Cutremurul lipsă al campaniei electorale

Adrian Mihălțianu

Publisher

Dacă ai fi întrebat care ar fi cel mai important lucru pe care ar trebui să-l facă administrația Bucureștilor în următoarele șase luni, ce ai răspunde? 

Mă gândeam să pun această întrebare candidaților anunțați la Primăria Capitalei, dar mă tem că aș primi același răspuns dat de locuitorii săi în cadrul campaniei „Alege prioritățile orașului tău”: să extindem și să modernizăm rețeaua de metrou, să modernizăm la 4 benzi centura orașului și să realizăm autostrada de centură. În opinia bucureștenilor, pe locul patru venea construcția unui spital metropolitan, iar pe locul cinci construirea centurii feroviare a Bucureștiului și conectarea la aeroportul Otopeni. Deci trafic, trafic, trafic, sănătate și iar trafic.

Nu e de mirare că bucureștenii sunt obsedați de trafic. E lucrul care îi enervează cel mai tare, pentru că-și petrec vreo două ore din fiecare zi blocați în el și nu au cale de scăpare: metroul e la limita unei tragedii, autobuzele sunt extrem de pline, tramvaiele sunt niște rable care abia se mișcă iar ieșirea și intrarea în oraș sunt o misiune imposibilă. După atâția nervi, ai nevoie de un spital în care să fii tratat fără să te temi că vei ieși cu picioarele înainte, nu?

De altfel, într-o lipsă acută de proiecte venite din partea candidaților pentru PMB, se disting idei firave, deocamdată abia aduse în discuție: unii propun reorganizarea administrativă a orașului, alții propun parcări supraterane, iar alții, mai precis primarii actuali, promit că vor face în următorii patru ani ce n-au făcut în precedenții. 

Dar noi știm deja ce ar face cei din urmă, pentru că ne-au demonstrat din plin: și mai multe betoane, și mai mulți copaci tăiați, și mai multe festivaluri și paranghelii, și mai multe reabilitări de blocuri făcute la mișto (sincer, v-ați uitat cât de strâmbe sunt fațadele blocurilor „reabilitate”?), și mai multe milioane de euro tocate pe panseluțe, platani și borduri.

Însă eu întreb din nou: care credeți că este, realmente, urgența acestui oraș? 

România înainte de cutremur

Să ne reamintim: peste 1400 de morți și alte câteva mii de răniți. Peste 33 de clădiri mari prăbușite, multe dintre ele blocuri interbelice. Daune imense aduse orașului, de pe urma cărora i-a luat decenii să-și revină. Pierderi culturale irecuperabile. Da, vorbesc despre cutremurul din 1977. 

Cumva, generația de azi a uitat că Bucureștii se află direct în calea undelor de șoc devastatoare care vin dinspre Vrancea și că e doar o chestiune de timp până când va lovi următorul cutremur mare. Ar putea fi peste zece ani. Ar putea fi în timp ce citești aceste rânduri.

Am avut noroc în 1986 și în 1990, când cutremurele de 7,1, respectiv 7 Mw au zgâlțâit orașul, dar au murit doar câțiva oameni, majoritatea loviți de tencuiala căzută de pe blocuri. Însă nimeni nu poate prevesti cât de mare va fi cutremurul care va veni – cel din 1802 a fost estimat la 7,9-8,2 Mw, în timp ce cutremurul din 1977 a avut 7,2 Mw, dar a fost devastator în urma unui cumul de factori care au trimis unda de șoc direct înspre București.

***

„Nouă cine ne plătește pensia?” Două potențiale soluții

În România și Europa de Est, scepticismul legat de viabilitatea sistemului public de pensii este în creștere, în special în rândul tinerilor, din cauza problemelor demografice și a creșterii speranței de viață.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

După 30 de ani de inactivitate, Primăria Capitalei a început un program de consolidare și reabilitare a construcțiilor de risc seismic, însă majoritatea sunt deocamdată doar acoperite de schele și folii protectoare, fără să se lucreze efectiv la ele. Ritmul este extrem de lent, în special în condițiile în care peste 345 de clădiri din oraș sunt de risc 1 și pot cădea oricând, omorând circa 12.000 de bucureșteni. În principiu, se lucrează la 195 dintre ele. În realitate, mai sunt cel puțin doi ani până când o bună parte dintre acestea să fie consolidate.

Dar pe lângă aceste clădiri, e de ajuns să te uiți la fațadele celor mai multe imobile din centrul orașelor și să vezi câte balcoane stau să cadă, câte elemente de decor sunt crăpate și desprinse și ce porțiuni imense de tencuială stau umflate și așteaptă doar un impuls ca să se prăbușească în capul trecătorilor. Nici nu e nevoie să cadă clădiri întregi, e suficient ca următorul cutremur mare să aibă loc în cursul zilei și vom avea un număr incredibil de morți și de răniți în oraș.

Candidații la Primăria București – și nu numai, pentru că sunt vizate și alte orașe, printre care amintesc în primul rând Buzăul – rar vorbesc despre această urgență. De ce? Pentru că sunt preocupați să le facă pe plac locuitorilor care vor să se poată deplasa cu mașina personală peste tot, preferabil de la ușa casei până la ușa biroului și înapoi. Totuși, când bulevardele principale vor fi pline de clădiri prăbușite și va fi nevoie de luni sau de ani ca să reconstruim mari părți din oraș, cum își imaginează ei că va fi traficul?

E nevoie acută de o strategie de consolidare rapidă a acestor clădiri, o acțiune atât de importantă încât ar trebui trecută direct în capul listei CSAT, o altă instituție care doarme și care nu se va trezi decât atunci când se va pomeni că au pierit mii de români într-un singur minut. E nevoie de mutarea urgentă a locatarilor din aceste blocuri în timp ce sunt consolidate și renovate forțat. Acestea sunt măsuri care ar fi trebuit luate de foarte multă vreme, dar, în ciuda inițiativelor tardive din partea PMB, sunt desfășurate extrem de lent, dintr-o multitudine de factori, majoritatea birocratici.

E vorba, în același rând, de o conștientizare a urgenței cu care trebuie făcută pregătirea populației și a voluntarilor în caz de cutremur. Ce primim deocamdată de la stat frizează absurdul: alarme care sună absolut degeaba o dată pe lună, fără ca cineva să explice care e rostul lor, și alerte telefonice care-ți vin atât de des, încât ajungi să le ignori – nu că ai putea distinge cumva ce scrie din păsăreasca afișată pe ecranul telefonului.

Nu avem niciun fel de campanie publică reală de pregătire a populației pentru acest cutremur. Oamenii au uitat că e complet contraindicat să fugă pe scări, nu știu că cel mai bine e să se ascundă sub o masă solidă sau sub elementele de rezistență, nu sunt conștienți de pericolul de deasupra capetelor lor atunci când se deplasează pe lângă clădiri, nu știu că trebuie să aibă un rucsac de urgență în casă, nu știu că trebuie să-și stabilească cu familia un loc de întâlnire departe de clădiri, pentru cazul în care sistemele de telefonie cad, nu știu că trebuie să trimită mai degrabă SMS-uri sau mesaje pe internet pentru a le spune rudelor că sunt bine în loc să le sune, nu știu, în general, mai nimic din ce ar trebui să știe.

Va fi nevoie de câteva mii de voluntari pregătiți să intervină în caz de cutremur major – care să știe care le sunt zonele alocate, cum se caută răniții, cum se comunică cu ei, cum se face liniște ca să se audă strigătele și cum se evacuează molozul, cum se scot victimele din moloz, cum se oferă primul ajutor răniților, cum se pot feri ei înșiși de pericole și așa mai departe. Îi avem? Nu îi avem.

Autoritățile au arătat deja, de repetate ori, că sunt incapabile să intervină coerent chiar și când e vorba de o singură clădire în flăcări și de zeci de victime. Ce se va întâmpla când vom avea zeci de clădiri în flăcări și sute sau mii de victime? Intervenția rapidă a mii de voluntari pregătiți poate compensa, măcar parțial, această lentoare și indecizie a autorităților.

Aș vrea ca toți candidații la PMB să își pună în capul listei de proiecte educarea cât mai rapidă a acestor voluntari, într-un program care să fie făcut extrem de rapid. Aș mai vrea să pună tot în capul listei pregătirea orașului pentru această catastrofă care va veni negreșit, pentru că nu e nevoie să respirăm ușurați că n-a căzut jumătate de oraș și că avem „doar” câteva zeci de morți, când, de fapt, dispariția fiecăruia dintre aceștia e o tragedie care putea fi prevenită.

În plus, ar trebui să avem o imagine clară a gradului de securitate oferit de sutele de blocuri comuniste deja trecute prin două sau trei cutremure mari și nenumărate modificări interioare: ce candidat își va asuma public o campanie de expertizare reală a tuturor acestor clădiri, în condițiile în care locatarii nu par a fi interesați să știe cât sunt de șubrede, de teamă să nu le fie afectată valoarea? 

***

Vom asista, în lunile care urmează, la o luptă de orgolii, de promisiuni și de injurii – mai puțin de proiecte – între candidații la conducerea celui mai mare oraș din țară (al zecelea din Europa în funcție de populația citadină). Va fi subiectul următorului cutremur prezent în absolut toate dezbaterile dintre ei, în absolut toate comunicările candidaților, în absolut toate materialele de promovare?

Traficul trebuie rezolvat așa cum au reușit (sau cum se zbat să reușească) toate marile orașe europene: prin investiții masive în transportul în comun modern. Avem bani europeni să construim o sumedenie de spitale, doar să vrem. Avem destui bani din taxe să înverzim toate maidanele și să ne pavăm străzile de trei ori dacă dorim. Iar șoselele de centură țin de Ministerul Transporturilor, nu de primari.

Dar nimic nu-i va putea aduce înapoi pe cei care vor pieri în următorul mare cutremur. 

Au trecut 42 de ani de la 1977, iar „norocul” din 1986 și 1990 nu se va repeta așa ușor. În timp ce campania electorală se întețește, stați cu ochii pe cei care vor înțelege care e prioritatea vitală a orașului. Cei care vor fi obsedați de acest lucru și-l vor impune drept principal subiect de discuție.

Poate ne vom trezi, totuși, înainte ca totul să înceapă să cadă în jurul nostru.

***

Citiți și Orașul lui Damocles – un fotoreportaj realizat în București, care surprinde un oraș muribund, așteaptând doar un cutremur ca să-și îmbrățișeze mortal locuitorii.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€