Bandersnatch: când spectatorul decide continuarea

Fionn Whitehead, în rolul lui Stefan Butler.

Black Mirror: Bandersnatch (2018). Regia: David Slade; scenariul: Charlie Brooker; cu: Fionn Whitehead, Will Poulter, Asim Chaudhry, Alice Lowe.

*

Primul episod interactiv din seria "Black Mirror", unul în care abonatul Netflix poate lua decizii în locul personajului principal, a dus la reacții polarizate încă din prima săptămână de după lansare.

Filmul stârnește reticențe față de acest format care altoiește cinemaul cu jocul video, dar și saluturi entuziaste care vorbesc despre apariția unui gen nou în televiziune.

Și, cum era de așteptat, mii și mii spectatori își dedică ore întregi din viață pentru a "rescrie" poveștile protagonistului Stefan Butler, în speranța că vor declanșa finalurile alternative concepute de realizatori.

Personajul Stefan are 19 ani și e un britanic care trăiește în anii 1980. El încearcă să transforme într-un joc pe calculator, denumit "Bandersnatch", acțiunea dintr-o carte care îi oferă cititorului posibilitatea de a-și construi propria poveste, prin alegeri făcute în locul eroului.

(Bandersnatch e un nume preluat din universul ficțional creat de Lewis Carroll: apare în romanul "Dincolo de oglindă", unde e un animal fantastic și mânios − fuming and furious, zice autorul.)

Cartea, pe care Stefan a găsit-o printre lucrurile mamei sale, e semnată de un bărbat care, prins în vârtejul scrisului și al întrebărilor despre consistența realității, și-a măcelărit soția.

Apoi, Stefan primește șansa să lucreze pentru un mare producător de jocuri video, unde îl întâlnește pe Colin Ritman, unul dintre idolii săi. În timpul dezvoltării jocului, stresul, amintirile și vizitele la psiholog îl conduc spre finaluri diferite ale istoriei personale.

Există cazuri în care spectatorul are o singură opțiune de a continua povestea.

La fel ca în cartea și în jocul video "Bandersnatch", liberul arbitru e la buricul degetului altcuiva și în filmul omonim.

Cel căruia i se oferă iluzia puterii e abonatul Netflix, care are posibilitatea de a lua decizii în locul lui Stefan.

Două dintre opțiuni i se afișează spectatorului în partea de jos a ecranului, iar o a treia, de a nu participa activ la alegerile personajului, îl conduce spre un fir narativ prestabilit de realizatorii filmului.

Există însă și cazuri în care, strategic, nu există decât o singură opțiune sau în care ambele variante duc spre aceeași continuare, pentru a-l ține în priză pe spectator.

În momentul în care ajungi, împreună cu personajul, într-unul dintre finalurile filmului (al căror număr realizatorii îl țin secret din motive de marketing), ți se oferă posibilitatea să reiei povestea dintr-un punct-cheie și să parcurgi din nou drumul împreună cu Stefan, pentru a putea explora și celelalte căi.

De exemplu, la prima mea încercare, Stefan a mâncat cereale la micul dejun, a cumpărat "Phaedra" de la Tangerine Dream, a refuzat să-i povestească psihologului despre mama moartă (pentru că e un clișeu despre traumă, dar creatorii tot vor să te întoarcă la el!), nu s-a drogat (pentru că e "băiat bun"!), a ales ca un alt personaj să moară și să se salveze pe sine însuși (totuși, poate nu e un băiat atât de bun!), și-a ciopârțit tatăl (pentru că un cadavru îngropat e mai ușor de găsit și, dacă nu e tensiune în horror, măcar sânge să fie: sigur nu e un băiat bun!), apoi a aflat că e controlat de unul de pe Netflix (părea amuzant în context, semn că povestea se cam dezumfla!).

Finalul: prea puțin satisfăcător.

Întrebări filosofice

Tematic, "filmul-joc" se învârte în jurul unor întrebări filosofice vechi de când lumea:

1. Există o realitate obiectivă, pre-determinată, cu coordonate care nu pot fi manipulate, sau fiecare își creează propria realitate?

2. În această realitate, omul își construiește parcursul în funcție de deciziile pe care le ia sau acestea au fost deja determinate de forțe externe lui?

3. Putem vorbi cu adevărat despre liberul arbitru ca instrument de poziționare în lume?

4. Dacă liberul arbitru nu există și ajungem să conștientizăm absența acestei forme de libertate, ce punem în loc?

*

Discuția despre libertate în cinematograful interactiv există din 1967, când cehul Radúz Činčera prezenta la Montreal "Kinoautomat: One Man and His House" − o comedie care se oprea de 8 ori pentru a da publicului posibilitatea să decidă în locul personajului principal.

Pentru că decizia era luată după numărarea voturilor − fiind dictată, deci, de majoritate −, filmul a fost considerat întotdeauna și o aluzie la adresa democrației simulate din blocul sovietic, motiv pentru care a fost interzis de autoritățile cehoslovace.

