Înalt este numele tău. Cetatea uitată de rege şi de sfinţi

Se spune că a doua carte face un autor. Debutul, bun sau şovăielnic, e mai mult sau mai puţin întîmplător. Cartea decisivă, însă, e a doua. Mai ales pentru romancieri, al doilea roman e cel care desparte apele.

În cazul Ioanei Bradea, cel de-al doilea roman, Scotch (2010), a uimit, dezamăgit şi nedumerit, mai ales fiindcă venea după unanim lăudatul Băgău (2004), acel excelent debut care părea să-şi fi epuizat, prin exces, subiectul, obiectul şi autoarea, şi care începea cu o frază antologică: „Sînt o doamnă, ce pula mea”. Pe care n-a uitat-o nimeni.

La 29 de ani, Ioana Bradea a scris un prim roman erotic în care a descoperit un ton, o atmosferă, o protagonistă redutabilă.

Cel de-al doilea roman, Scotch, a părut, după Băgău, un poem dezarticulat, descriind – cu mare exactitate, totuşi – un peisaj postindustrial şi postapocaliptic străbătut de o secretară pe role care citea Marc Aureliu, un filozof de pe vremea cînd „oamenii trăiau încă împreună cu zeii”.

Cea de-a treia carte a Ioanei Bradea, Înalt este numele tău, publicată recent la Humanitas, e la fel de neaşteptată.

Ea spulberă, de fapt, orice predicţie referitoare la stil, tematică sau univers ficţional, deşi, la o citire mai atentă, vom recunoaşte tonul sigur al debutului sau palimpsestul incantatoriu din Scotch.

Doar că, aici, incantaţia („Suntem oraşul în care trăim”) nu mai e postapocaliptică, ci reîntemeietoare.

Avem – într-un roman de mai puţin de 100 de pagini – patru perspective asupra aceluiaşi tîrguşor transilvan de secol al XVI-lea, o „cetate uitată de rege şi de sfinţi”, aflată sub diverse influenţe şi stăpîniri. Dar nu povestea e esenţială (deşi, în final, doar felul în care ea se ţine din toate armăturile, firele şi urzelile narative contează…).

Esenţiale sînt cele patru personaje cărora „o voce străină” (cu siguranţă nu „scribălăul cetăţii, Christian Pomarius Baumgarten”, care e doar conspectat) le deapănă propria poveste la persoana a II-a, întemeind cîte un univers pentru fiecare, dar reconstituind şi taina care-i uneşte pe toţi.

Din cele patru dialoguri incantatorii (şi la fel de exacte ca o incantaţie care trebuie să funcţioneze) se naşte acea „carte pentru Dumnezeu” pe care Ioana Bradea mărturisea undeva c-ar vrea să o scrie.

Cele patru poveşti sînt cei patru piloni care întind cortul peste cetatea uitată.

Prima învăluie un trist moment istoric în care fostul jude al cetăţii cade pradă intrigilor, un moment „în care respiraţia cetăţii se zbate ca o pasăre măruntă, sfîrtecată” de răutatea şi invidia lumii.

A doua poveste, a Margaretei – fata judelui vîndut pe 500 de florini –, e o poveste de dezmăţ şi asumare din alt veac, care străbate toate cele patru naraţiuni şi în care nu contează decît clipa şi căutarea.

În oglindă, povestea tragică a Mariei Simbriger, ţăranca de 17 ani condamnată la „îngropăciune de vie”, ca victimă a dorinţei, e o poveste despre întuneric şi oameni-obiect. Doar faptul că vocea străină îi spune povestea (ei înseşi, în faţa „mormanului căcăniu de pămînt scos din groapa ce te aşteaptă cu tot cu încălţările moştenite”) o salvează – în singurul fel în care ceva poate fi salvat.

Pe Via Danubiana la Giurgiu. Cum ar putea orașul să se întoarcă cu fața spre Dunăre

Giurgiu e unul dintre orașele pe lângă care aproape toată lumea trece în drum spre Bulgaria, fără să știe cât de densă și fascinantă îi este istoria. L-am vizitat într-o zi insuportabil de caldă cu Smaranda Șchiopu, antropoloagă, pasionată de Dunăre și de cele două maluri ale ei, care a studiat locul dintr-o perspectivă socială.

Odiseea, între blocuri. O seară cu Nolan la un cinema de vară din Atena

Christopher Nolan a dus Odiseea la IMAX, dar cea mai fidelă interpretare a lui Homer se vede tot de pe un scaun pliant, într-un cinema de vară din Atena. În grădina dintre blocuri nimeni nu se ceartă despre culoarea Elenei: se discută prețul feriboturilor și ora ultimului autobuz.

La fel cum şi arhitectul italian din ultima poveste e salvat nu atît de sacrificiul propriu pentru însufleţirea catedralei oraşului, cît de povestea (din nou, spusă lui însuşi) de marele povestitor al acestei micro-epopei întemeietoare, a cărei ultimă frază nu are sfîrşit:

„… eşti pregătit de zbor, doar o clipă te mai întrebi, înainte – dacă numele lui este înalt… De-acum şi tu, mare şi îndeajuns de puternic fiind, poţi să învălui catedrala într-un abur sfînt şi suflînd peste ea, în zbor, s-o aduci negreşit la viaţă, doar ca s-o urmăreşti apoi cu priviri înceţoşate, zdrobit într-o baltă de sînge fără sens, cum îşi strînge poalele aproape cu braţe lungi, gata să-ţi întoarcă spatele, şi, aruncîndu-ţi peste umărul pietros un surîs, o ultimă privire trufaşă care străpunge aerul uscat, să-şi ia picioarele-n spinare şi să părăsească pentru totdeauna această cetate uitată de rege şi „.

În ultima sa carte, Ioana Bradea a scris, aşa cum voia, „o carte pentru Dumnezeu”. De asta, aproape nici nu mai contează că a scris, simultan, şi unul dintre cele mai tulburătoare romane apărute în româneşte de multă vreme încoace.

O carte în care fraza exactă şi tăioasă se inventează pe măsura respunerii poveştii, vechea poveste biblică a rostirii numelui Său.

*

Ioana Bradea, Înalt este numele tău, Editura Humanitas, 2017