„colectiv”

Ioana Epure

Director editorial

Filmul lui Alexander Nanau trebuie cu siguranță văzut, pentru că e o experiență care îți amintește de toate lucrurile greșite din sistemul medical românesc și, mai ales, te face să înțelegi cât de rău ne-a ajuns blazarea pe toți.

Dar e greu să scrii despre „colectiv” dacă ai cunoscut oameni care au murit acolo. Și e înfiorător să rămâi nemișcat pe scaun în primele cinci-zece minute din film, care te lovesc ca o măciucă în moalele capului, atunci când vezi una din înregistrările video făcute în club de echipa lui Mihai Grecea, Alex Chelba și Dan Ciobanu - dintre care ultimii doi au murit - și care erau în club pentru a filma concertul Goodbye to Gravity - chiar în momentul în care a izbucnit incendiul, și realizezi cum între viața și moartea unor oameni au stat câteva minunte - dacă nu chiar secunde.

E neașteptat de greu să scrii despre documentarul „colectiv” și dacă ești jurnalist - e un film în care vei recunoaște multe fețe familiare și momentele foarte puțin plăcute ale meseriei - cele pe care oamenii care doar consumă presă, dar n-o și practică - uneori nu le intuiesc. 

E greu s-o auzi pe Camelia Roiu - medicul la Spitalul de Arși - povestind despre cum personalul spitalului pune cearșafuri peste fețele pacienților, ca să nu-i mai vadă cum se degradează și mor.

Și realizezi că nici măcar nu ești surprins, așa cum nu ești surprins că, atunci când ai o problemă medicală, te gândești la mersul la spital cu oroare, nu cu speranță, și că asta a ajuns atât de adânc întipărit în felul în care funcționăm.

„colectiv” nu este, însă, povestea oamenilor care au murit sau au fost răniți în club, ci este povestea primului an de după eveniment, a scandalului Hexi Pharma, a morții lui Dan Condrea, a scandalurilor din Ministerul Sănătății - atât înainte, cât și din timpul guvernului tehnocrat - și a luptei jurnaliștilor cu sistemul, în special a echipei lui Cătălin Tolontan.

Din acest motiv, numele documentarului te poate induce în eroare. Și tot din acest motiv, și al faptului că tot ceea ce s-a întâmplat în următorul an după incendiul de la Colectiv a reprezentat cadrul în care s-a produs desfășurarea de forțe pe care o aduce filmul în prim plan, poate s-ar fi simțit nevoia unei prezențe mai pronunțate a unora din supraviețuitorii incendiului în documentar.

Da, nu e despre ei, dar, de fapt - despre ei e. Despre ei și despre toți ceilalți bolnavi care au murit în spitalele românești din cauza corupției și a nepăsării. 

Una dintre cele mai tulburătoare scene din film este cea în care apare Tedy Ursuleanu, pe care incendiul a mutilat-o și a lăsat-o fără o parte din degetele de la mâini.

În scenă, Tedy primește o proteză bionică, cu ajutorul căreia își poate recupera o parte din mobilitate. Momentul în care aceasta strânge pentru prima oară pumnul e absolut sfâșietor, unul dintre cele mai răvășitoare din documentar.

De ce aș mai fi simțit nevoia? De subtitrări și burtiere. Pentru că filmul nu are, deși o mare parte din interviuri și discuții sunt prin telefon, și pentru că, deși oamenii din branșă știu cine e cine și fiecare cu ce se ocupă, s-ar putea ca oamenii neimplicați în mod direct în tragedie sau în presă, care n-au urmărit cu la fel de multă atenție evenimentele din documentar, să nu știe exact cine e fiecare din oamenii care povestesc una și alta pe ecran.

Pe de altă parte, pe problema burtierelor părerile au fost împărțite în sală. S-a argumentat că faptul că nu-ți bați capul cu rolul fiecăruia lasă emoțiile să curgă altfel, te face să-ți dai seama că nici nu contează, pentru că expresiile personajelor sunt ușor recognoscibile. Că nu trebuie să ai o burtieră ca să îți dai seama că jurnaliștii se simt îngroziți de lucrurile peste care dau în investigația lor.

Dar ca să îți dai seama dacă ăsta e un lucru bun sau rău, trebuie să vezi tu însuți filmul. 

Sub Pământ SRL: Centrul de Date Quantum AI de la Luna va fi construit în subteran pe malul Arieșului

Investiția de un miliard de dolari a companiei americane DriverAI într-un centru de date Quantum AI subteran în comuna Luna (Cluj), lângă o bază NATO și râul Arieș, ridică semne de întrebare privind finanțarea, terenul aflat în litigiu și impactul de mediu, în special consumul de apă pentru răcire.

Și acum, ce? Peste 400 de oameni preluați de autorități din azilele din Bihor au ajuns în instituții din toată țara, unii la sute de kilometri distanță, mulți fără acte. O singură persoană a ajuns la familia ei

Ce se întâmplă mai departe cu cei 409 oameni relocați de urgență în instituții din toată țara în urma perchezițiilor de pe 30 iunie din județul Bihor, care au vizat o rețea de exploatare a persoanelor vulnerabile?

Și, nu în ultimul rând, cred că a doua jumătate a documentarului, axată pe acțiunile lui Vlad Voiculescu la Ministerul Sănătății, putea fi concentrată ceva mai mult. Îți dă, cumva, sentimentul că transformă un politician într-un erou, ceea ce e o alegere riscantă pentru un film care, până la punctul respectiv e atât de autentic și de puțin cosmetizat, încât atunci când apare Vlad Voiculescu pe ecran aproape că ai senzația că ai alunecat fără să vrei în mijlocul unui alt documentar - nu mai puțin autentic, dar despre altceva.

Focusul fuge de la jurnaliști la politică, de la oamenii afectați de incendiul din Colectiv la transplanturi. Poate ar fi meritat mai puțin spațiu pe ecran în favoarea urmăririi echipei lui Tolontan până la capăt. Sau măcar a unui reflector mai decis îndreptat către Tedy.  

Dincolo de toate astea, însă, „colectiv” e unul dintre cele mai bune filme despre presă pe care le-am văzut până acum. Și cred că fiecare om care comentează, seară de seară, din fotoliu, despre „mincinoșii ăștia de jurnaliști, care citesc de pe prompter și iau bani”, ar trebui să îl vadă.

Ar înțelege că munca din spatele acestei meserii nu e deloc glamorous, nu e spectaculoasă și nici exotică - ba dimpotrivă. E suma a o mie de momente de perseverență, de oboseală care te cuprinde trecând prin teancuri de documente - nu tocmai lectură de plajă, de discuții cu oameni cărora le e frică să vorbească, dar au totuși ceva de zis, și pe care trebuie să îi faci să se simtă în siguranță. Și care, uneori, când eșuezi în acest demers, dispar.

De momente aparent banale care, puse cap la cap, schimbă uneori vieți și sisteme. 

Mergeți la "colectiv" și poate vă recăpătați, măcar puțin, din încrederea în presa din România.