Cinci fani înrăiți în așteptarea noului Dune

Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica.

Dacă textul de mai sus te face să vrei să-i reciți imediat continuarea, pe care o mai și știi pe de rost, atunci și textul de mai jos e pentru tine.

Pe scurt, am rugat cinci fani ai seriei SF Dune, scrisă de Frank Herbert, să vorbească despre așteptarea lor cea mai mare legată de filmul regizorului Dennis Villeneuve, care urmează să apară în decembrie și care va fi a treia ecranizare a cărții, de la apariția acesteia.

Mai merită spus că celelalte două ecranizări au încercat deopotrivă să reproducă atmosfera unică și irepetabilă a universului lui Herbert, dar și să încorporeze cât mai mult din complexitatea epică a romanului.

Dacă au reușit sau nu, asta e o dezbatere care durează de mai bine de 20 de ani. Între timp, nostalgia fanilor s-a amplificat exponențial.

„Mă aștept să fie epic”

„Am urmărit primul film când eram destul de tânăr, după ce terminasem de citit o bună parte din seria inițială. Ca în multe alte cazuri, am avut impresia că editura a tras de autor, să mai scoată câteva idei din universul respectiv, cu ultimele romane. Automat, calitatea a scăzut.

Pentru mine, primele cărți au creat o saga mai degrabă fantasy, în care dragonii erau viermi și geopolitica o paralelă cam prea transparentă la problemele din Orientul Mijlociu.

Dacă Fundația lui Asimov ar putea, sui extremis, să descrie evoluția statului Israel, Herbert a luat problemele Orientului Mijlociu și le-a transformat într-o povestioară cu un iz de telenovelă. Despre cărțile scrise de fiu, nu mai zic! Măcar au explicat un pic universul aferent, dar s-au aruncat în Legendele Olimpului.

Așadar, așteptări de la filmul lui Villeneuve – mă aștept să fie epic și să se ofere multă plăcere fanilor celui dintâi. Mă aștept la un noir SF de excepție, dar și să fie afectat de niște mici „surprize” care țin de primul film, al lui Lynch.

De altfel, cine urmărește acest clip de pe Youtube, care compară cele două trailere, va înțelege că regizorul s-a aruncat cam mult în „fan service”. 

Este un reflex al formelor de mass-media actuale să reșapeze formule deja de succes, în loc să fie cu adevărat curajoase. Mă aștept ca scenariul să fie ușor rescris, cât să permită generațiilor tinere să înțeleagă unele aspecte mai ușor – pentru că puterea de concentrare a generației tinere automat cere o neglijență regizorală semnificativă.

Este posibil ca viziunea lui Herbert să nu fie cu adevărat îndeplinită, din lipsa tehnologiilor cinematografice, până acum, cu acest film. În același timp, aduc aminte de varianta lui Alejandro Jodorowsky, cu Dali drept împăratul, HR Giger pe parte grafică și muzică de Pink Floyd. 

Vă cam dați seama ce ar fi ieșit, așa cum vedeți și în documentarul Jodorowsky’s Dune. Bref, cred că problema nu a fost niciodată cinematografică, ci provocarea dată de țesătura pe marginile unei viziuni destul de rigide cu privire la universul descris de Herbert.”

Mihnea Dumitru este analist politic și scriitor de sf-uri „mediocre” pe fundatia.net.

Departamentul de marketing prevede o rată de succes de 62,7%

„Vizionarul director Denis a ținut să demonstreze că este un Irulan al propriului său film când a anunțat că Lyet-Kynes ar urma să fie o femeie, evident de culoare, că el suferă de prea mult feminism, și femeile nu erau suficient de reprezentate acolo. 

Omul susține că a citit cartea, deci ori minte cu faza asta, ori, cum se practică în ultima vreme, au venit doi oameni de la marketing și i-au zis ce să facă pentru că studiile de piață au arătat că 50% din oamenii care merg la cinema sunt femei și dacă în 2020 nu faci pandering pe faza asta ești nimeni.

