Braconaj: undeva, în Transilvania

Atenție! Acesta e un fals reportaj de călătorie. Are potențial depresiv. Are alunecări în realism grosier și accente grotești, cu parfum de ficțiune. Doar că nu e ficțiune.

Pentru a-mi proteja pielea, nu voi arăta nici un chip, nu voi da nici un nume și nici un indiciu despre locul unde s-au petrecut faptele ce urmează a fi povestite.

Adevărul este că astfel de fapte nu doar că se pot petrece oriunde în Transilvania, ci se și petrec, cu mici variațiuni, mult mai des decât vă puteți imagina.

Eu, unul, când aud că Prințul Charles a mai cumpărat prin Maramu’ o șură dărăpănată unde e depozitată ființa națională sau când aud că nu știu ce autoritate în materie de turism global propune Transilvania în top 10 al celor mai dezirabile destinații de vacanță, mă apucă simultan căscatul și plânsul.

Nu orice fel de căscat, ci unul vast. Și nu orice fel de plâns, ci acel plâns specific românesc, de nemaiîntâlnit la alte popoare, și anume râsu’-plânsu’. Iar acesta ar putea fi un potențial brand de țară alternativ, fiindcă marea Grădină a Carpaților a mutat-o discret firma Schweighofer în țările calde.

Deoarece oamenii mari își maschează foarte bine râsu’-plânsu, acesta mai poate fi regăsit azi doar la inocenți, când joaca lor în delir atinge un punct atât de fierbinte al ființei, încât provoacă izbucnirea într-un plâns necontrolabil.

Atunci, părinții înțelepți știu că ziua s-a terminat, copilul trebuie împachetat și pus urgent la somn. Pot cel mult să-i sucească cuțitul în rană cu acel refren absolut enervant, pe care mi-l cânta mie bunica pe un ton mieunat: „Râs cu plâns / Balegă de mânz”.

Ei bine, dragii mei, cu durere în suflet vă mărturisesc că asta e Transilvania mea: un amestec de râs cu plâns. Nimic mai distractiv, nimic mai tragic.

Nu acea Transilvanie proslăvită în ghiduri pe hârtie lucioasă, ce fac să se umfle rânza-n noi, ci acea Transilvanie pe care, dacă vrei să o pricepi în adâncime – și nu ascultând doina suavă a realizărilor primarului din localitatea x -, trebuie să treci de brâul de brazi frumoși lăsați la drum pentru impresie turistică și să te adâncești în jaful, întunericul și cangrena de relații omenești, care sălășluiesc în adâncul pădurii, acolo unde nimic nu mai e de râs, acolo unde aproape totul e de plâns.

Cârdășia

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Moș Gerilă vine cu racheta. Cum au furat comuniștii Crăciunul?

O săptămână am așteptat, m-am tot sucit, iar nopțile am visat la seara de Crăciun pe care urma să o petrecem la familia G. Am repetat în minte poezia de George Coșbuc, fiindcă părinții băgaseră spaima în mine că dacă nu o spui frumos, "ca pe apă", sacul Moșului rămâne ferecat.

Personajele piesei mele sunt: Pădurarul, Șeful de Ocol, Șeful de Post, Popa, Vicele, Olandezu’, Ursu’ și, cu voia dumneavoastră, eu.

E un puzzle poate un pic mai complicat de înțeles – seamănă cu o dramă shakespereană, cu singura diferență că, la final, în loc să fie morți, toți sunt vii, bine-mersi. Folosind un dicton din înțelepciunea populară, vom constata că „viața merge înainte”.

Cum bine ați observat, în lumea macho a piesei, jucată într-o comună falnică dintr-o zonă deluroasă a Podișului Transilvaniei, femeile nu par să aibă decât roluri secundare. Discrete, ele nu apar pe afișul spectacolului.

Prima scenă debutează la căldurică, în miros de gogoși tăvălite prin zahăr pudră, vanilat. E dimineață, și Primarul a venit să-și bea cafeaua la Pădurar. Nevasta și soacra Pădurarului se bat una de alta pe după sobă și fac o conversație mută, scufundând gogoșile în ulei încins.

Pentru o dimineață foarte rece de octombrie, bucătăria mare și primitoare a Pădurarului e foarte animată. În aerul înecăcios de prăjeală, se râde și se povestesc întâmplări de prin sat, aparent fără nici o legătură. Doar că în lumea satului nu există piese disparate, ci totul se leagă.

Paranteză deschisă. În timp, oamenii de la țară din Transilvania, mai ales când sunt străini de față, au dezvoltat un limbaj încifrat, presărat de regionalisme și expresii specifice, prin care maschează sensurile. Fac asta pentru protecție, fiindcă mai toți ascund câte un cadavru prin ogradă, adică fac ceva ilegal, pasibil dacă nu de pușcărie, de amendă sigur. Trebuie să fii destul de experimentat și atent ca să îți dai seama ce vor să spună.

După trei zile petrecute în preajma lor, am devenit doar pe jumătate străin, iar acum fac parte din peisaj la fel ca trandafirii de plastic din vaza de pe masă. Atunci ei, generoși, mai lasă din cenzură, ba chiar îți strecoară – cum strecoară câte o bucățică de șoric mâței miorlăitoare de sub masă – câte un indiciu precis. Sau, altfel spus, se mai scapă.

Pentru ca să ajungi într-o astfel de poziție privilegiată, ai nevoie de timp, răbdare și niscaiva abilități de comunicare. Trebuie să pari ușor autist și misterios, sau să pari că pricepi mult mai puțin decât pricepi în realitate.

Pentru asta trebuie să vorbești cu măsură, să asculți mult, să mănânci slană și să bei țuică cu ei. Dar absolut niciodată cot la cot cu ei. Fiindcă una dintre plăcerile supreme ale bărbatului transilvănean e să te bage sub masă, ca să poată râde de tine a doua zi. Alături de tot satul, normal. Paranteză închisă.

Aș putea povesti mult și bine despre relațiile dintre personajele noastre, atmosfera de la bar, din birourile primăriei, din cabina celor care transportă lemn tăiat ilegal, din restaurantul pensiunii cu mușcate roșii la balcon. Sau aș putea relata bârfele unora despre ceilalți.

Dar scopul acestui mic articol de călătorie e să descrie ultimele momente din destinul unui urs ghinionist, aflat pe domeniul silvic greșit, în cel mai prost moment al vieții lui.

Pe scurt însă, pot să vă spun că între personajele de mai sus există o strânsă cârdășie. Ei sunt cei care controlează nu doar comuna lor, ci și pășunile, lacurile, pădurile aferente, precum și alte câteva sate mai amărâte dimprejur, având, ca în epoca medievală, un soi de drept de viață și de moarte asupra supușilor. Dacă vor să rămână în grații și să scape neafurisiți, acești supuși trebuie să își plătească dătoriile față de stăpâni întocmai și la timp.

Dările pot consta în: cotă de lemne, animale, fân, zile de muncă, pot fi servicii, pot fi o sumedenie de alte lucruri care nu se spun, dar pe care toți cei implicați în poveste le cunosc foarte bine. Expresia: „Azi tăiem pentru Popa” e relevantă.

Datorită poziției lor privilegiate în vârful ierarhiei, o mână de oameni dețin puterea și controlează totul. Ei decid cine are voie să facă ce, și unde, cine trebuie să iasă la alegeri și, mai ales, cine intră alături de ei în clubul select al vânătorilor.

Fiindcă toți vânează, braconează, pescuiesc și își trag cât de multe avantaje pot din ce le oferă frumoasa lor comună, bogată în ape, păduri și jivine. Până și Popa. Cică a ajuns să-și scurteze suspect de mult slujbele de înmormântare care pică sâmbăta, în sezonul de ciută.

Operațiunea

Primarul soarbe deja al treilea cafei la filtru și își linge de pe degete zahărul pudră, povestind una-alta de pe la consiliu, cu glas așezat. Nu are habar că, în acest răstimp de vreo oră și jumătate, nevasta lui tocmai își consumă idila furibundă cu Șeful de Ocol, un bărbat chipeș și înalt, nu mic și cu burtă ca el.

Pădurarul, de departe cel mai dinamic și mai simpatic dintre toți, e un soi de jolly-joker al locului. E cel care îi are pe toți la mână, fiindcă știe totul despre fiecare, dacă nu și ceva în plus. E un artist desăvârșit al combinațiilor, un mic Machiavelli local. L-aș asemăna cu Ostap Bender din Ilf și Petrov.

Tot el e creierul operațiunii pe care încerc să o descâlcesc, fiindcă firele, de multe culori, formează un ghem inform. Împreună cu Șeful de Post, care deține două camioane și un gater, dar nu pe numele lui, și alături de Vicele, care deține două magazine plus un bar, au pus la cale șmecheria cu Olandezu’.

Acesta, tot citind ghiduri turistice colorate și tot venind în vizite, a ajuns să iubească Transilvania și pe oamenii săi ospitalieri atât de mult, încât în inima sa s-a strecurat dorința arzătoare să ‘puște și el un urs, cu mâna lui, cu orice preț.

Ei, nu chiar cu orice preț, fiindcă Pădurarul a cerut inițial 10.000. Preț de braconieri africani. Au tot povestit, au negociat, au băut nenumărate pălinci de prună; în cele din urmă, au bătut palma pentru 6.000. De euro, normal. Care bani s-au împărțit între personajele de pe afișul piesei după un algoritm numai de ei știut.

