) intră în secțiunea „fără limite” a filmului american de la jumătatea anilor 1990.

Mickey (Woody Harrelson) și Mallory Knox (Juliette Lewis) traversează Vestul cu o forță letală, care acționează ca veninul asupra publicului.

În satira lui Oliver Stone, abuzurile la care au fost supuşi cei doi i-au transformat în criminali cu sânge rece, ale căror acte de sadism devin deliciul spectatorului de rând.

Via Danubiana pe bicicletă. Pe urmele lui Vlad Țepeș, în locurile care reînvie istoria Dunării

Gândit și realizat de asociația MaiMultVerde, proiectul Via Danubiana a fost pus cap la cap de o echipă formată din doar câțiva oameni, care trebuie să meargă pe teren și să mapeze fiecare zonă care urmează să fie inclusă în traseu, să pună borne și semne, să curețe locațiile împreună cu voluntarii și să ia în considerare cum se schimbă relieful pe parcursul anului, când Dunărea iese din albie. 

Ce poate să facă un festival de business pentru tine. Andrei Popescu și Octavian Graure ne-au povestit ce impact a avut FOMO pentru afacerile lor (P)

FOMO - Festival of Modern Owners, prezentat de George, o inovație BCR, este evenimentul care îi aduce în București, în perioada 20-24 mai, pe Chris Do, Jack Delosa, Tonya Mas, Codie Sanchez, precum și alți peste 70 de antreprenori, freelanceri și lideri de business. 

Cu ajutorul presei, cei doi avansează de la criminali la vedete, iar dâra de cadavre pe care o lasă în urmă e parte a unui mare spectacol mediatic.

Dincolo de satiră, subiectul s-a întors ca un bumerang împotriva filmului în momentul în care unii și-au transferat fascinația pentru cele două personaje în viața reală și s-au declarat „născuți asasini”.

În 1994, Krzysztof Kieślowski lansa ultimele două părți ale trilogiei culorilor, „Alb” și „Roșu„, după ce, cu un an înainte, prezentase „Albastru”.

„Trei culori: Roșu” ajunge să înnoade destinele personajelor din primele două părți, dar numai după ce, cu ajutorul modelului Valentine (Irène Jacob) și al fostului judecător Joseph (Jean-Louis Trintignant), dramatizează ultimul deziderat al Revoluției franceze: fraternitatea.

De sub masca rece a anilor care pregătesc sfârșitul mileniului, regizorul polonez dezvăluie nevoia fundamental umană de a fi împreună, dincolo de pulsiunile și traumele individuale.

„Sub măslini” (Through the Olive Trees) nu e doar o mostră pentru complexitatea simplă a regizorului Abbas Kiarostami, ci și un emoționant cântec de dragoste despre un bărbat care încearcă să cucerească o femeie, după un cutremur care le-a devastat ţara.

Hossein, un fost zidar, o cere în căsătorie pe Tahereh, partenera sa din pelicula la care ajunge să lucreze. Orfană și descurajată de familie să accepte o astfel de propunere, fata pare imposibil de înduplecat, dar insistența bărbatului va ajunge totuși să declanșeze un răspuns.

Jocul de-a ficțiunea și realitatea care se contaminează reciproc face ca „Sub măslini” să fie unul dintre cele mai importante filme lansate acum 25 de ani, iar scena de mai jos, în care cei doi împletesc lumile pe terasa înconjurată de mușcate, o probă de cinema pur.

Offscreen

→ A intrat și în cinematografele românești cel mai recent film semnat de Lars von Trier: „Casa pe care Jack a construit-o” (The House That Jack Built).

Pentru cei care cunosc filmografia regizorului danez, șocurile sunt destul de puține.

Sub haina unui film inteligent despre un inginer care se visează arhitect, dar care devine criminal în serie, scenariul aglomerează discuții despre artă şi morală, despre carne și suflet, despre creator și material, într-un colaj stilistic care reușește să se auto-asfixieze.

La fel ca în „Nymph()maniac”, personajul central al „Casei…” ajunge să-şi povestească viața ieșită din comun unui însoțitor-spectator care, inițial, se preface a fi „imposibil de impresionat”.

Iar aici, von Trier lansează cel dintâi indiciu asupra interlocutorului.

„Poți să-mi spui Verge!”, îi zice lui Jack vocea apărută din întuneric, iar o parte a publicului îl va recunoaște pe poetul Virgiliu și, în consecință, va intui o coborâre dantescă în infern, maimuțărită „cult” în partea de final a filmului.

O bună bucată a călătoriei alături de Jack este, într-adevăr, una dintre cele mai amuzante perspective asupra figurii criminalului în serie din ultimii ani.

Din păcate, o altă parte, auto-reflexivă, vine ca un căluș și-i blochează filmului această respirație − care, de altfel, ar fi putut fi memorabilă.

→ Claire Denis, una dintre cele mai importante regizoare europene, revine anul acesta în cinematografe cu „High Life”, primul ei film în limba engleză − un SF bizar care îi are ca protagoniști pe Robert Pattinson și pe Juliette Binoche.

Pelicula a fost deja remarcată la festivalurile de la Toronto și San Sebastián și deține o poziție privilegiată în topurile criticilor și deopotrivă în preferinţele spectatorilor.

→ În cu totul altă ordine de idei, Netflix a lansat primul film românesc − comedia „Ghinionistul” (Unlucky), filmată la Reșița, cu Vlad Logigan, Sânziana Tarță și Gheorghe Visu, alături de o seamă de alte vedete.

Filmul, care se vrea o comedie neagră irezistibilă, reușește să te facă să vrei să-l închizi la fiecare secvență, datorită umorului şi execuției de nivelul „La bloc”.

Așa că ne întoarcem la celelalte canale care au filme românești și mai așteptăm până la următoarea ofertă Netflix.