În realitate nu-mi pasă că se umple mitologia omului alb de tot felul de imigranți ilegali aduși cu duba asta ideologică. Dune este un fantasy despre omul alb salvator care scoate din mizerie niște arabi, în esență, e ca Pocahontas pentru ingineri, dacă ne-ar păsa cu adevărat de reprezentare 90% din fremeni ar fi arăbeți.

Ce mă îngrijorează sunt cuvintele “legend” și “destiny” din trailer, care însoțesc, de fiecare dată un film prost sau o poveste slabă. Ăstea sunt niște red-flags foarte nasoale. 

Apoi îmi displace milogul ăla pe care l-au pus în rolul lui Paul. Înțeleg că departamentul de marketing a stabilit că scoate 99/100 pe demograficul 14/24 feminin + gay, dar omul tinde să joace ca Eddie Redmayne în Jupiter Ascending, alt film cu mult destiny și legend în trailer.

Totodată, designul mi se pare cam trist și șters. Mișto vizualurile lui Villeneuve, dar parcă sunt vreo trei culori în trailerul ăla, bej, gri și maro intens. Unde este gloriosul roșu al Harkonenilor? În celelalte iterații ale Dune, prostia aia a lui Lynch și simpatica încercare din 2000 de la Sci-Fi, oamenii măcar au făcut un festival din decoruri și costume. Aici parcă am văzut o defilare de modă pentru înmormântări și pe baronul cel răul adormind în colivă.

Dar părerea mea nu contează așa mult, că e un secret la mijloc. Majoritatea celor ce se vor duce la film știu Dune din trei filme de pe youtube și jocul ăla din anii ’90. Până la lansare vor apărea 50.000 de filme și articole cu 10 detalii inedite pe care nu le știai despre Dune. 

Întreaga mașinărie de marketing se va pune în mișcare, cu toate controversele necesare și tot ce trebuie să sară internauții unul la gâtul altuia.

Șanse de succes? 62,7% că Villeneuve face filme superbe ca imagine, dar cretinuțe la scenariu. Și încă n-a rupt box-office-ul cu ceva până acum.”

Ovidiu Eftimie este jurnalist, scriitor de SF și redactor la Times New Roman. Scrie nebunii pe eftimie.net.

Un deșert cum nu mai e altul

„Toate poveștile bune pe care le știu au în centrul lor un deșert sau un labirint. Așa s-au întâmplat lucrurile.

Primul deșert care m-a fascinat vreodată într-o poveste a fost Llano Estacado, și în ochii unei fetițe tocilare de 7 ani din Munții Apuseni, posibilitatea unor întinderi nesfârșite de nisip avea o dimensiune extra planetară. Alb gălbui și prăfos, cu ciulini și aer alb și fierbinte, așa mi l-am imaginat.

A urmat, destul de previzibil, deșertul din Micul prinț, de un auriu ireal, în mijlocul căruia se ascundea o fântână cu apă bună de băut. Un alt deșert a fost în Citadela aceluiași Saint Exupery, doar că ăsta era un deșert nou și negru, cu focuri care străpung întunericul. Uneori, chiar cel din noi.

A mai fost în Femeia de nisip a lui Kobo Abe, alt tip de deșert, potrivnic și coroziv, aproape ca viața.

În fine, a fost și Arrakis, deșertul portocaliu și dens, traversat de exhalațiile fierbinți și intense ale viermilor de nisip. Un deșert puțin psihedelic, aproape organic, al cărui aer îl poți simți în nări, chiar dacă nu a existat niciodată decât în imaginație. Ceea ce nu îl face mai puțin real. În Dune-ul meu, personajul cel mai fascinant a fost fix acest deșert.

Probabil că aici e și așteptarea mea cea mai mare de la filmul lui Villeneuve – un deșert cum nu mai e altul.

