„Cernobîl în Miez de Noapte”. Istoriile umane ale celui mai grav accident nuclear din istorie

Vă aduc astăzi un interviu la care țin foarte mult, cu jurnalistul britanic Adam Higginbotham, autorul cărții superbe Midnight in Chernobyl, o lectură esențială dacă vrei să înțelegi cu adevărat accidentul de la Cernobîl din 1986 (și nu prin prisma ficțiunii aproape totale a miniseriei HBO). Este tradusă și la noi, de editura Bestseller, într-un format cartonat foarte atractiv.

Așa cum insist mereu, bibliografia obligatorie mai include (pe lângă raportul oficial al IAEA) istoria fundamentală a ucraineanului Serhii Plokhy, Chernobyl: The History of a Nuclear Catastrophe (2018), studiul Sonjei D. Schmid, expert în sectorul nuclear, Producing Power, sau Manual for Survival (2019) a lui Kate Brown. Dar și titlurile clasice, precum Voices from Chernobyl, de Svetlana Aleksievici, sau Ablaze, de Piers Paul Read.

(Interviul a fost publicat inițial pe 21 ianuarie 2022 în newsletterul Biblioteca Exploratorilor.)

Midnight in Chernobyl: The Untold Story of the World’s Greatest Nuclear Disaster, de Adam Higginbotham (Cărturești.ro)
Cernobîl în Miez de Noapte (Editura Bestseller, 2021)

Vasile Decu: Felicitări și mulțumesc pentru carte. E o istorie atât de importantă și de necesară, ținând cont de toate miturile legate de Cernobîl – de la școală până la cultura populară.

Adam Higginbotham: O parte din motivele pentru care am scris cartea vin din prostiile absurde care au fost scrise și care circulă despre accident. Așa că am ținut ca tot ce intră în carte să fie documentat cum trebuie. Am încercat să abordez cât mai multe dintre aceste mituri și exagerări, să le prezint ca atare.

Aproape toate recenziile cărții au menționat că „Midnight in Chernobyl” se citește ca un thriller, că e înspăimântătoare. Dar cred că un cititor occidental se gândește, mai degrabă, la radiații. Pe noi, în Europa de Est, ne îngrozește nu doar ideea radiațiilor, ci și sistemul de pe fundalul acestui accident.

Da, așa e.

Cernobîlul era o tragedie în așteptare. Nu doar un accident de eroare umană. Avem o vorbă în România: Mortul e de vină…

Da, ai dreptate. Și sper că asta se înțelege și din cartea mea. Cauza imediată, directă, a accidentului a fost o serie de decizii ale operatorilor, pe fundalul unor defecte grave de design ale reactorului. Dar cauza amplă a accidentului a fost sistemul sovietic, social și politic, construit pe minciuni și secrete, care a făcut posibil dezastrul.

Cât de bine erau cunoscute știința și tehnologia nucleară civilă la acel moment? Una dintre teorii e că „se jucau cu focul unei tehnologii noi”…

Știința era foarte bine înțeleasă. Era 1986. Se lucra la tehnologia asta de pe la mijlocul anilor ‘40. Un timp destul de îndelungat. Așa că fundamentele științei nucleare erau foarte bine cunoscute. Problemele au început să apară când au refuzat să accepte limitările designului reactorului nuclear pe care deciseseră să-l folosească în industria civilă.

Pentru că știau, de la început, că sunt probleme cu acest tip de design. Căci provenea din reactoarele nucleare folosite inițial pentru producția de plutoniu pentru bombele atomice. Știau că nu sunt ușor de folosit și știau că au aceste probleme și instabilități. Nu a fost o lipsă de înțelegere a științei. Ci o lipsă de voință de a recunoaște cât de periculoase puteau fi în industria civilă. Asta a reprezentat o mare parte a problemei.

Îi știau limitările și defectele. Știau care sunt scenariile unor accidente grave, dar sistemul a împiedicat răspândirea acelor informații. Lecțiile dure învățate în accidente similare, dar mai mici, nu au ajuns la operatori.

Da. În primul rând, au ales acest design de reactor, în defavoarea altora mult mai sigure, precum VVER-urile, răcite și moderate cu apă, pentru că era util, era convenabil. (nota mea: VVER este acronimul de la vodo-vodianoi energeticheskii reacktor. Acesta folosea apă sub presiune atât pentru moderare, cât și pentru răcire – fiind similar, deși nu identic, cu reactoarele occidentale.) 

