Capernaum: copilul care ne salvează

Zain Al Rafeea, descoperit pe străzile din Beirut, pune bucăți din propria viață în "Capernaum".

"Capernaum: Haos și speranță" (2018). Regie: Nadine Labaki; scenariu: Nadine Labaki, Jihad Hojeily, Michelle Keserwany; imagine: Christopher Aoun; montaj: Konstantin Bock; cu: Zain Al Rafeea, Yordanos Shiferaw, Boluwatife Treasure Bankole, Kawsar Al Haddad, Fadi Yousef.

*

Există drumuri pe care nimeni nu ar trebui să fie pus să le bată. Cu atât mai puțin copiii.

"Capernaum", filmul cu care libaneza Nadine Labaki a câștigat anul trecut marele premiu al juriului la Cannes, îți ia emoțiile ostatice și te duce pe unul dintre aceste drumuri.

Urmărind figura mult prea serioasă a lui Zain, un băiat de aproximativ 12 ani, ești purtat printre destinele unor oameni fără identitate și fără viitor, într-un labirint afectiv în care momentele de candoare nu fac decât să accentueze scenele disperate.

În primele imagini îl vedem pe Zain într-unul dintre cartierele sărace ale Beirutului, prins între jocurile copilăriei și tentațiile adolescenței. Acestea contrastează cu maturitatea din secvențele următoare, în care, dus la tribunal, el vrea să-și dea în judecată părinții pentru că l-au adus pe lume.

Din acest punct, filmul înlocuiește depozițiile lui Zain cu reconstituirea aproape documentaristă a copilăriei sale furate.

Zi de zi, el contribuie la întreținerea financiară a unei familii care trăiește în mizerie și cu care are o singură legătură sentimentală, prin sora sa, Sahar.

Când Sahar e forțată să se mărite, băiatul se rupe de casa în care a crescut. Singur și furios, el pornește pe un drum care scoate la suprafață cruzimea unei lumi unde o persoană valorează doar atâta cât poate să plătească pentru a scăpa de acolo.

Întâlnirea cu o tânără mamă etiopiană care încearcă să evite expulzarea din Liban îi aduce lui Zain o nouă responsabilitate, față de copilul acesteia.

În această poziție de doică-frate, el continuă cea mai grea parte a parcursului său, forțat să ia decizii sfâșietoare.

Meritul regizoarei Nadine Labaki e că, pe fundalul întunecat al poveștii, evidențiază chipuri capabile de compasiune, precum și o încredere nebună în capacitatea omului curajos de a transforma lumea.

În "Capernaum", acest statut eroic îi revine, ca în atâtea alte povești emoționante, unui copil.

Iar aici, ficțiunea se reîntâlnește cu realitatea, fiindcă interpretul rolului principal, Zain Al Rafeea, s-a născut în Siria și trăia ca refugiat în Liban în momentul în care s-a întâlnit cu Nadine Labaki.

Nu știa să scrie sau să citească și nu fusese niciodată la școală. Visa să ajungă în Europa, unde, așa cum își imaginează un alt personaj din film, nimeni nu te întreabă de unde vii, iar copiii "mor de moarte naturală".

Există drumuri pe care unii oameni ar trebui să le bată pentru a înțelege suferințele celorlalți.

"Capernaum" este unul dintre acestea.

On/Off-screen

În urmă cu doi ani, regizorul Jordan Peele readucea filmul de groază în zona de interes a Oscarurilor, cu politizatul său debut în lungmetraj intitulat "Fugi" (Get out), care avea să câștige premiul pentru cel mai bun scenariu.

De aceea, imaginile care anunțau al doilea său film − "Noi" (Us) − păreau să vorbească despre o nouă deturnare a genului horror , și anume spre reflecția asupra relațiilor rasiale, dar nu în sensul opoziției previzibile alb-negru, ci către explorarea identitară a unei familii de culoare atacate de propriile dubluri.

Din fericire, Peele nu se mulțumește cu atât, ci construiește un film substanțial mai bun decât "Fugi" problematizând noua cultură a urii, născută din frustrări, emoții reprimate și dorințe interzise.

În 1986, micuța Adelaide se rătăcește în labirintul plin de oglinzi al unui parc de distracții din Santa Cruz. Deşi e găsită, fata refuză să mai vorbească, iar părinții pun totul pe seama șocului post-traumatic și o încurajează spre dans, ca formă de recuperare emoțională.

Ani mai târziu, ajunsă la maturitate, Adelaide (Lupita Nyong'o, într-un rol remarcabil) împreună cu soțul ei și cei doi copii ai lor se întorc în casa în care ea a crescut − pas previzibil în filmele horror (locul întâlnirii cu monstrul).

Coșmarul se declanșează când în fața casei apar patru persoane care le seamănă ca niște picături de apă deformate.

"Sunt o familie! Ce rău îți poate face o familie?!", încearcă tatăl să-și liniștească soția și copiii, iar publicul avizat recunoaște momentul în care furtuna va ataca.

De aici încolo, Peele consolidează un film de groază consistent, cu multiple prezențe monstruoase, conduse însă spre zona cea mai frumoasă a genului horror: explorarea fricilor care definesc lumea noastră.

Primele episoade din "Actul" (The Act) − noul serial distribuit de HBO în România − te fac să te gândești la "Obiecte ascuțite" și la relația otrăvitoare pe care odioasa Adora o întreținea cu fiicele sale, din nevoia de a le face dependente de prezența maternă.

Diferența între cele două seriale e că "Actul" se bazează pe un caz real, al lui Dee Dee Blanchard: în 2015, cadavrul acesteia a fost găsit în propria casă după ce fiica sa, Gypsy, postase pe Facebook mesajul "The Bitch is dead!".

Cazul victimei, despre care se suspectează că suferea de sindromul Münchausen prin transfer − afecțiune psihică dezvoltată, de regulă, de mame care proiectează boli închipuite asupra copiilor lor −, a fost transformat acum doi ani de HBO în documentarul "Draga mea mamă moartă" (Mommy Dead and Dearest).

Noua variantă ficționalizată a relației dintre cele două femei atrage atenția atât prin alegerea Patriciei Arquette în rolul lui Dee Dee, cât și prin revenirea în televiziune a lui Chloë Sevigny.

Momentul cel mai cool al săptămânii care se încheie a fost, fără dubii, lansarea "teaser trailer"-ului celui de-al nouălea film al lui Quentin Tarantino: "Once Upon a Time in Hollywood".

La 25 de ani de la "Pulp Fiction", regizorul american se întoarce la structura cu povești intercalate pentru a urmări drumul spre succes al unui actor (Leonardo DiCaprio) și al dublurii sale (Brad Pitt), la finalul anilor 1960.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează