„colectiv”

Ioana Epure

Director editorial

Filmul lui Alexander Nanau trebuie cu siguranță văzut, pentru că e o experiență care îți amintește de toate lucrurile greșite din sistemul medical românesc și, mai ales, te face să înțelegi cât de rău ne-a ajuns blazarea pe toți.

Dar e greu să scrii despre „colectiv” dacă ai cunoscut oameni care au murit acolo. Și e înfiorător să rămâi nemișcat pe scaun în primele cinci-zece minute din film, care te lovesc ca o măciucă în moalele capului, atunci când vezi una din înregistrările video făcute în club de echipa lui Mihai Grecea, Alex Chelba și Dan Ciobanu - dintre care ultimii doi au murit - și care erau în club pentru a filma concertul Goodbye to Gravity - chiar în momentul în care a izbucnit incendiul, și realizezi cum între viața și moartea unor oameni au stat câteva minunte - dacă nu chiar secunde.

E neașteptat de greu să scrii despre documentarul „colectiv” și dacă ești jurnalist - e un film în care vei recunoaște multe fețe familiare și momentele foarte puțin plăcute ale meseriei - cele pe care oamenii care doar consumă presă, dar n-o și practică - uneori nu le intuiesc. 

E greu s-o auzi pe Camelia Roiu - medicul la Spitalul de Arși - povestind despre cum personalul spitalului pune cearșafuri peste fețele pacienților, ca să nu-i mai vadă cum se degradează și mor.

Și realizezi că nici măcar nu ești surprins, așa cum nu ești surprins că, atunci când ai o problemă medicală, te gândești la mersul la spital cu oroare, nu cu speranță, și că asta a ajuns atât de adânc întipărit în felul în care funcționăm.

„colectiv” nu este, însă, povestea oamenilor care au murit sau au fost răniți în club, ci este povestea primului an de după eveniment, a scandalului Hexi Pharma, a morții lui Dan Condrea, a scandalurilor din Ministerul Sănătății - atât înainte, cât și din timpul guvernului tehnocrat - și a luptei jurnaliștilor cu sistemul, în special a echipei lui Cătălin Tolontan.

Din acest motiv, numele documentarului te poate induce în eroare. Și tot din acest motiv, și al faptului că tot ceea ce s-a întâmplat în următorul an după incendiul de la Colectiv a reprezentat cadrul în care s-a produs desfășurarea de forțe pe care o aduce filmul în prim plan, poate s-ar fi simțit nevoia unei prezențe mai pronunțate a unora din supraviețuitorii incendiului în documentar.

Da, nu e despre ei, dar, de fapt - despre ei e. Despre ei și despre toți ceilalți bolnavi care au murit în spitalele românești din cauza corupției și a nepăsării. 

Una dintre cele mai tulburătoare scene din film este cea în care apare Tedy Ursuleanu, pe care incendiul a mutilat-o și a lăsat-o fără o parte din degetele de la mâini.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

În scenă, Tedy primește o proteză bionică, cu ajutorul căreia își poate recupera o parte din mobilitate. Momentul în care aceasta strânge pentru prima oară pumnul e absolut sfâșietor, unul dintre cele mai răvășitoare din documentar.

De ce aș mai fi simțit nevoia? De subtitrări și burtiere. Pentru că filmul nu are, deși o mare parte din interviuri și discuții sunt prin telefon, și pentru că, deși oamenii din branșă știu cine e cine și fiecare cu ce se ocupă, s-ar putea ca oamenii neimplicați în mod direct în tragedie sau în presă, care n-au urmărit cu la fel de multă atenție evenimentele din documentar, să nu știe exact cine e fiecare din oamenii care povestesc una și alta pe ecran.

Pe de altă parte, pe problema burtierelor părerile au fost împărțite în sală. S-a argumentat că faptul că nu-ți bați capul cu rolul fiecăruia lasă emoțiile să curgă altfel, te face să-ți dai seama că nici nu contează, pentru că expresiile personajelor sunt ușor recognoscibile. Că nu trebuie să ai o burtieră ca să îți dai seama că jurnaliștii se simt îngroziți de lucrurile peste care dau în investigația lor.

Dar ca să îți dai seama dacă ăsta e un lucru bun sau rău, trebuie să vezi tu însuți filmul. 

Și, nu în ultimul rând, cred că a doua jumătate a documentarului, axată pe acțiunile lui Vlad Voiculescu la Ministerul Sănătății, putea fi concentrată ceva mai mult. Îți dă, cumva, sentimentul că transformă un politician într-un erou, ceea ce e o alegere riscantă pentru un film care, până la punctul respectiv e atât de autentic și de puțin cosmetizat, încât atunci când apare Vlad Voiculescu pe ecran aproape că ai senzația că ai alunecat fără să vrei în mijlocul unui alt documentar - nu mai puțin autentic, dar despre altceva.

Focusul fuge de la jurnaliști la politică, de la oamenii afectați de incendiul din Colectiv la transplanturi. Poate ar fi meritat mai puțin spațiu pe ecran în favoarea urmăririi echipei lui Tolontan până la capăt. Sau măcar a unui reflector mai decis îndreptat către Tedy.  

Dincolo de toate astea, însă, „colectiv” e unul dintre cele mai bune filme despre presă pe care le-am văzut până acum. Și cred că fiecare om care comentează, seară de seară, din fotoliu, despre „mincinoșii ăștia de jurnaliști, care citesc de pe prompter și iau bani”, ar trebui să îl vadă.

Ar înțelege că munca din spatele acestei meserii nu e deloc glamorous, nu e spectaculoasă și nici exotică - ba dimpotrivă. E suma a o mie de momente de perseverență, de oboseală care te cuprinde trecând prin teancuri de documente - nu tocmai lectură de plajă, de discuții cu oameni cărora le e frică să vorbească, dar au totuși ceva de zis, și pe care trebuie să îi faci să se simtă în siguranță. Și care, uneori, când eșuezi în acest demers, dispar.

De momente aparent banale care, puse cap la cap, schimbă uneori vieți și sisteme. 

Mergeți la "colectiv" și poate vă recăpătați, măcar puțin, din încrederea în presa din România.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€