Reactoarele VVER nu puteau fi construite la fel de rapid ori pe scară atât de mare. Au ales designul mai periculos pentru că au vrut să accelereze programul civil de energie atomică. Dar nu aveau tehnologia, posibilitățile de producție ori aparatura necesară pentru a construi modelele sigure de reactoare. Așa că l-au ales pe acesta pentru programul nuclear civil. Aceasta a fost prima problemă.

Apoi, chiar și după această alegere nepotrivită, știau că sunt probleme, cum spui și tu, dar au ales să le țină secrete. Când au avut loc toate acele accidente care au oferit avertizări asupra catastrofei care urma să vină, nu au împărtășit informațiile cu operatorii acestor reactoare – așa cum ar fi trebuit s-o facă. Unele informații au fost trimise, ascunse în indicații tehnice, dar semnificația lor, importanța lor și pericolul la care se refereau nu au fost deloc subliniate oamenilor care operau aceste reactoare. 

Asta se întâmplă mereu când la conducerea instituțiilor se amestecă profesioniștii cu politicienii, cu incompetenții loiali partidului.

Da, formula asta nu ajută deloc. Dar… dacă ne uităm la Anatoly Aleksandrov, de exemplu, șeful Institutului Kurchatov… E greu de zis… Nu am studiat foarte în detaliu istoria lui, personalitatea lui, dar nu mi s-a părut că avea o problemă ideologică, cât una de orgoliu și aroganță. Aleksandrov a crezut că poate forța lucrurile, în programul civil, și o să meargă. A fost o lipsă de considerație față de oamenii care urmau să opereze reactoarele. Aroganță și cinism.

Un alt mit despre Cernobîl care circulă în România spune că oamenii de acolo erau prea tineri, neexperimentați, că accidentul s-a produs din nesăbuința lor.

Să zicem că Leonid Toptunov, inginerul care opera panoul de control al reactorului, era de numai două luni în postul respectiv, deci da, era neexperimentat. Dar e un mit faptul că oamenii care operau reactoarele de la Cernobîl erau incompetenți, din punct de vedere tehnic, profesional. Oamenii cu care am vorbit mi-au infirmat categoric asta. Erau specialiști cu mulți ani de cursuri și mulți ani de experiență practică.

Diatlov, de exemplu… Dacă citești cartea lui Grigori Medvedev, The Truth about Chernobyl (Adevărul despre Cernobîl), rămâi cu impresia că Diatlov era un incompetent. Că habar n-avea ce face. Dar e clar că Diatlov avea decenii de experiență, că era un specialist, că avea experiență cu reactoare navale, mai mici, căci coordonase instalarea lor pe flota sovietică de submarine nucleare.

Când sosise la Cernobîl, la începutul anilor 1970, făcuse tot posibilul să învețe cât mai multe despre modelul reactorului RBMK și despre specificațiile tehnice ale operării lui, precum și fiecare update tehnic care sosea. Chiar și oamenii care-l displăceau – pentru personalitatea lui și comportamentul său abraziv, nepoliticos, egoist, chiar dictatorial – erau de acord că știa ce face. Și că nu o să găsești pe nimeni care să știe mai multe despre ingineria reactorului decât Anatolii Diatlov.

Da, poate că unii erau neexperimentați, dar, în mare, oamenii ăștia știau ce fac. Ce cred eu e că poate nu apreciau de-a-ntregul pericolele potențiale ale echipamentului cu care lucrau. Dar am vorbit cu ingineri ai reactoarelor, care au lucrat acolo la vremea respectivă, iar unul dintre ei mi-a spus, când l-am întrebat asta (căci și concepția mea, când am început să documentez cartea, era că nimeni nu era conștient de cât de periculoasă e tehnologia, că ei ar fi crezut că ar fi la fel ca orice termocentrală pe cărbune) – unul dintre ei mi-a zis: „Să știi că noi nu credeam că lucrăm într-o fabrică de jucării.” Mi-a spus clar că ei știau că lucrează cu energie nucleară periculoasă.

Doar că nu știau problemele specifice ale reactorului RBMK. Ce vreau să zic e că, la fel ca multe alte aspecte ale acestei povești, lucrurile nu sunt alb/negru. Da, unii erau neexperimentați, dar, per total, era multă expertiză, multă experiență.

Cititorii sunt transpuși direct în camera de control, datorită atât abilităților tale jurnalistice, de documentare, cât și narațiunii coerente, care umanizează toate acele nume de pe hârtii.

Mă bucur să aud asta, căci am muncit mult la carte. O mare parte din munca mea a fost să încerc să le conturez personalitățile, individualitățile.

Toți oamenii aceia… nu au avut nicio șansă, odată ce au început reacțiile în partea de jos a reactorului. Nu mai puteau face nimic.

Așa este. Era deja prea târziu de când au început pregătirile pentru test. L-am întrebat în mod explicit pe Nikolai Steinberg, cel care a condus cea de-a doua investigație a accidentului, în ce punct ar fi putut fi oprită catastrofa. Mi-a spus că nici acum nu știm un răspuns exact la întrebarea asta, din cauza evoluției accidentului și a necunoscutelor din interiorul reactorului. Nu știm dacă ar fi fost posibilă evitarea dezastrului, după ce Toptunov a făcut greșeala care a redus puterea reactorului până aproape de zero. E posibil să fi fost prea târziu cu o oră înaintea exploziei propriu-zise.

În documentarea cărții, care au fost poveștile care te-au fascinat?

Au fost câteva. Evident, prima este povestea lui Viktor Briukanov, un personaj fascinant. Când sosise la Cernobîl, era tânăr, ambițios, optimist, pregătit să-și urmeze drumul, independent în gândire – abia apoi s-a lăsat dominat de partid. Era îndrăgit de oamenii din oraș și de la centrală. Era blând și destul de sensibil, neobișnuit de uman pentru cineva într-o astfel de poziție de management sovietic.

Chiar dacă a fost acuzat oficial că nu a evacuat orașul la timp, că a trimis oameni în zone cu radioactivitate mare, imediat după accident, că a negat că a avut loc un accident grav… Pentru mine, în acele ore imediat după accident, Briukanov a fost un om copleșit de ce se petrecea în jurul lui. Pur și simplu, nu-i venea să creadă. A fost o reacție împărtășită de mai mulți oameni, care ar fi trebuit să reacționeze mai bine.

Dar, confruntați cu o asemenea catastrofă, enormă, cred că au fost incapabili să înțeleagă ce se petrecea. Eu nu cred că, atunci când a negat dezastrul, Briukanov ar fi încercat în mod intenționat să își protejeze funcția ori statutul. Mi se pare că este vorba de un sindrom oribil, dar fascinant, care apare în astfel de situații în care oamenii nu pot cuprinde mental realitatea din jurul lor. Cred că asta i s-a întâmplat lui Briukanov. La fel cum scrie și Boris Prushinsky în memoriile lui, cel care a venit cu echipa de reacție de urgență de la Moscova.

Povestind cum se uita pe geamul elicopterului la măruntaiele dezvelite ale reactorului, chinuindu-se să înțeleagă ce vedea. În acea dimineață de 25 aprilie 1986, Briukanov credea că este în cel mai bun moment al carierei sale. Tocmai împlinise 50 de ani. Sărbătorise și nunta de argint. Fiica lui era însărcinată cu primul lor nepot. Centrala urma să primească ‘steaua’ Ordinul lui Lenin. El urma să fie promovat la Moscova. Apoi, într-o clipă, totul a fost distrus.

A rămas un personaj fascinant. De fiecare dată când l-am întâlnit, mi-a părut doar o umbră a ce a fost. Dar, când începeam să discutăm despre regretele lui, îți amintea imediat planurile mărețe pentru Cernobîl 2 și cum ar fi urmat să fie managerul a peste o duzină de reactoare la centrală. Briukanov mi se pare și acum un personaj complex și foarte interesant.

Apoi o avem și pe Maria Protsenko, arhitectul-șef al orașului, o persoană minunată. Și povestea ei este fascinantă. Când am intervievat-o prima dată, credeam că o să vorbim vreo 20 de minute. Când am plecat, cinci ore mai târziu, descoperisem doar o parte din ce avea ea de relatat. M-am întors deseori să vorbesc cu ea. E fascinantă!

Mai e un personaj, cred că nici nu e numit în carte, abia în note. Georgi Reikhtman, un fost ofițer specialist în reactoare de submarin, cel care a exclamat – „Ce caută rahatul ăsta uriaș pe mâini civile?” E un personaj uimitor, pentru că a avut o carieră lungă în Marină înainte de Cernobîl. Fusese scos din Marină când au făcut un val de epurări al celor cu rădăcini evreiești, după incidentul unei revolte a echipajului unui distrugător sovietic. După accident, Reikhtman va fi pus administrator al reactorului al patrulea, după construirea sarcofagului. Va ajunge managerul reactorului distrus.

Ei sunt doar trei dintre numeroșii oameni care mi s-au părut foarte interesanți.

N-ai cum să nu fi impresionat de sacrificiul multora și să te gândești… Oare eu ce aș fi făcut? Cum aș reacționa într-un scenariu apocaliptic? Mulți dintre ei știau că vor muri, fie în noaptea accidentului, fie în eforturile de după, ale „lichidatorilor”. Unele povești sunt sfâșietoare.

În multe cazuri, nu sunt sigur ce i-a motivat pe acești oameni. Și am vrut în mod deosebit să înțeleg asta în documentarea cărții. Mulți dintre cei care au scris despre accident mizează pe aceste stereotipuri. Oamenii despre care citești sunt fie complet incompetenți, fie indivizi nobili, curajoși, care se reped în infernul nuclear din principii și spirit de sacrificiu.

Cetățeanul sovietic model.

Exact! Desigur, ce am descoperit a fost mereu mai complicat. Oameni precum Alexander Petrovsky, sergentul din prima intervenție a pompierilor, care urcă pe acoperiș să-și ajute colegii, dar este orbit de intensitatea radiațiilor, timp de câteva secunde, iar curajul i se evaporă și fuge, alături de ceilalți. Mie asta mi s-a părut o reacție umană reală. Curajul și frica se combină.

Când mi-a povestit acel episod, m-am gândit imediat că acestea sunt adevăratele istorii personale ale Cernobîlului. Nu poveștile cu pompieri din Pravda, nu cele ale managerilor incompetenți din cartea lui Medvedev. Realitatea le combină pe ambele. Am încercat să povestesc experiențele reale ale oamenilor, ce s-a întâmplat cu adevărat.

E impresionant cu câți oameni ai reușit să vorbești. Cât de greu a fost să-i găsești, dar mai ales să-i convingi să-ți povestească istoriile lor?

Am încercat să adun cât mai multe mărturii. Genul de documentare pe care o fac eu implică cât mai multe conversații, cu cât mai mulți oameni. Față în față, în mediul lor. Majoritatea oamenilor pe care i-am abordat au fost dispuși să vorbească.

Cred că principalele probleme au fost la cei care discutaseră în trecut cu mulți jurnaliști și scriitori. Se feresc să mai vorbească cu jurnaliști, deoarece aceștia vin, le solicită și activează cele mai groaznice amintiri ale vieții lor, în multe cazuri, fiind interesați doar de negativul acelor momente. Vin doar să recolteze povești horror de la ei. După care pleacă, dispar cu totul, fără să mai dea vreun semn.

Acestor oameni a trebuit să le arăt că eram interesat cu adevărat de ei, de povestea lor ca oameni, de întreaga lor viață – atât pentru că voiam să îi înțeleg, pe ei și experiențele lor, dar și pentru că e singura modalitate prin care am putut să-i reproduc în paginile cărții, ca cititorul să-i vadă ca pe niște personalități complexe. Îi întrebam unde s-au născut, unde au crescut, unde au mers la școală, care era viața lor atunci. Am fost mereu foarte interesat de viața lor dinainte de accident.

Dar multe interviuri au fost dificile. Pentru că oamenii au aceste temeri justificate în fața jurnaliștilor. Iar în alte cazuri, oamenii au fost plătiți de către jurnaliști să vorbească cu ei. Și se așteptau ca toată lumea să facă asta. Dar eu nu puteam s-o fac. Au fost oameni care mi-au spus ‘îți povestesc dacă mă plătești’. Nu puteam s-o fac, căci afectează credibilitatea mărturiei.

Alți oameni m-au surprins foarte tare că au fost de acord să discute cu mine. Am vorbit cu mai mulți agenți din KGB-ul ucrainian. Se pare că au un mic club de foști agenți KGB. Așa că, împreună cu fixer-ul meu, am contactat liderul acestei organizații, un fost general din KGB-ul ucrainian, care și-a sunat apoi foștii ofițeri care au lucrat la Cernobîl și le-a spus să vorbească cu mine. Au fost chiar bucuroși s-o facă.
Deci totul depinde de contextul oamenilor.

Mulți dintre ei nu vorbiseră niciodată cu un jurnalist. Unii dintre ei au fost fericiți s-o facă, pentru că au simțit că, altfel, poveștilor lor s-ar putea pierde. Sau simțeau că nimeni nu mai e interesat de ei sau de ce s-a întâmplat cu adevărat acolo. Destul de mulți dintre ei au fost recunoscători că i-am căutat ca să vorbim despre istoria lor și a Cernobîlului.

Ai fost acolo de la mai multe ori, ai vizitat Ucraina, Prîpeatul, precum și centrala.

Da, am intrat o dată și în centrală.

Cum e să te apropii de acel loc, care a îngrozit o Europă întreagă?

Interesant… Am fost deseori prin împrejurimile centralei, în oraș și în zona interzisă. Dar am fost mereu iarna. Când locurile sunt înfricoșătoare, amenințătoare. Dar, cu ocazia celei de-a 30-a aniversări, am fost acolo la final de aprilie, pe 25 aprilie. Și, la fel ca în urmă cu 30 de ani, era o zi superbă, caldă, ca de vară, cu copaci și plante înflorite, cântec de păsări, fluturi în jur. Orașul era gol, în afară de mine, de fixer-ul meu și de ghidul oficial.

Trebuie să te însoțească mereu un ghid oficial acolo, așa e regula impusă. Iar în ziua aceea ne plimbam și vizitam apartamentele unora dintre protagoniștii cărții. Ca să văd unde erau, ce se vedea de la fereastră, cum erau aranjate apartamentele, cum era tapetul de pe pereți, etc. La un moment dat, pe la prânz, mergeam prin curțile unor clădiri de apartamente, invadate acum de vegetație.

Cred că știi scenele, ai văzut poze de acolo. Și era o zi absolut superbă și foarte liniștită. Puteai simți ce loc frumos era de trăit pe atunci, când era și plin de oameni. Dar, la un moment dat, fixer-ul și ghidul au dispărut după un colț. Am rămas singur într-o curte sălbăticită, într-un oraș pustiu și tăcut. Nu știam unde dispăruseră.

Pentru câteva secunde, m-am simțit de parcă eram ultimul om de pe Pământ. Am fost de-a dreptul îngrozit! (râde) A fost unul dintre cele mai oribile momente din zona interzisă. Nu faptul că eram în umbra reactorului, ci gândul acela, senzația că nu mai e nimeni altcineva. Că omenirea s-a evaporat și că așa ar arăta lumea.

Îmi amintesc scena cu bătrâna care vine cu trenul, fără să știe că orașul fusese evacuat. Se întoarce într-un oraș gol, dar, spune ea, „vreau să mă duc acasă puțin, înainte să mă gonească”.

Pe lângă valoarea istorică, cartea ta abordează un subiect care va fi tot mai relevant în prezentul nostru, în dezbaterile societății despre energie nucleară.

Tu care crezi că sunt lecțiile accidentului de la Cernobîl?

Să ai grijă cu tehnologiile periculoase în țările comuniste. (râdem amândoi)

Mai e un mit periculos în România, care vizează așa-zisa eficiență a unui dictator. Că, într-un stat autoritar, lucrurile se rezolvă mai repede și mai bine. Când, de fapt, e invers. Resurse proaste, insuficiente, oameni incompetenți, numiți politic, nu pe expertiză. Frica de a vorbi liber. Ascunderea realităților, a problemelor. Multe dezastre se întâmplă așa într-un sistem autoritar.

Spune-mi că nu sunt oameni în România care cred că Ceaușescu a fost bun pentru țară…

Paradoxal, după peste 30 de ani, oamenii au uitat. Și unii cred din nou că sistemul ar putea merge. O nebunie a uitării.

Revenind la lecțiile accidentului, în privința dezbaterilor despre energia nucleară… Auzi deseori azi că „energia nucleară e o idee proastă. Uite ce s-a întâmplat la Cernobîl”. Dar mi se pare o eroare să folosim argumentul ăsta.

Căci foarte multe lucruri legate de accident nu s-ar fi putut întâmpla decât în Uniunea Sovietică. Modelul respectiv de reactor, absența culturii siguranței, riscurile din operarea unei centrale nucleare. Nu aveau nici procedurile care sunt aplicate azi în centralele occidentale, dar și rusești. Reactorul respectiv a fost foarte periculos, într-un mod specific. La fel, testul respectiv, din ziua și noaptea aceea.

A fost o confluență a multor factori diferiți, de la erori umane și incompetență profesională, în industrie, la design tehnologic prost, un sistem sovietic specific, precum și presiunea cotelor de producție. Sunt atât de multe părți care s-ar fi putut uni doar în contextul Uniunii Sovietice din anii 1980. Asta cred eu. Iar pe fundal, în spate, e și un gen de aroganță tehnologică.

Analogia pe care o folosesc uneori e cu dezastrul Titanicului. Scufundarea Titanicului a fost rezultatul unui hubris tehnologic. În mod similar, designerii Titanicului și compania White Star Line au insistat că vasul era de nescufundat. La fel, Aleksandrov reușise să convingă pe toată lumea că reactorul RBMK era o minune a tehnologiei sovietice, unul dintre cele mai sigure reactoare din lume.

Iar dacă spui, în urma accidentului de la Cernobîl, că oamenii nu ar trebui să mai folosească energie nucleară, atunci nici după scufundarea Titanicului lumea nu ar mai fi trebuit să folosească nave transoceanice. Cred că aceste tragedii sunt evenimente singulare, unice în complexitatea lor, și că nu au repercusiuni asupra folosirii tehnologiei. Ingineria nucleară a progresat mult și avem azi tehnologii mult mai sigure decât reactoarele de la Cernobîl.

Ce te-a surprins cel mai mult în anii documentării cărții?

Cred că ideea, preconcepția că personalul centralei era incompetent. A devenit rapid clar că nu era deloc așa, după ce am început să vorbesc cu inginerii din camerele de control, care știau ce fac și aveau mare experiență cu centrale nucleare. Și chiar și cei care aveau atunci 20 și ceva de ani. Erau foarte bine instruiți.

De exemplu, unul dintre tinerii din tura de la 8 dimineața, de după explozie, urmase cursurile MEPhI (Institutul de inginerie fizică din Moscova) ca designer de reactoare nucleare. Nu era un simplu operator, ci începuse o carieră, urma să construiască modele noi de reactoare. Oamenii ăștia nu erau fermieri de cartofi, ci experți în tehnologie cu ani de cursuri și pregătire.

Mai mult de atât. Unul din lucrurile pe care le-am înțeles rapid și care m-a ajutat mult în scrierea cărții a fost că… Eu aveam 17 ani când a avut loc accidentul de la Cernobîl. Iar când am început să vorbesc cu martorii și oamenii care locuiau în Prîpeat, am început să-mi dau seama că și eu eram o victimă a propagandei occidentale despre Uniunea Sovietică, la fel cum oamenii cu care vorbeam fuseseră victimele propagandei sovietice.

În viziunea mea de atunci, acești oameni erau niște drone fără chip în sistemul socialist. Oameni gri, care mărșăluiau către o apocalipsă înghețată, fără voință sau liber arbitru. Desigur, nu era deloc adevărat. Erau oameni la fel ca mine, poate ceva mai în vârstă decât mine atunci, dar aveam multe lucruri în comun. Erau oameni cu speranțe, planuri și așteptări, voiau să-și întemeieze familii și să trăiască fericiți într-un oraș frumos, în mjlocul unei zone frumoase. Voiau să lucreze într-o industrie nouă și atractivă, un domeniu tehnologic ultramodern.

A fost o realizare foarte puternică, când mi-am dat seama că oamenii aceștia nu erau cei de care citisem în cărți, înainte să încep să mă documentez, în Ucraina și Rusia. Nu erau cei din poveștile clasice, doar niște nume pe foaie, toți la fel, victime nediferențiate ale experimentului socialist. Prejudecățile și așteptările mele despre cum vor fi acești oameni au fost total greșite. E principala lecție pe care am învățat-o.