André Kertész. Omul care a fotografiat cititul

Voicu Bojan

Redactor

„Toată lumea poate să privească,
dar nu să şi vadă” (A.K.)

*

 Așa cum toți scriitorii se trag din Mantaua lui Gogol, tot așa și fotografii se trag din Furculița lui André Kertész. Eu așa cred.

Și mai cred că esența fotografiei este un mod personal de a le atrage atenția oamenilor către lucruri care, aparent, nu se văd. De câte ori în viață ați fost atenți la umbra unei furculițe sprijinită de buza farfuriei?

Furculița lui Kertész e un poem închinat acestei forțe a proximității, prin punerea obișnuitului în lumina sa cea mai bună. E un sonet de dragoste închinat sfintei banalități, o transformare a mundanului în meditație lirică.

Spre deosebire de romancier, muzician, pictor sau poet, fotograful nu poate scăpa de o determinare geografică precisă. El trebuie să fie prezent fizic acolo unde se petrece acţiunea sau inacțiunea, fiind, prin urmare, condiţionat de spaţiul în care se mişcă.

Într-un fel, acesta îi programează gesturile. În imaginile sale poate ficţionaliza realitatea cât pofteşte, dar nu poate nega acest dat, aparent neimportant.

Întocmai cum un melc îşi duce în spinare cochilia, fotograful duce cu el, alături de aparat, propria realitate. Uneori ca pe o binecuvântare, alteori ca pe un blestem. Prin simplă declanșare, el poate instaura o lume acolo unde, mai înainte, nu era nimic.

Un pictor se învârte în jurul şevaletului din atelierul său, pictând un peisaj cu cai în alergare, dar care aleargă doar pe pânza minţii lui.

Un poet (Alecsandri, să zicem) stă înfofolit la gura şemineului, cu un ceai în mână, descriind în versuri cum crapă pietrele pe afară într-un poem precum Miezul iernii, fără să aibă un contact real cu ceea ce descrie, fără să-i îngheţe mâna pe pană.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Karl May spune povestea lui Winnetou fără să fi fost în viaţa lui în Vestul Sălbatic. Dintr-o berărie aflată într-un anost burg german, el descrie o realitate care nu există decât în propria sa minte, însă una care, peste timp, îmi va afecta iremediabil realitatea de copil.

Fotograful nu poate face aşa ceva. Nu poţi fotografia un război real dintr-un studio.

Oricât de puternică, de tendenţioasă sau de înfrumuseţată e imaginea pe care mi-o arată, eu trebuie să cred că acela care a înghețat timpul apăsând un buton s-a mişcat, a respirat şi a gândit în acea realitate spaţio-temporală.

Fotograful şi Spaţiul devin inevitabil una, chiar dacă imaginea creată prin decupajul voit al fluxului temporal poate părea uneori mai degrabă iluzie decât realitate.

Poate mai mult ca la orice alt fotograf, la Kertész se vede limpede cât de importantă este condiţionarea aceasta geografică.

Spaţiile în care s-a mişcat i-au dictat practic subiectele, imaginile şi, mai ales, modul de abordare, trădându-i, deopotrivă, toate angoasele, frustrările şi puţinele bucurii.

Peste toate, André Kertész a urmărit constant, vreme de 50 de ani, o temă simplă: oameni surprinși citind, de cele mai multe ori în spațiul public.

On Reading e cartea mea preferată din toată opera lui.

Pentru că dincolo de aparentul imobilism al lecturii, unde singurele activități sunt întorsul paginii și mișcarea imperceptibilă a ochilor în căutarea sensului, se află o activitate mentală febrilă, o evadare în lumi posibile, o suspendare a timpului mundan, așa cum îl știm, și înlocuirea lui cu un timp ficționalizat.

Numeroasele sale albume, cele peste 30 de cărţi scrise despre el şi filmul făcut de BBC din seria Master Photographers sunt repere bune pentru a călători prin lumea acestui fotograf mânat mereu de o curiozitate totală, încăpăţânat să-şi urmeze chemarea, chiar dacă succesul l-a ajuns din urmă mult prea târziu, dându-i, mai curând, un sentiment de tristeţe decât de fericire.

Kertész  a început prin a fotografia totul, pentru a sfârşi fotografiind, cu aceeaşi graţie, nimicul, însă crezând ca nimeni altul în fotografie, de la început până la sfârşit. Spune frumos undeva:

„Interpretez ceea ce văd într-un moment anume. Şi interpretez nu ceea ce văd, ci ceea ce simt”.

Iată pe scurt, cum parcursul său geografic a devenit parcurs sentimental.

Budapesta. Locul naşterii, al descoperirii fotografiei, al străzii, al marelui război. Deşi are o meserie bine plătită în domeniul financiar, pasiunea pentru fotografie înseamnă totul pentru acest tânăr evreu de origine maghiară.

Budapesta e locul în care Kertész se comportă ca un amator entuziast, încercând să imortalizeze totul, mişcându-se cu febrilitate între limitele aparatului şi propria viziune în formare.

Imaginile din această perioadă de tinereţe sunt contaminate de o energie nestăvilită: oameni obişnuiţi, geometrii stradale, compoziţii savante sau imagini de război deloc tragice, ba din contră.

Un amalgam tandru de natură să-l trădeze încă de pe atunci: un ochi mereu flămând, un sentimental incurabil, uşor delocalizat, aflat într-o lume care, atunci când nu îl refuză de-a dreptul, îl ţine la distanţă.

Publică sporadic, începe să fie recunoscut, dar, înainte de a deveni cu adevărat consacrat, alege să plece la Paris.

