Deschide
Închide

Beni Faianță, coleg cu Vasile Fațadă. Onomastica agendelor noastre de mobil

Zi tristă pentru țară și pentru familia noastră a fost aceea când domnul Toth Instalator a plecat la muncă afară. Era un maghiar pedant ca un farmacist, cult, precis și elegant. Făcea totul ca la manual.

În agenda mea de mobil, el a fost înlocuit cu Silviu Instl, care făcea totul taman pe dos. Într-o bună zi, de nervi, l-am șters. Acum, la rubrica respectivă e trecut Alin Insta.

E un tânăr care promite − sperăm să rămână în țară. Fiindcă țara are nevoie de instalatori pricepuți, cel puțin la fel de mult ca de o justiție independentă.

Sau să-l luăm pe Mihai Avion... Evident, nu-l cheamă aşa. Dar în agenda vechiului meu mobil meu apărea exact așa, cum îl preluasem din memoria gsm a unui prieten.

Nici măcar nu mi-a trecut prin cap să întreb care e numele lui întreg. Nu l-am întâlnit niciodată pe acest personaj misterios, dar era amabil și îmi dădea cele mai bune preţuri la zboruri. Apoi mă trimitea la o agentă care se ocupa de problemele tehnice − bani, bilete, facturi.

Mihai Avion era depozitarul invizibil al tuturor destinaţiilor, ţinea în mână cheile porţilor de intrare în tot felul de universuri paralele care, până atunci, fuseseră doar nişte pete colorate pe o bucată de hârtie întinsă în camera mare.

Nu de puţine ori m-am întrebat cum arată Mihai Avion și câţi ani are. Dar şi mai des m-am întrebat cum îl cheamă cu adevărat. Pentru că numele oamenilor sunt foarte importante.

Câte silabe o fi având, e banal sau complicat, m-ar putea trimite la ceea ce face?

Într-o zi, Mihai Avion a dispărut și el. La fel ca domnul Toth Instalator, a plecat din țară. Și l-am înlocuit cu Gabi Avion.

Atunci am început să explorez fenomenul onomasticii din agendele de mobil. Pentru că este un fenomen. Da, ştiu, o să vă deschideţi acum telefoanele smart ca să vă distraţi de propria colecţie, aşa cum fac toţi.

Nici măcar nu aţi conştientizat că o aveţi. Colecţia.

Încetişor, modul în care comunicăm schimbă datele problemei, iar oamenii cu care interacţionăm îşi pierd oarecum identitatea reală, fiind înlocuiţi de ceea ce fac pentru noi.

Contactele de pe mobil, spre deosebire de clasica agendă de telefon, unde oamenii erau trecuţi frumos, în ordine alfabetică, produc deopotrivă un scurtcircuit şi operează o scurtătură.

Oamenii devin ceea ce fac, sunt asociați cu jobul ori cu un obiect al jobului, iar numele lor, notate astfel în agendă, au de multe ori o funcţie pur utilitară.

Cu alte cuvinte, aşa cum, dacă îți ia foc casa, suni la 112, tot la fel, dacă ai nevoie să pui ceva faianță, suni la Beni Faianţă, prieten cu Vasile Faţadă, cu care, de altfel, lucrează în echipă.

M-am decis să inventariez povestea şi să fotografiez o serie de oameni care sunt atât de pasionaţi de ceea ce fac, încât ajung să se identifice onomastic cu obiectul muncii lor.

Mi se pare foarte tare să fii trecut în agenda cuiva doar cu numele mic, urmat de ceea ce faci.

Devii un fel de brand. Elimini concurenţa, acoperi de unul singur un câmp de pe tabla de şah a planetei. Pe scurt, devii sinonim cu activitatea la care te pricepi mai bine, oricare ar fi ea.

Mie, de exemplu, mi-ar plăcea să fiu Voicu Travel.

Stau de vorbă cu U. Îl rog să-și studieze agenda. Începe tare: Gabi Antinato.

− Gabi Antinato, ce prostie mai e şi asta?