Cert e că toți cei din micul club de vânători au stabilit detaliile, au intermediat relația de amor dintre Olandez și Urs, apoi i l-au adus, cu știință, în bătaia puștii, cum făceau pe vremuri gonacii cu urșii lui Ceaușescu. Apoi, pe marele vânător l-au trimis la plimbare în țara lui de lalele, în care ursul mai poate fi văzut viu doar la Rotterdam Zoo, de la 9 la 5, cu 21 de euro intrarea.

Pădurarului i-a mai rămas în cârcă o ultimă misiune incomodă și cam murdară: trofeul. Ultima tranșă de 1000 de euro se primește doar când craniul de urs, adică trofeul, este predat vânătorului. Pentru asta, el trebuie curățat, pregătit, la fel ca blana. Iar blana ursului, care nu mai e în pădure, o va vinde Primarul, că are el un „cleent”.

Ursul era, de fapt, o ursoaică aflată în floarea vârstei. Avusese de vreo două ori treabă pe la niște stâni și Șeful de Ocol i-a pus gând rău. Au momit-o de câteva ori în locuri alese anume și i-au înțeles traseele. A căzut în capcană la fix.

Trofeul

Acum e transformată în salam afumat și pus la uscat. Lângă el, se află un salam în amestec: căprioară cu mistreț. Deși aceste animale se evită în teren, și-au dat mâna în salam. Mărturisesc cu rușine că e foarte bun, l-am gustat.

Cu Pădurarul ne-am dus cu o seară înainte în satul vecin, la o pensiune șic despre care se zvonește că ar fi, de fapt, a Primarului. Acolo s-au băut niște vinuri și s-au pus la cale niște lucruri extrem de obscure legate de lemne, composesorat, transport și bani, din care nu am putut alege nimic, atât erau de codificate.

La plecare, Vicele a adus blana, cu tot cu cap, într-un sac de nailon transparent, și i-a pus-o Pădurarului în portbagaj. De acolo am mers direct în șura Pădurarului. A întins-o pe jos și mi-a arătat găurile de gloanțe.

Apoi s-a apucat să decupeze de pe blană capul și labele. Cică din labele astea se face o ciorbă grozavă, cu proprietăți afrodisiace. Capul va trebui descărnat mâine. E de lucru la un trofeu.

Toată operațiunea a durat cam două ceasuri, timp în care am aflat diverse metode de braconaj. Favorita Șefului de Ocol – vânatul de mistreț noaptea, la farurile jeep-ului. Cică îngheață ca o stană de piatră.

Blana a fost întinsă în pod și dată cu sare grunjoasă. Chiar și așa, cu căpățâna aflată într-un lighean, din blana boțită și cu găuri în loc de ochi puteai distinge trăsăturile fostului animal. Părea că doarme.

A doua zi, a urmat fiertul căpățânii timp de ore întregi, ca să cadă toată carnea de pe os. Cu priceperea lui caracteristică în orice ține de lucru manual, Pădurarul a smuls limba și i-a aruncat-o câinelui.

Meticulos, a tot fiert și smuls până n-a mai rămas nimic. Apoi, când craniul a fost gata, curat, l-a dat frumos cu pensula, cu două rânduri de soluții cumpărate de la farmacie: apă oxigenată și perhidrol.

În final, trofeul a fost pus frumos pe un dulăpior în bucătărie, așteptându-l pe Olandez să sară în schemă cu mia lui de euro. Soacra Pădurarului făcea o prăjitură cu mere.

Cică înainte să meargă la consiliu, trece mâine dimineață Primarul la un cafei. „E mort după dulciuri, ca un copil.”

Inutil să vă spun că am părăsit mândra comuna transilvană cuprins de o adâncă tristețe. Aceasta s-a adâncit și mai tare când, după vreo jumătate de an, mă sună Pădurarul pe tonul lui înalt, jovial, prevestitor de ceva combinație. Redau dialogul, din amintiri:

– Pe fiu-mi-o îl știi, nu? L-am înscris la voi acolo la oraș, la Universitatea Tehnică.

– A, da, cum să nu-l știu. Și care-i treaba?

– Păi are probleme cu examenul de Rezistența materialelor, nu-l trec ăia. Tu nu știi pe careva de-acolo?

– Ba da, întâmplător chiar știu un lector.

– No, bun. Te rog io, află pentru mine cu ce-aș putea veni io încolo pentru ei: o pulpă de ciută, 5 kile de pălincă, un salam de urs, caș de-ăla afumat, păstrăvi, lemn pentru o filegorie, orice.

– A, dar nu…

– Află dacă la ăia le place vânătoarea. Află ce draci beți și-ar dori ei, că mă ocup imediat.

– A, nu, nici vorbă, tipul ăsta e om serios, nici n-o să vrea să audă.

– Ascultă la mine: toți în lumea asta vor ceva, toți au un punct sensibil, chiar dacă se lasă mai greu. Tu află numa’ ce, că io n-o să-ți rămân dator.

– …

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€