Lynch a ratat, pentru mine, jocul acesta. Cealaltă ecranizare, miniseria din 2000, coproducție SUA-Canada-Italia-Germania, a pierdut și mai mult la capitolul ăsta, dar a punctat la redarea fidelă a cărții și la selectarea actorilor. Plus că a avut bunul simț de a nu ne arăta ploi pe Arrakis, David Lynch!

Despre minunata jucărie pe care ar fi putut s-o pună cap la cap echipa lui Alejandro Jodorowsky nici nu vreau să amintesc aici – e o traumă pe care încă nu mi-am vindecat-o.

În rest, pentru filmul lui Villeneuve, emoțiile mele se mai leagă de felul în care vor fi ilustrate două personaje: primul e Gurney Halleck. Josh Brolin pare o alegere mai inspirată decât oricare alta de până acum.

Al doilea e Lady Jessica. Aici, Rebecca Ferguson pare mai degrabă sora mai mare și mai deșteaptă a lui Chalamet, nu o super armă de război cu mintea limpede și o voință de fier.

Desigur, Jason Momoa în rolul lui Duncan Idaho e ceea ce aș numi un bonus bine meritat (oh, shut up, he is pretty!)

Ce mi-e însă foarte clar e că dacă Villeneuve ratează acest Dune, nici nu vom mai vedea o ecranizare nouă prea curând. Caz în care toate binecuvântările fanilor se vor deșerta asupra regizorului până târziu în timp.”

Codruța Simina este jurnalist, reporter la PressOne.

„Îmi doresc să fie un film bun pentru fata mea, de 9 ani împliniți”

„Cred că etalonul cu care se va măsura noul Dune, cel care se va lansa la finalul anului, nu va fi filmul lui David Lynch din 1984, ci proiectul acela mitic, Dune-ul lui Jodorowsky si al lui Moebius, cel în care ar fi trebuit sa joace Salvador Dali și Mick Jagger, Amanda Lear și Orson Welles.

Cel pentru care H.R. Giger a desenat acele decoruri fabuloase, baroc-organice, a căror influență o regăsim apoi în seria Alien.

Trailerul pare a indica și că va exista o continuitate vizuală în această direcție. La fel și coloana sonoră, de vreme ce Pink Floyd se aude pe fundal, precum ar fi trebuit să fie și în proiectul lui Jodorowsky, de acum mai mult de 40 de ani.

Ce îmi doresc eu de la noul Dune?

Poate părea ciudat, dar îmi doresc să fie un film bun pentru fata mea, de 9 ani împliniți la acel moment. Cu alte cuvinte, mi-ar plăcea ca Dune-ul să fie o epopee la fel de puternică pentru ea precum au fost Războiul Stelelor pentru generația mea sau Stăpânul Inelelor pentru cei care erau adolescenți la începutul anilor 2000.

Avem nevoie de povești. Suntem niște creaturi narative. Iar acum, cu atât mai mult niște creaturi vizual narative. Și Dune chiar este o poveste puternică, arhetipală.

Un „Căpitan la 15 ani” spațial (știu, referința s-ar putea să pară bizară noilor generații, căci probabil acum Jules Verne sau Sofocle sunt la fel de (ne)citiți).

Cert este că vom avea o poveste a ciocnirii binelui cu răul dar și a faptului că în fiecare lucru bun se află un sâmbure de rău și invers.

Sunt convins ca o mare parte din filonul filozofic al cărții se va pierde. Așa se întâmplă la schimbarea de mediu de comunicare. Dar sunt la fel de convins că dacă povestea va fi suficient de puternică, impactul vizual asupra celor care nu au citit cartea îi va determina să achiziționeze și operele lui Frank Herbert.”

Cătălin Teniță este antreprenor IT, iubitor de SF.

Aștept să aud viermii lui Herbert mergând ca niște cămile oarbe sub nisipul portocaliu și greu

„În vremurile astea în care motivele de bucurie se împuținează, știrea unei lansări de film ce-l are în prim plan pe Paul Atreides m-a trezit din modul de conservare a energiei în care mă aflam. Melanjul va curge din nou pe marile ecrane în 2020, de această dată ca variantă întunecată, cu iz de tragedie și dezastru sub regia lui Denis Villeneuve.

Adaptarea după universul creat de Herbert în anul 1965 acoperă sub viziunea regizorului francez canadian doar prima jumătate a subiectului cărții. 

Versiunea deja mă face să tresalt la vederea siglei WB,  apoi a celei de la Legendary. Sunetul și imaginea combinate la apariția tânărului Timothée Chalamet îmi oferă siguranța că el reprezintă cel mai bine, neașteptat de clar mult prea îndrăgitul personaj Paul.

L-am văzut pe actor în câteva filme ce m-au impresionat într-un mod plăcut, anume Interstellar, apoi Lady Bird, în The King, unde intră în pielea lui Henry V, dar și în seriale de televiziune, cum ar fi Trooper și Iubind-o pe Leah.

Mă încântă distribuția de onoare, de la care am mari așteptări: Oscar Isaac, din X-Men Apocalypse sau franciza Star Wars, Dave Batista – exoticul din Guardians of the Galaxy, Riddick, Blade Runner 2049 sau Avengers: Endgame, Jason Momoa – fantasticul Aquaman, khalul din Game of Thrones,  Stellan Skarsgård, profesorul trăznit din megaproducția Marvel Thor, Javier Bardem și Josh Brolin; îi consider pe Chalamet și Zendaya – cea care va interpreta rolul curajoasei Chani – noul cuplu cinematografic din generația noastră, după Romeo și Julieta.

Îmi îndrept atenția către litania fricii, către vocea aparținându-i tânărului care va împrumuta, sper eu pentru multă vreme, chipul lui Paul Atreides și aștept ca toți să avem parte de o coloană sonoră superbă.

Hans Zimmer, celebru pentru creațiile sale, este implicat aici cu un cover Pink Floyd,  binecunoscuta piesă Eclipse, ultima de pe albumul Dark side of the Moon. Apropierea lui Dune de Pink Floyd devine evident o abordare comercială cu care sunt de acord, mai ales că mesajul piesei Eclipse – cu ale sale laitmotivuri psihologice, binele și răul – este înrădăcinat în spiritul uman. 

Mi-aș fi dorit să aud în coloana sonoră și altceva, de pildă Furtună în deșert interpretată de Blondie, în timp ce viermii uriași ar mișca pe sub nisip ca niște cămile oarbe. Data viitoare sper ca Villeneuve să mă consulte.

Aștept să văd culoarea nisipului din ecranizare, știu că filmările au fost făcute, pentru partea magică a planetei Arrakis, în Abu Dhabi. Acolo, spre deosebire de nisipul alb din Sahara unde a fost filmat Războiul stelelor, nisipul e auriu-portocaliu de parcă ar fi umed tot timpul, are granulația mai mare și curge cu greutate, nu se împrăștie în nori de praf. Mi-ar fi drag dacă aș vedea efectul de curgere în film, altfel nu știu de ce ar fi ales această locație printre altele. 

Aș vrea să simt satisfacția fremenilor atunci când călăresc un vierme de nisip dacă regizorul ar reda scenele în care apare Shai-Hulud, cu intenția de a-i face pe cei aflați în fața marilor ecrane să tremure de respect și teamă, la gândul că o asemenea ființă ar putea exista.

La finalul clipului, mai mult de 10 secunde sunt dedicate unui vierme ce se ridică din adâncuri în fața lui Paul și sunt desigur entuziasmată că personajul inelat imaginat de Herbert are un chip, un trup și o întunecime degajată printre oameni, prin mirodenie. Strecor aici precizarea că viermii lui Herbert sunt poate cei mai îndrăgiți monștri de acest tip, cu mult în fața celor din Beetlejuice, Tremors sau Star Wars.

Așteptările mele sunt mai mari decât viermii lui Herbert.”

Doina Roman este prozator SF.