În cazul lui "Bandersnatch" nu se mai pune problema democrației, din moment ce decizia aparține unui individ aflat de această parte a ecranului, dar se activează iluzia că fiecare spectator, prin alegerile făcute, construiește un fir narativ diferit.

Totuși, opțiunile sunt încă limitate din punct de vedere tehnic: unele fire narative nu duc prea departe, astfel că ca finalul ușor diferit îți oferă doar senzația că ai mai găsit o necunoscută irelevantă.

Ca atunci când ești sătul, dar mai ai două linguri de ciorbă și nu-ți place să lași în farfurie.

*

Pentru lumea filmului și a televiziunii, întrebarea care stă cuminte ca elefantul în magazinul de porțelanuri ține de viitorul formatului interactiv: există un număr suficient de spectatori care să guste această formă de "do-it-yourself" audiovizual, încât să ducă la înscăunarea sa ca gen pentru publicul larg? (În același timp, cine ar fi crezut acum câțiva ani că un scaun tremurat, câțiva stropi de apă și o boare de ocean vor umple sălile 4-D?)

Din această privință, "Bandersnatch" − film situat între sezoanele patru și cinci din "Black Mirror" − încearcă marea cu degetul și scoate la iveală nu doar posibilitățile, ci și limitările interactivității.

Fiindcă repetitivitatea e obositoare și te împiedică să atingi tocmai acea stare pe care o vizează producătorii filmului − să te scufunzi cu toată atenția și curiozitatea ta de spectator-utilizator în povestea pe care ești invitat să o creezi.

Offscreen

 "Proiectul Florida" (The Florida Project) e unul dintre acele filme care au circulat extrem de puțin, în ciuda elogiilor venite din partea criticilor de film, după lansarea de la Cannes din 2017.

Premiat în diferite festivaluri mai ales pentru rolul managerului de motel, jucat impecabil de Willem Dafoe, filmul semnat de Sean Baker are loc într-o comunitate care trăiește în apropierea parcului de distracții Disney World.

Povestea este centrată pe micuța Moonee (Brooklynn Prince) și pe foarte tânăra ei mamă, într-un mediu care deseori este nepotrivit pentru creșterea unui copil.

Chiar dacă regizorul îți lasă timp să te scufunzi în aventurile de pe maidane, prin personaje recurente se insinuează o realitate care nu are nimic de-a face cu lumea prințeselor Disney: sărăcie, prostituție, violență, agresiuni sexuale.

Prin forța imaginației lui Moonee, toate acestea se estompează sau sunt trecute într-un firesc lipsit de sentimentalism facil, iar Florida redată de Sean Baker e lipsită de sclipiciul Americii hollywoodiene. (Filmul este disponibil în România pe HBOGo.)

Acum câțiva ani, la unison cu presa internațională de stânga, a ajuns și în România imaginea-model a lui José Alberto Mujica, al 40-lea președinte al Uruguayului, elogiat pentru discreția și modestia cu care își ducea viața, aflată în contrast cu megalomania politicienilor locali, materializată în vile, mașini scumpe și vacanțe de lux.

Se discuta mai puțin însă despre trecutul lui Mujica, despre perioada în care el a făcut parte din gruparea de gherilă Tupamaros, urmată de detenția politică dintre 1972 și 1985, când Montevideo era sub dictatură militară.

Regizorul uruguayan Álvaro Brechner preia această experiență în cel mai recent film al său, "Noaptea de 12 ani" (A Twelve Years Night), pentru a vorbi despre tortura fizică și psihică prin care un stat totalitar încearcă să suprime orice formă de rezistență.

Cele trei personaje principale ale acestei povești, bazată pe evenimente reale, au modalități diferite de a supraviețui închisorii și singurătății − de la nebunie la un umor pe care Brechner îl duce uneori până la absurd. (Nu întâmplător mottoul filmului e decupat din "Colonia penitenciară" a lui Kafka.)

Filmul a fost prezentat sau premiat anul trecut la Veneția, San Sebastian și Cairo, iar, din această săptămână, este distribuit de Netflix.

După ce, în 2017, intra cu "Get Out" pe lista foarte scurtă a peliculelor horror care au ajuns să fie nominalizate la Oscarul pentru cel mai bun film, regizorul și scenaristul Jordan Peele revine la primăvară în cinematografe cu "Us", producție în același gen, în care o familie se confruntă cu propriile dubluri malefice.

Din distribuție fac parte Lupita Nyong'o ("12 ani de sclavie") și Winston Duke, cu care s-a întâlnit pe platouri și la "Pantera neagră", dar și Elisabeth Moss, cunoscută pentru rolurile din "Povestea slujitoarei" și "Mad Men".

Cum succesul anterior al lui Peele nu se rezuma la o suită de situații înfricoșătoare, ci era dublat de un comentariu social care țintea clar rasismul american, ne putem aștepta ca "Us" să păstreze ceva din această direcție, așa cum sugerează trailerul lansat la finalul anului trecut.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează