Controversa domnului Schmitt sau cum să învățăm să vorbim despre istoria noastră

Istoricul Oliver Jens Schmitt, la Bookfest 2018. Foto: Bogdan Buda / Inquam Photos

Istoricii revizioniști sunt, în general, urâți cu pasiune, parte în parte, atât de cititori, cât și de academicieni. Sunt detestați până la a fi considerați dușmani ai unei națiuni.

Marele lor păcat este că atentează la povestea oficială a nașterii, evoluției și propășirii unui popor, așa cum a fost ea formulată ca să păstreze identitatea, unitatea și suveranitatea − lipiciuri constituționale care fac parte din propaganda oricărui stat.

În această categorie a fost inclusă și cartea-eseu "România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie", scrisă de istoricul austriac Oliver Jens Schmitt și publicată în 2018 de editura Humanitas.

*

Chiar dacă, în România, termenul de "revizionism" are o sonoritate de tristă amintire, acest fel de a aborda o poveste națională înseamnă că istoricul apelează la metode de reinterpretare a unor fapte consacrate, dar și a deciziilor unor lideri emblematici, de obicei "achitați" de către istoriografia tradițională.

În general, revizionismul presupune redeschiderea unor șantiere de lucru, pentru a afla adevărul cu privire la evenimente tragice care se decantează cu greu în memoria colectivă. Fiindcă fantomele de ieri ne bântuie și astăzi.

Volumul "România în 100 de ani" reprezintă adnotarea unei conferințe susținute de Oliver Jens Schmitt la Ateneul Român.

În plus, el cuprinde și o discuție (subțire, de altfel, deloc îmbogățitoare) între autor și jurnalistul Marian Voicu de la TVR.

Ceea ce devine interesant și provocator în această carte este perspectiva pe care istoricul austriac o alege pentru a privi România centenară.

Cum am putea caracteriza, într-o singură frază, istoria noastră din acest secol?

Schmitt consideră că, până acum, societatea românească a favorizat succesiunea unor regimuri dictatoriale − în cel mai bun caz, doar autoritare − al căror singur scop a fost prezervarea puterii pentru o elită tripartidă formată din politicieni bogați, servicii secrete și reprezentanți ai Bisericii.

Oliver Jens Schmitt denumește acest "complex" cu termenul de etno-naționalism ortodox.

"La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătorit mai puțin statul ca atare, care s-a manifestat față de cetățenii săi mult prea des în mod violent, ba chiar criminal, ci acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi și în importante instituții ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul naționalismului izolaționist al unei căi specific românești, ci pe drumul unei normalități europene".

Oliver Jens Schmitt

*

Această mistică naționalistă − consideră istoricul austriac − a vizat crearea unei unități religioase cât mai omogene, astfel că singurul proiect de țară al României din acești 100 de ani a fost să se centralizeze și re-centralizeze, reducând identitatea regiunilor pe care le-a încorporat.

Frica de o ruptură teritorială − care ar fi slăbit importanța statului și, implicit, a castei cimentate la vârf − a făcut ca, timp de un secol, elitele conducătoare din România să pervertească simfonia bizantină, modelul medieval de conducere format dintr-un domnitor și-un episcop, într-o rețetă de corupție.

De prea puține ori discursul naționalist integrator, de care s-au folosit monarhia, apoi dictatura regală, apoi dictatura antonesciană și legionarii, comuniștii, apoi post-comuniștii, inclusiv actualul partid de guvernare, a fost urmat și de reforme cu efecte adânci.

Așa a rămas România o societate săracă și lipsită de școală, dar controlată prin perpetuarea unor amenințări privind invazii străine sau sabotaje din interior.

Schmitt spune că statul român a eșuat până acum în a cultiva încrederea în rândul cetățenilor săi. Ceea ce ne-a ținut împreună 100 de ani nu a fost încrederea în noi înșine, ci teama.

Retorica oficială, endorsată de predicile bisericești, a marșat în permanență pe frica de vecini, de alteritate, de unguri, de evrei, de ruși.

Astfel, conducătorii noștri au profitat de complicata situație geopolitică în care ne-am aflat de multe ori în acest secol, aceea de a avea vecini aflați în altă tabără militară decât a noastră.

Ca dovadă a consecvenței cu care s-a lucrat la conturarea acestor mituri naționaliste, spune istoricul austriac, s-a inventat o Securitate Rea − cea care a executat epurările din anii '50, infuzată de agenți KGB și de cadre provenite dintre minoritari −, în opoziție cu Securitatea Bună, românească, care ar fi urmărit cu bună-credință devoalarea rețelelor de "dușmani ai poporului", fapt pentru care a și creat cea mai amplă rețea de informatori din Blocul Estic.

Timp de 100 de ani, România a fost într-un război permanent între realitatea socială extrem de complicată pe care a moștenit-o după 1918 și proiecția ideală a unei țări unite și uniformizate din punct de vedere etnic.

Iar singurele arme pe care le-a folosit au fost demagogia și discursul naționalist, consideră Oliver Jens Schmitt.

România nu s-a simțit simțit niciodată în siguranță între granițele sale obținute aproape prin miracol, dar a investit într-o mistificare a politicii și a rolului său în Europa.

Acestea ar fi motivele pentru care, astăzi, ne e atât de greu să acceptăm episoade controversate din acești 100 ani, de pildă reprimarea răscoalei țărănești din 1907, pogromul evreilor din Basarabia, cedarea fără luptă a Ardealului de nord, abandonarea în mâinile sovieticilor, după 23 august, a unei mari părți din Armata română, masacrele din închisorile comuniste, revoluția din 1989, mineriadele sau reprimarea protestului din 10 august 2018.

Cartea lui Schmitt nu este un studiu. E un eseu bazat pe informații factuale și pe întrebările detaşate pe care, la adăpost de emoţii, şi le-a pus un istoric străin.

Schmitt vorbește românește, are studii de bizantinistică, neo-elenistică şi istorie est-europeană și este membru în Academia Austriacă de Științe.

Chiar dacă nu sunteți în consonanță cu ideile expuse mai sus, cartea sa merită citită, fiindcă istoria nu trebuie să fie un pachet perfect ambalat şi livrat la ușă, ci o permanentă interogație despre cine suntem, ce am făcut rău și ce am făcut bine.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează