Cerro Torre: cățărarea pe un vârf de cuțit și doi băieți foarte norocoși

Există, așa, câte o dimineață care-ți face poftă să pleci departe. Foarte departe, cam până ajungi să zaci sub un palmier și să privești, terapeutic, la o apă mare, dacă se poate de culoare turcoaz.

Orașul meu, din care încerc să ies, arată rău oriunde privești. Mai ales zona industrială, prin care mă preling, bară la bară, e suspendată între două anotimpuri aflate într-o luptă de gherilă și flancată de case alandala, unde tabla e la concurență cu cimentul.

Ca bonus, stau la o coadă imensă, așteptând cu smerenie să-mi treacă prin față șopârla beată a unui personal cu navetiști.

Ce fel de oraș e ăsta în care, ca să se deplaseze dintr-un cartier în altul, zeci de mașini, unele inexplicabil de scumpe, trebuie să stea după un tren lent și vechi, cumpărat second hand de prin Austria?

E orașul meu, cel incapabil să construiască o amărâtă de pasarelă. Orașul meu, căruia i-au trebuit doi ani să facă un pod de 50 de metri peste Someș, în centru. Orașul meu păstos și apăsător, ca o expresie a neputinței, parte dintr-o țară absurdă, unde știrile zilnice au iz de fiere.

Cumva, deși e greu, mă încăpățânez să nu cedez, să mai rezist o zi, măcar până mâine, când poate totul va fi altfel.

Atunci, ca să rămân normal, fac inventarul lucrurilor mici, bune și limpezi care m-ar putea salva de la depresie: ciorba la care m-a chemat mama, concertul fiului meu care cântă într-o trupă nouă, o baterie ca lumea la chiuveta din bucătărie, plimbarea pe deal cu cățelul care mă învață să nu fiu trist, cei doi kilometri de înot care-mi limpezesc mintea și sauna de după, paharul de vin al serii, plus o carte bună a unei italience de care n-a auzit nimeni.

Îți înfigi degetele în aceste proiecții ca un cățărător în fisurile unui perete vertical și rămâi așa, suspendat între cer și pământ, sperând că, din nou, o să scapi viu.

Ar mai fi ceva. Spitalul de recuperare Polaris, cel spre care tocmai mă îndrept. E un loc atât de normal față de noțiunea, în general teribilă, de „spital”, încât, pentru o clipă, apăsarea devine ușoară.

Sunt mândru că un om din orașul meu a reușit să construiască de la zero un asemenea loc. E o ciudată oază de normalitate, unde lucrează vreo 200 de medici, asistenți și terapeuți care își fac meseria fără gândul la șpaga cea de toate zilele.

Și ar mai fi ceva care îmi poate salva ziua. Întâlnirea pe care o voi avea acolo cu doi super-băieți, proaspăt întorși tocmai din Patagonia, unde au cățărat un munte cum nu e altul.

Iată despre ce munte e vorba, înainte să-i introduc pe Vlad Căpușan și pe Zsolt Török în poveste:

Cerro Torre e cunoscut ca Muntele imposibil. Arată ca un pumnal care se înfige în cer, o așchie verticală înconjurată de ghețari, o stâncă expusă intemperiilor într-unul dintre cele mai vitrege locuri din Patagonia și, implicit, din lume.

Acolo, vremea se poate schimba în jumătate de oră. Din semeț și senin, muntele poate deveni amenințător și întunecat, iar vântul să măture totul cu 150 de kilometri pe oră.

Ferestrele de vreme bună sunt rare. Atât de rare, încât, uneori, Cerro Torre se închide în sine pentru ani de zile, ca un copil mofturos care refuză să se atingă de conopida ce răsare din farfuria de ciorbă.

Acolo, parcă toate forțele naturii s-au înțeles să fie împotriva omului, văzut ca un intrus. E un munte aparte, parcă viu, care se schimbă mereu. E imprevizibil și țâfnos. E un munte care te poate ucide rapid, fără anestezie și preaviz.

A pățit-o în 1959 Toni Egger, prima sa victimă. Despre ruta de sud-est se spune că este, poate, una dintre cele mai dificile din lume. Ca să fie totul și mai interesant, în afara pereților verticali, din cauza cărora ascensiunea devine extrem de tehnică, vârful e, de fapt, o ciupercă uriașă de gheață, ca o căciulă.

Acest lucru face ca ultimii 60 de metri să fie aproape imposibil de urcat, în surplombă, pe o crustă de gheață fragilă, de mai bine de un metru grosime.

Deși nu e foarte înalt (are aproximativ 3.100 de metri), Cerro Torre este unul dintre cele mai spectaculoase și mai dificile vârfuri de pe planetă.

Are o istorie foarte disputată, începând cu pretenția nefondată a lui Cesare Maestri de a-l fi escaladat în 1959, continuând cu prima expediție italiană reușită, cea din 1974, și apoi cu prima ascensiune pe așa-numita rută Compressor, a austriecilor David Lama și Peter Ortner, după care s-a făcut și un film emoționant, căruia merită să-i acordați aproape 2 ore din viață.

*

Dar acum vorbim despre aventura băieților noștri, proaspăt întorși acasă.

Prin holul vast de la intrarea în spitalul Polaris, trec oameni pășind lent, cu greutate. Unii sunt victime ale unor accidente sau ale unor atacuri cerebrale, aflați aici la recuperare. Merg spre sala de mese, unde toată lumea, pacienți și personal medical, se adună să ia prânzul împreună.

Cei doi alpiniști par aterizați de pe altă planetă, ceea ce nu e departe de adevăr. Sunt îmbrăcați colorat și sportiv, au figurile acelea de invidiat ale exploratorilor: arse de soare și bătute de vânt. Sunt încă năuci după patru zile de zboruri cu diverse avioane.

Vlad Căpușan e tânăr, impetuos și zâmbește larg. Zsolt Török e matur, înțelept și vorbește cu măsură. Azi au o zi interesantă. Teste la spital, o conferință de presă la Darian, sponsorul lor principal, apoi interviuri și filmări.

Sunt și ei speriați de atenția care li se dă, dar altfel sunt deschiși, volubili și, mai ales, foarte modești.

Când povestesc, se completează reciproc, își ridică idei la fileu, au răbdare unul cu celălalt, astfel ca fiecare să-și încheie mica felie de discurs.

Am stat de povești în mai multe sesiuni. În mod intenționat, în cele ce urmează am amestecat dialogul nostru, ca să nu se știe limpede cine ce a spus, fiindcă ei formează de ani de zile un întreg, o echipă sudată care, vorba lui Vlad, „funcționează ca un ceas elvețian”.

În viața lor profesională sunt legați de o coardă lungă de 70 de metri ca de un cordon ombilical vital: nici măcar nu mai trebuie să strige unul la altul. Pur și simplu se adulmecă, se simt, comunică pe o frecvență proprie, care nu interferează cu lumea dinafară, așa cum o știm noi.

„Echipă înseamnă pentru noi încredere absolută, una care merge până la a ne pune fiecare viața în mâinile celuilalt, în situații-limită. Presiunea e imensă, reacțiile imprevizibile, dar o echipă adevărată nu se poate construi decât atunci când trece prin foc. Sau prin gheață. Sau noaptea, pe ger, într-un bivuac spânzurat între cer și pământ. Acolo nu mai e loc de nimic fals între doi oameni.

 Când vorbim despre Cerro Torre, vorbim în primul rând despre frică. Apoi, despre ce înseamnă să te îndrăgostești. Privești muntele și prima dată te înspăimânți. Ai doi kilometri și jumătate de turn vertical, nu ai de ce să-ți agăți privirea stânga-dreapta, doar hău imens.

Dar ești alpinist de-o viață, ți-ai asumat chestia asta și, dacă ești serios, trebuie să ai un ideal mare, care să bage groaza în tine. E ca și cum ai fi pasionat de animale sălbatice, dar n-ai văzut niciodată un tigru de aproape. Da, poți trăi toată viața așa, dar e mult mai interesant să dai ochii cu acel lucru care te sperie.

Când am început să visăm la Patagonia, ne-a fost clar ce vârf vrem, fiindcă Cerro Torre e sufletul și simbolul acelui loc. Ideea mai întâi ne-a îngrozit, și nu ne e rușine să vorbim despre frica asta fizică, pe care o simți în stomac.

Apoi ne-am îndrăgostit. Am ales ruta primei cuceriri, cea din ’74, care se cheamă Ragni di Lecco. Ne-am imaginat cum o să ne înfigem degetele în piatră, cum o să stăm cu spatele sprijiniți în fisuri.

Și, ca niște îndrăgostiți speriați de moarte, am început să visăm zi și noapte linia aceea, traseul. Doar că de la vis la realitate e cale lungă. Oricâte strategii ți-ai face, muntele te poate înșela. Nu puțini s-au întors de pe el când mai aveau 50 de metri până în vârf, și așa era să pățim și noi.

Uneori, pe lângă strategie și determinare, mai ai nevoie și de motivația celuilalt, de noroc, de vreme bună, plus de ceva dinafară, care te depășește pur și simplu.

Fiecare dintre noi toți, în orice domeniu am activa, tindem să ajungem la un vârf. Vorbesc aici despre un vârf interior. La noi, alpiniștii, chestia asta e ceva mai evidentă, mai ales când arăți poza de pe un vârf și primești like-uri și comentarii, iar cineva se hotărăște să-ți susțină următoarea expediție.

Tocmai căutarea vârfului interior e acel lucru teribil care mă împinge să îmi depășesc limitele. Dacă te uiți la reclamele de la tv, în mod subliminal ți se sugerează tot timpul că, da, poți să-ți depășești limitele.

Mesteci o gumă și sufli de-ngheață geamurile, devii supraom. Mă gândesc la milioanele de oameni manipulați, care devin astfel frustrați și traumatizați fiindcă nu-și pot depăși limitele, pentru că n-au fost construiți așa, nu sunt făcuți pentru a îngheța geamuri cu respirația lor, pentru a face sky diving sau pentru a sta suspendați pe pereți verticali.

Ce ne facem dacă tâmplarul, care a făcut foarte bine masa asta, își bagă piciorul în ea de tâmplărie și îl apucă deodată depășirea limitelor? Nu, eu nu vreau să lase tâmplăria și să urce cu noi pe munte. Nici eu nu vreau să fac mese.

Societatea e diversă, e făcută din oameni așezați și din exploratori, din aceia nebuni, dispuși să plece pe mare în căutarea unui nou continent. Presa, însă, sugerează că performerii extremi le-ar fi cumva superiori celorlalți, ceea ce e o tâmpenie. Cea mai mare tâmpenie e că unii chiar se poartă așa, privesc lumea de sus.

Mesajul nostru e simplu de înțeles și de către un fotbalist și de către un director de bancă și de către o femeie care lucrează pe bandă rulantă la cablaje. Calitatea vieții e legată de descoperirea acelei pasiuni care generează emoție, feeling. Când nu mai simți nimic, când nu te mai pasionează nimic, bătălia e pierdută: devii un simplu tub digestiv.

Căi de a trăi frumos sunt multe. Noi ne-am descoperit propria noastră cale, vrem să fim buni, vrem să excelăm, vrem să trăim pentru pasiunea noastră cu toată ființa, cu sinceritate. Din acest punct de vedere, oricât de greu și de riscant ar fi, da, viața noastră are sens. Unul în sus.

Azi trăim o mare confuzie a valorilor. Valorile există, dar sunt tot mai neclare. Dacă vrem să ne recalibrăm, să definim precis în ce credem, tot la lucrurile foarte simple trebuie să ne întoarcem, cum ar fi natura sau muntele.

Noi urcăm pe munte pentru a ne redescoperi, a ne redefini valorile, a ne descoperi limitele. Acolo afli imediat cine ești de fapt, nu poți fenta nimic, e totul cristalin de limpede, ca în prima zi a lumii.

Cuvântul ăsta, a cuceri, ar trebui interzis când vine vorba despre munte. E bun doar pentru conchistadori sau năvălitori. Nouă nu ni se potrivește. Media, în schimb, adoră cuvintele mari, fără să facă un minim efort de a pricepe ceva.

Asocierea alpinismului tehnic cu un sport convențional, de stadion, e o mare înșelătorie. Când ești doar tu singur pe un vârf, sau cel mult cu Dumnezeu și cu partenerul tău, atunci îți înțelegi altfel valoarea și limitele.

E un moment intim, nu îți agață nimeni o medalie de gât, nu răsună aplauzele, ci eventual te mătură vântul și te așteaptă riscurile coborârii. Pe un munte ca Cerro Torre, bătălia cu tine însuți e așa de mare, încât, atunci când ajungi pe vârf, de fapt nu cucerești nimic. Cel mult te învingi pe tine însuți. Cam asta e, cred, chintesența alpinismului.

 Poți să ai toți mușchii din lume, să cațeri pereți de gradul 10 și să faci șpagat între două stânci, iar o simplă schimbare a condițiilor atmosferice să te transforme, dintr-un alpinist de succes, într-o victimă.

Pentru noi, aceasta a fost o experiență exemplară, o cursă contra-cronometru care a depins de câteva decizii foarte curajoase, la limita limitei. E aproape imposibil de descris așa ceva: ca să pricepi, ar trebui să mergi acolo.

Presiunea în această expediție a fost imensă. Cei mai buni alpiniști sunt cei în viață. Și asta fiindcă au reușit să evalueze sincer și precis riscurile. Există oameni care au încercat să urce pe Cerro Torre în 4-5 expediții diferite, dar vremea proastă i-a trimis acasă.

Nouă ne-a ieșit, miraculos, din prima, deși era să cedăm când mai aveam doar 50 de metri până la vârf. Cu fiecare demotivare cauzată de foame, frig, vânt, epuizare, venea din spate un val nou, inexplicabil, de determinare, care ne mai împingea un pas în sus.

 Imaginează-ți că ultima lungime de coardă, până să ne cățărăm în surplombă, pe calota de gheață, a durat cam 10 ore. Trebuia săpat în gheață un fel de grotă cam de un metru și jumătate până să ajungi la gheața albastră, cea stabilă, singura în care puteai fixa ceva.

Apoi trebuia să găsești cele mai fanteziste și mai instabile poziții posibile, tehnici la care nu ai visat vreodată în toți anii de cățărat. Stăteam ca o pisică, cu ghearele înfipte în perete, agățat de piolet, sprijinit în lopată, cu gleznele tremurând de la jumătatea de centimetru de colțar înfipt în stâncă, și cu inima înghețată de spaimă.

Nici nu mi-am dat seama când am alunecat (Vlad) și am căzut spectaculos în gol cam 7 metri. Am căzut când vedeam deja vârful, când mă credeam ajuns pe el. Nimeni n-a mai căzut de acolo, în ultima lungime de coardă.

Noroc că îmi făcusem tema de casă și prinsesem bine de tot nu doar o asigurare, ci trei. Dacă aș fi plasat doar una, n-ar fi ținut. Și noi n-am fi vorbit acum.

În primul rând, am străbătut 25 de kilometri până la baza ghețarului. De acolo, a durat cam 36 de ore totul, cu momente dramatice și decizii radicale.

În urma noastră erau doi americani. Când am văzut că se întunecă și nu reușim să ajungem pe vârf, am făcut un bivuac și am trăit toți patru o noapte cumplită pe acel munte, hotărâți să-l urcăm a doua zi.

Dar prognoza era groaznică. Nu era dubiu că se va strica vremea, doar că nu se știa exact în ce moment al zilei se va strica. Era frig, vânt, americanii aveau un cort, iar noi o butelie de gaz. Am împărțit la micron totul: un baton, niște felii de carne, un litru de apă.

Eu (Zsolt) mi-am pus toată fantezia în joc ca să nu mor înghețat, fiindcă urăsc frigul, mă doare spatele în anumite poziții rigide. Am stat spate-n spate, m-am chiar îmbrățișat cu Vlad, am pus coarda făcută colac sub mine.

Sub genunchi aveam o sticlă de plastic ca nici gambele, nici femurul să nu-mi atingă gheața. Ne-am învelit cu toate steagurile sponsorilor și am reușit chiar să și sforăi un pic.

Dimineața, la prima oră, americanii au vrut să renunțe. Noi le-am spus că mergem mai departe, fiindcă credem că putem reuși. I-am motivat cumva. Ne-am motivat astfel și unul pe celălalt, în cel mai cumplit moment, după o căzătură aproape fatală și o noapte infernală.

Am băut fiecare rația de 250 de mililitri de apă și nu ne-a mai oprit nimic până sus. Vremea proastă începea să-și arate colții deja.

Într-un oraș, e mult prea mult zgomot de fond. Nu ai cum să te focalizezi cum trebuie. Dacă vrei să te întâlnești cu tine însuți, trebuie să pleci undeva departe.

Încearcă Atacama, Patagonia sau Antarctica, undeva unde să fii singur în mijlocul naturii. Acolo, testează-ți limitele. Caută-ți vârful interior și escaladează cel mai greu munte al lumii care, de fapt, ești tu însuți”.

Cum unii oameni nu sunt prea duși la biserică, așa nu-s băieții ăștia duși la doctor. Nu prea au avut nevoie. Se mișcă lent pe coridoarele vaste, întorcând capul și minunându-se de tablouri. Nu par genul de oameni care să aibă nevoie de recuperare.

Povestesc cu doamna Cristina Petruț, director comercial al spitalului, fiindcă încerc să înțeleg de ce se implică Polaris în susținerea unor sportivi care împing lucrurile la extrem.

Mă întreb ce legătură poate exista între ei și bieții pacienți care abia vorbesc, abia se mișcă, oameni nefericiți cărora viața le-a dat câte o palmă și acum trebuie să reînvețe totul: să ducă lingura la gură, să umble, să meargă singuri la baie.

„Este vorba despre limite și limitări. Pacienții noștri trebuie să-și găsească mereu resurse interne pentru a se implica activ în procesul de recuperare. Deși nu pare, ei trebuie să-și depășească zilnic limitele.

Pe lângă tot suportul medical și ședințele de psihoterapie de care au parte pe timpul internării, am observat că un impact foarte mare îl au exemplele oferite de oamenii care, prin voință și perseverență, își ating obiectivele, chiar dacă sunt supuși la serioase limitări și numeroase provocări.

Pe scurt, oameni ca Vlad și Zsolt îi pot inspira pe cei internați aici. Între ascensiunea pe Cerro Torre și redobândirea unui mers fiziologic după un accident vascular există, cred eu, o mare asemănare.  

Noi suntem onorați să facem parte din povestea de succes a acestor alpiniști. Vrem ca ei să împărtășească cu noi din experiența lor. Ne pasă de ei. Așa că evaluarea amănunțită pe care le-o facem aici, din punct de vedere neurologic, cardiologic și al reabilitării medicale, le oferă șansa de a-și cunoaște mai bine capacitățile fizice, le oferă mai multă încredere în forțele proprii și, mai ales, le oferă informații medicale prețioase astfel ca, atunci când ajung în situații extreme, să știe mai bine ce au de făcut.

De exemplu, menținerea articulațiilor într-o formă optimă este esențială pentru suprasolicitare. La fel, evaluările ecografice cardiace și musco-scheletale, la fel programele de recuperare periodice, toate îi vor ajuta în viitoarele expediții, din care le urăm să se întoarcă sănătoși”, spune Cristina Petruț.

Bun, am priceput cum stă treaba. Drept urmare, am „umblat coadă” prin spital după cei doi băieți, mai întâi prin cabinetul doamnei dr. Crina Ilieș, șefa secției de reabilitare medicală.

A fost super-simpatică. Mai întâi m-a pus la zid, să stau locului. Apoi, cu un zâmbet galeș, m-a dat afară fără milă, după ce apucasem să fac doar trei poze și să-l ascult pe Zsolt plângându-se ca o babă.

L-a întrebat cum se simte și dacă-l doare ceva. Exact așa cum te prinde câte unul pe tren să-ți povestească operațiile, la fel s-a pornit și bietul Zsolt să-și cânte durerile, cu accentul lui maghiar legănat și plin de răbdare ardelenească.

„Păi, pe mine mă dor cam toate, că de 30 de ani car rucsaci pe tot felul de munți. Mă dor în special coatele, genunchii, gleznele și umerii. Am câteva vertebre tasate, deci mă doare și spatele. Și articulațiile.

Am făcut multe prostii în tinerețe, mi-am suprasolicitat organismul, mi-am rupt ligamente și acum cam sufăr, dar merg înainte. Și aici, în zona cervicală…”

La ecografia cardiacă am avut ceva mai mult noroc. Acolo a fost nu doar distractiv, ci am făcut și câte poze am vrut. Dr. Vlad Munteanu, medic specialist cardiologie, are doar 35 de ani, e volubil și pus pe glume mai tot timpul.

Adoră să lucreze cu oamenii și să povestească cu ei vrute și nevrute, într-un limbaj mai colorat. Descopăr că înotăm în același bazin, doar că la ore total diferite. A lucrat până în aprilie 2017 într-o clinică din centru, apoi s-a mutat la Polaris.

Îl rog să-mi spună ce-i place cel mai mult aici. Se pornește pe povestit. În spatele lui, pe un monitor, bate o inimă.

„Două chestii îmi plac:

Unu: faptul că pot să lucrez într-o echipă multidisciplinară, să interacționez în orice moment cu colegii din alte discipline.

Doi: aici nu sunt probleme cu parcarea nici pentru medici și nici pentru pacienți, nu ți-e sete sau foame niciodată, și asta pentru că spitalul are restaurantul propriu, deci ai totul pe tavă la câțiva metri de cabinet.

Domnule Căpușan, stați pe-o parte, așa, ca la iarbă verde, cu cotul sub cap. Ridicați și cotul celălalt. Bun. O să vă apăs pe torace cu scannerul ăsta. Nu demult l-am apăsat și pe tata, care e tot medic și un pic mai gras decât voi, sportivii.

A doua zi m-a sunat de la Alba: «Bine, mă, că m-ai apăsat ca prostu’. Și acum mă dor coastele».

 Vă rog să priviți aici în ecran. E un ecograf de ultimă generație. Ce vedeți aici e o înregistrare. E inima lui Zsolt, care s-a întins mai înainte aici, pe pat. O vedeți ce frumos bate?

Acum o să ne uităm și la inima dumneavoastră, care e un pic mai tânără, dar probabil la fel de neobosită. V-ați mai privit vreodată inima? Aveți o inimă beton. Aici, pe hârtie, e electrocardiograma. Știu, arată ca un cutremur în Vrancea. Sau ca niște munți, așa cum vă place vouă să urcați.

Uite, e plin de suișuri și coborâșuri. Așa e și viața făcută, din munți și văi. Când pe hârtia asta e doar o linie plată, ca o câmpie, fără înălțimi, înseamnă că, gata, meciul s-a terminat.

Acest mușchi e o minune incredibilă. Din păcate, o banală răceală netratată cum trebuie îl poate afecta uneori iremediabil. Mie, poate fiindcă știu prea multe, mi-e frică de boli ca de dracu’.

Vedeți cum se închid și se deschid valvele? Pompează permanent, non-stop, merge ca un ceas elvețian. Faptul că merge așa, ca un perpetuum mobile, o fi cum o fi, dar marele mister e impulsul electric care generează totul și care face inima să pornească așa, aparent din nimic.

Când o să vă întâlniți cu Dumnezeu, lucru care sper să se întâmple cât de târziu posibil, vă rog să-l întrebați de chestia asta, da? Mă tem că asta o să fie prima întrebare pe care o să i-o pun și eu”.

*

Pentru informații medicale, vă rugăm să vă adresați personalului specializat.

Rubrica de Sănătate este susținută de spitalul privat Polaris Medical.