− Păi, e unul care militează împotriva lu' NATO şi îl cheamă Gabi, ce nu-i clar? Sau uite mai departe: Adriana Culise, de pe vremea când lucram la Operă. Sau Andi '56, un tip care a făcut nişte poze mişto la revoluţia maghiară din '56.

Ce mai am, stai să văd: Silviu Iepuri, fost Şerpi Şopârle. E mare specialist în reptile, dar acum s-a schimbat, îşi dă doctoratul din iepuri şi i-am schimbat numele în agendă.

Pe Iulian Banană nu ţi-l zic, că asta-i porecla lui, deci nu se pune. Pe Radu Manele l-am cunoscut la concursul Miss Piranda. Iar ăsta, Sándor Mókus ("veveriţă", în ungureşte) nu am habar cum a apărut în agendă, cred că l-am luat de la soția mea.

Mai am aşa: Monica Perdele, Dan Poliţist, Bibi Vamă, ăsta are o cârciumă în Vama Veche, Simona Ursuleţi, Olteanu Evacuare, Bogi Model, Indolean Toner, Doru Balet, Natalia Rochii Mireasă, Jozsi Buddha.

− Ia, zi-mi de Jozsi Buddha, că sună interesant...

 Nu râde, că ăsta chiar e mare budist. E un evreu din Oradea şi e ceva mare şef al Marii Căi de Diamant. Dacă vrei, te trimit la el, ca învăţăcel. O să te cazeze în camera unde vin aspiranţii lui la meditaţii. Te previn că e uşor ciudat.

Am luat, aşadar, la purecat, felurite agende de mobil ale prietenilor apropiaţi, începând cu mine. Am râs bine, am făcut liste, am sunat în prostie oameni.

Am fotografiat o grămadă de oameni în câmpul muncii lor, potrivit agendelor. Am fost, pe rând, ba trimis la plimbare, ba primit cu entuziasm.

Unii oameni erau cam suspicioşi, majoritatea credeau că fac mişto de ei. Sau că, la un moment dat, cu siguranţă voi face.

Alţii erau pur şi simplu nefotografiabili – Dan Vecin, de exemplu, sau Mihaela Bambus, care vindea en-gros parchet de bambus, direct de la un birou.

Ca să nu mai zic de Cornel Fastfood, mic patron de cartofi prăjiţi & shaorma care stătea înecat între hârtii într-un mic sediu.

Din aceeaşi categorie a imposibililor mai fac parte şi Claudia TIFF (festival de film), Anişoara Cultural (TVR), Ştefan Yală, Daniel Kodak, Andrei 3D, Tudor Voluntar, Silvia Spaniolă, Paul Inventator, Ovidiu Harddisk, Monica Autism, Dragoş Rabie.

Și mai sunt o droaie care lucrează în firme cu nume barosane, precum: Ana Danone, Alina GEmoney, Florin SRI (acesta nu este un SRL), Alex Unicredit, Alin Ford sau Emilian PWC (nu plasticul, ci taman Price Waterhouse Coopers).

Cât despre Anamaria Ceasuri, Zoli Parfum sau Iulian Motorină, aceştia erau toţi contrabandişti, adică îşi vindeau ilegal substitutele numelor lor de familie. În concluzie, era cam de înţeles lipsa lor de entuziasm în a fi fotografiaţi şi publicaţi.

Pe Anamaria Ceasuri era cât pe ce s-o aburesc, dar s-a prins la timp şi nu mi-a mai răspuns la telefon. Am sunat în schimb la Marius Moloz, cules cu delicatețe din agenda prietenei R., în urma acestui dialog:

− M-am împotmolit la Beni Faianţă, care nu îmi răspunde la telefon.

− Da, Beni nu prea răspunde. Îl mai am pe Sorin Mochetă, care e plecat la Iaşi într-o delegaţie, da' vezi că ăsta numai vinde, nu pune. Relu Pavaj zice că e de acord, cică să-l suni. Şi Cristi Grădini, omul care ne întreţine grădina, a zis că-i place ideea, îţi trimit numărul lui pe mail.