Paris. Kertész se mişcă în lumea boemei, unde pare să se simtă chiar bine. Îşi pierde capul după acest oraş fermecător mai ceva decât după frumoasa Elizabeth, care îi va deveni soţie şi îl va susţine din umbră toată viaţa.

Crema cafenelelor de artişti devine pentru el un subiect la îndemână. Brâncuşi, Mondrian, Chagall sunt câțiva dintre cei pe care îi frecventează în această perioadă fericită pentru el.

Cochetează cu suprarealismul, lucrează cu fervoare, publică, devine mult mai concentrat. Cutreieră străzile pariziene cu aceeaşi vitalitate cu care cutreiera satele dimprejurul Budapestei.

Ochiul său înfometat nu se satură de văzut şi, ca atare, nu pare să-i scape mai nimic, de la portretele prietenilor sau dansatoarele de la Moulin Rouge până la fulgerele din jurul Turnului Eiffel.

Parisul este pentru Kertész un popas plin de revelaţii. Nu se sfieşte să arate că iubeşte acest oraș, care îl acceptă şi îl iubeşte la rândul său. În concluzie, expune, publică în reviste, e apreciat cum se cuvine şi toate acestea îl umplu de energie.

Dar, în mijlocul acestei exuberanţe, se coace un război cu previziuni sumbre pentru evrei. În plus, i se oferă un contract cu un studio din New York și, astfel, părăseşte Parisul care l-a consacrat, și nu bănuiește că porneşte pe un drum fără întoarcere.

New York. Căderea din paradis, contactul dur cu pragmatismul american: spiritul este înăbuşit de eficienţă, iar emoţia este subjugată de corectitudinea politică.

În faţa acestor realităţi, Kertész se trezeşte dezarmat. I se cer lucruri pe care nu le înţelege şi se vede aruncat într-o lume ostilă, care îl scoate din sărite. Pare un animal exotic într-o grădină zoologică, un biet poet declamând sonete de iubire într-un teatru de război.

Lirismul şi melancolia lui balcanică nu mai fac doi bani într-o lume bolnavă de delirul mobilităţii ascendente obligatorii, o lume ce nu-şi mai îngăduie timp de reflecţie.

Revistele îl privesc cu reticenţă, iar curatorii cu atât mai mult, în frunte cu Beaumont Newhall, omul care trage sforile la MoMA.

Agenția Magnum îl ignoră cu superbie şi, culmea!, Edward Steichen îl lasă în mod nedrept pe dinafară în mega-expoziţia Family of Man.

Începe era glaciară pentru Kertész, care se trezeşte brusc că, din umanistul de odinioară, a ajuns un artist neînţeles și nedorit, întreţinut de o femeie de succes, izolat într-un apartament dintr-un zgârie-nori, deci suspendat, în centrul lumii, între cer și pământ.

Deşi, sporadic, lucrează ca freelancer cu revistele Look, Harper’s Bazaar, Vogue sau Home and Garden, Kertész dispare, practic, de pe scena publică. Şi nu se aude mai nimic despre el vreme de aproape 30 de ani, până este redescoperit de flerul inegalabil al lui John Swarkowski.

În 1964, i se organizează o retrospectivă la MoMA. Or, o retrospectivă miroase a ceva încheiat, clasificat, aproape postum. Succesul, recunoaşterea şi regretele tardive ale confraţilor vin şi ele, în sfârşit, dar nu le mai aşteaptă nimeni.

Kertész e demult plecat.

Lasă în urmă o umbră doar, a furculiței sale așezate pe marginea farfuriei. Sfârşitul îl găseşte acasă, fotografiind cu un Polaroid, în fereastră, norii care se reflectă în nişte figurine de sticlă.

Face exact ce ştie mai bine: ochiul lui pândeşte lumina şi aşteaptă clipa. Fotografiază nimicul, în toată splendoarea lui, color.

În ciuda unei vieţi de frustrări care ar fi aruncat pe oricine în braţele depresiei, Kertész nu a încetat să fotografieze cu pasiunea de la început. În timp, imaginile i s-au simplificat, umorul i s-a mai estompat, bucuria copilărească de a înregistra totul i s-a mai stins, însă există câteva lucruri de la care nu a făcut niciodată rabat şi care vor rezista mereu probei timpului.

A fotografiat mereu cu entuziasmul amatorului, al îndrăgostitului:

„Mă consider şi astăzi un amator şi sper că voi rămâne aşa până la sfârşitul vieţii. Fiindcă sunt un etern începător, care descoperă cu mirare lumea iar şi iar”.

Kertész nu a fotografiat niciodată cu detaşare − imaginile lui sunt profund personale. Îl simţi prezent fizic în cadre, ca pe nimeni altul.

Deşi pare că urmăreşte substantivele din lumea înconjurătoare, el fotografiază, de fapt, adjective și stări interioare. Împacă, într-un mod fascinant, tristeţea, umanismul liric şi melancolia de factură pictorialistă cu o organizare precisă de forme, cu o rigoare a compoziţiei care nu încetează să te uimească.

Imaginile lui sunt asemeni unor ferestre deschise spre altceva, spre ceva la îndemână, ceva simplu, uman, universal.

Spre final, se întoarce de unde a plecat, la aceeaşi bucurie molipsitoare a copilului care descoperă o jucărie nouă. Supărarea pe lume i-a trecut, iar tot ce rămâne e bucuria jocului:

„Sunt un om norocos. Pot face ceva cu aproape orice văd. Totul rămâne la fel de interesant pentru mine”.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€