Şi vezi că am mai vorbit cu Attila Călărie − mamă, ce fericit era, cică a câştigat ieri un concurs. Cezarin Gine mă tem că n-o să vrea, e un tip cam sobru. Şi ginecolog pe deasupra, bănuiesc că te-ai prins.

− Faci mişto de mine, aşa îl cheamă pe ginecologul tău?

− Da, mă, şi taică-su tot ginecolog a fost. Aşa îl cheamă, adică Cezarin e numele lui mic. Chestie de predestinare. Îl mai am pe Marius Moloz. No, ăsta e un tip mişto, mai ales că în celălalt mobil apare ca Marius Nisip.

Adică, dacă vreau să îmi ducă molozul de pe şantier, sun la un număr, iar dacă vreau să-mi aducă nisip, sun la celălalt. E tare, are dublă personalitate.

Pe Attila Călărie l-am subliniat. Marius Moloz alias Marius Nisip m-a fermecat pe loc, dar degeaba. Nu mi-a mers. Cică e ocupat și n-are timp de prostii. M-a trimis la plimbare instant, la fel ca Nelu Buldozer, Florin Pământ, Marius Gard sau Luci Beton.

Muncitorii de șantier, trebuie să recunosc, stau destul de rău cu simțul umorului.

Cea mai ridicolă plasă am luat-o cu Tony Alarmă, livrat din agenda prietenului meu V. Sun şi îi torn povestea. Cică da, vrea.

Am sunat vreo trei săptămâni la rând şi Tony Alarmă mă tot aburea că o să vină unul cu un merţan bengos ca să-i pună o alarmă. În mintea mea era deja Tony Alarmă Falsă.

În mod ciudat, vocea lui genera forme, dădea naştere unui chip, îmi imaginam că povestesc cu un tip blonziu, cam de 30+, cu o burtică de bere în creştere, jovial, mereu la relanti, ca un ardelean ce se respectă.

Într-o bună zi, mi-am luat inima în dinți și am mers direct la atelier: într-un scaun, fumând cu emfază, însuşi el, Tony Alarmă. Slab, brunet, înalt, cu o privire iscoditoare. Parcă era Lică Sămădăul, maleficul din Moara cu noroc.

Numai vârsta o nimerisem, nimic altceva. Ah, şi alarma. Era într-adevăr falsă. Mi-a zis, strâmbând din nas, că între timp îl sunase tipul cu merţanul, că nu mai vine.

Asta e, nu mai facem. Cu o căutătură piezișă, m-a trimis la plimbare.

Cu timpul, mi-am mai dat seama de o chestie, şi anume că pragmaticii pun meseria înaintea numelui mic, ca să ajungă mai iute la ţintă: Dinţi Vali, Vecin Udrea, Cabană Vasile, Balet Flavia, FiltreApă Oana, Pilotaj Cristi, Vinuri Adi (foarte mulți Adi, e inflație de Adi), Jazz Schmidt etc.

Pe de altă parte, n-am ştiut ce să fac cu oamenii care se strecuraseră în agende "sub acoperire", adică având numele lor real, dar care trimitea spre piste false.

Din această categorie alunecoasă, am selectat aşa: Bogdan Croitoru (un prieten care e, de fapt, fotograf), Ramona Cuc (se ocupă de imobiliare), Adi Sitaru (regizor), plus doi care habar nu am cu ce se îndeletnicesc, dar bănuiesc că nu cu dezastre naturale sau animale ocrotite: Dragoş Potop şi Dona Ursu.

Cel mai mult mi-a plăcut însă tatăl unui prieten, cu un nume tare simpatic: Mereu Crăciun.

În fine, ultima categorie a fost cea a peiorativilor, despre care nu am primit informaţii detaliate, dar care, în concizia lor, spun multe atât despre personaje, cât şi despre posesorii agendelor în care se regăsesc.

Le pomenesc doar pe cele mai elegante: Grasu, Unguru, Mangusta, Ţăranu, Blonda. Dar aceste mostre de răutăcioşenie pură sunt, din fericire, rarisime – o medie de vreun sfert de nume per cap de agendă de mobil.

Lista mea de oameni fotografiaţi ar fi putut continua ad infinitum, dar selecția scurtă s-a oprit la următorii: Lehel Foto, Adi Bazin, Ildi Coafor, Mircea Bike, Dragoş Fierforjat, Attila Călărie, Costică Epocă, Erzsi MasajSani Galamb (sau, în româneşte, Şoani Porumbel) şi Simona Urgenţă.

Îi găsiți, în ordine, în acest articol.

Fiecare ar merita o poveste separată. De la fiecare dintre aceşti oameni am învăţat câte ceva important despre viaţă, așa că le sunt foarte recunoscător.

Pe unii îi cunosc mai mult sau mai puţin bine, alţii au intrat în viaţa mea tiptil, din agendele de mobil ale altora.

Mircea îmi repară bicicleta. Adi, stăpânul bazinelor, e un profesor de înot după care se dau în vânt mamele copiilor, fiindcă îi învaţă să plutească pe apele încercate ale vieții.

Pe Dragoş l-am văzut trăgând de fiare la propriu, ca să facă mobilă. Erzsi şi prietena ei, Melinda, m-au făcut să transpir la ora de masaj, şi asta nu doar din cauza căldurii de iulie care încingea apartamentul lor de la ultimul etaj.

Împreună cu Costică şi ale sale accesorii aferente – un costum de majordom şi o maşină de epocă – am stat mai bine de un ceas la murat, în ploaie.

Iar Sani a fost o revelaţie – un tip singuratic, misterios, care creşte porumbei pe acoperişul unui bloc de 10 etaje dintr-un cartier muncitoresc.

Acolo, deasupra tuturor, ca-n filmul acela de Jim Jarmusch, înconjurat de peste 200 de porumbei de rasă care îl iubesc, Sani e fericit. Deşi nu o ştie prea multă lume.

Ultimul portret, însă, mi-a pus capac. Mi-a făcut să-mi cadă râsul în călcâie.

Am stat ore în şir lângă Simona, în camera de gardă, și nu s-a întâmplat mai nimic. I-am făcut fotografii inutile în timp ce vorbea la mobil, sorbea din cafea sau trăgea cu sete din ţigară.

Am povestit vrute şi nevrute cu colegii ei care se perindau prin decor. Afară, evadat din spital, un bărbat slab, într-o pijama cu dungi albastre, fuma şi el cu nesaţ, lipit de un zid cenușiu.

Maşinile de salvare veneau şi plecau, cu sau fără sirenă, în funcţie de gravitatea cazului. Apoi s-a întâmplat acel lucru pe care nu-l bănuiam, dar care face parte din viața celor de la Urgență: moartea.

Aproape spre miezul nopţii, Salvarea a adus o femeie. Respira greu şi privea speriată în jur. A fost întinsă pe un pat, i s-au dat câteva injecţii şi, în clipa când a intrat în stop respirator, în jurul ei s-a produs o agitaţie care nu prevedea nimic bun.

Cu tot efortul de vreo 40 de minute al medicilor şi asistentelor, inima femeii n-a mai vrut să pornească.

Noaptea târziu, am lăsat-o pe Simona privind în gol la pardoseala din camera de gardă. Mi-a zis doar că niciodată nu se va putea obişnui cu aşa ceva.

M-am întors acasă prin oraşul pustiu, conştient că aventura acestei idei luase sfârşit. Începuse nespus de vesel şi se terminase nespus de tragic. Am încercat să mă gândesc la asta, fără să cad în patetisme.

Mi-am dat seama că, până la urmă, o agendă de telefon mobil nu e altceva decât un loc în care colcăie viaţa, sub toate formele ei. În spatele numerelor de telefon se află nume, iar în spatele numelor, oricât de întregi sau de ciuntite, oricât de seci sau de savuroase ar fi, sunt, finalmente, oameni adevărați.

Iar în spatele fiecăruia dintre ei stă un destin, întâmplări şi poveşti nebănuite.

Exişti doar câtă vreme cineva te are trecut în agenda lui. Dispari când cineva hotărăşte să te şteargă. Dar nu înainte de-a i se pune acea întrebare absurdă:

Ştergeţi toate detaliile?

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează