Cel mai Fidel bărbat din lume

Voicu Bojan

Redactor

Cu cărțile e ca și cu prietenii. Mai dai și peste cărți proaste, așa cum mai nimerești și prieteni dezamăgitori. Problema cu cronicile de carte e că majoritatea sunt, cumva, condamnate să fie elogioase.

Oamenii sunt obsedați să le povestească semenilor ceva entuziasmant, ceva care să trezească, eventual, mici invidii sau să stârnească niscaiva admirație: „Uite, bă, ce carte mișto a citit ăsta, în timp ce eu haleam la seriale”…

Să povestești însă cum ai dat-o de gard nu e prea distractiv.

Ai buchisit ca fraierul fiecare literă din cele 260 de pagini, iar la sfârșit ai aruncat cartea cât colo, constatând cu câtă grație ai pierdut vremea şi cum ți-au ostenit ochii care acum cerșesc juma’ de dioptrie în plus.

Doar că după vreo două săptămâni, abia ce ai scăpat de traumă, bang! Te lovește cartea-n ceafă, întoarsă ca un bumerang.

Îți amintești că i-ai promis mai demult lui Mihnea, înainte de a o fi citit, că o să scrii o recenzie despre ea. Tu ai uitat, dar un editor nu doar că nu uită niciodată, dar nici nu iartă.

Cu stil, îți transmite prin sms un deadline și apoi te lasă să fierbi în suc propriu. Acum trebuie să le povestești altora de ce merită mai degrabă să citească cronica ta scurtă decât să parcurgă varianta lungă.

*

„Viața secretă a lui Fidel Castro” are ca subtitlu momeala asta leşinată: 17 ani în intimitatea lui Lider Maximo.

Să fi fost mecla lui Fidel? Roșul copertei?

Faptul că are doi autori și drept urmare „unde-s doi, puterea crește”? Prestigiul editurii Humanitas?

Sau textul de pe coperta spate, ditamai spoilerul, care îți povestește într-un paragraf cam toată cartea?

(…) Excepționala mărturie a lui Sanchez dezvăluie nu doar numeroase secrete de stat, ci și multiplele personaje întruchipate de Castro: genial comandant de război în Nicaragua și Angola, autocrat paranoic la el în țară, mare expert în spionaj, diplomat machiavelic, maniac al înregistrărilor sau complice al traficanților de droguri.

Iar înapoia acestor personaje se profilează omul Fidel Castro – ipocrit, viclean, crud imoral, megaloman – unul dintre cei mai ticăloși lideri comuniști ai acestei lumi.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

Gata, scot febril o foaie de 50 și, la despărțire, primesc 6 lei drept consolare.

M-am rezolvat pe două zile ploioase, cu câinele tolănit lângă mine, absent la orice chemare domestică gen „nu duci gunoiul?” sau „nu mai avem lapte”.

Mă scuzați, lucrez, mă dedic exclusiv cărții, trebuie să scriu o recenzie. Iar cartea, potrivit copertei, ar trebui să aibă de toate: și conspirații, și bătăi, și amor, și dezvăluiri, și traficanți…

Adevărul că șmecherul ăsta de Fidel (1926-2016) m-a pus pe gânduri încă de pe vremea când frecventam Cuba. Ce m-a intrigat mereu la el a fost modul în care a orchestrat imaginea revoluției din ’59 a acelor latin lovers bărboși, cu trabuce și AK47.

A împins la înaintare figura romantică a lui Ernesto „Che” Guevara, în timp ce el a ales să rămână în umbră, ca un pater familias tăcut, înțelept, mereu îngrijorat pentru soarta celor 11 milioane de suflete, nu puține fremătând de nerăbdare să încalece o cameră de tractor pe care să plutească în direcția Key West, Florida.

Și m-am mai intrigat o chestie. Prietenii lui Fidel, cei care i-au rămas fideli până la moarte.

Și aici nu vorbesc despre cei de paradă, cum ar fi Muhammad Ali, Maradona sau banditul de Hugo Chávez, cu prietenia sa din pur interes economic, ci despre doi grei şi absolut admirabili.

Cum au putut, așadar, Nelson Mandela și Gabriel García Márquez să fie prieteni buni şi vechi cu acest ipocrit, viclean, crud imoral, megaloman − după cum zice coperta?

Speram să aflu lămuriri în carte, dar nu am aflat mare lucru, în afară de faptul oarecum cunoscut că Gabo avea o casă de protocol în Havana. Se pare că era prezent adeseori pe iahtul privat și pe insula secretă a liderului maxim.

Și mai speram să aflu detalii despre dejucarea celor nu mai puțin de 638 de tentative de asasinat, multe caraghioase, majoritatea puse la cale de CIA, cică.

Ce am găsit, în schimb?

O carte destul de previzibilă, scrisă la persoana întâi, cu un stil bolovănos-milităros, de observator atent și foarte prezent, dar cu un talent literar limitat.

Autorul principal, Juan Reinaldo Sánchez, a fost garda personală de corp a lui El Comandante timp de 17 ani. Omul ne reamintește de câteva ori că e campion la tir și că deține centuri negre la cafteală: judo, karate și lupte corp la corp.

Are școli de spionaj, de drept, și îl mai și idolatrizează pe tatăl revoluției. Doar că, pe măsură ce trece vremea, scoate nasul în lume și observă lucruri din cercul intim al lui El Jefe, intră progresiv la idei, iar încrederea nețărmurită în tătuc și în sistem începe să se erodeze.

Printre chestiile interesante se numără povestea Libreta − un carnet, format de buzunar, în care Sánchez trebuie să noteze zi de zi toate detaliile din viața lui Fidel: ora trezirii, meniul detaliat de la toate mesele zilei, ora plecării la Palacio de la Revolución, itinerariul ales pentru suita prezidențială, numele persoanelor primite în audiență, ora și durata fiecărei întâlniri, dar și temele de discuție.

Atunci când paginile din Libreta se umplu, caietul e legat ca un cadou, sigilat cu ceară, apoi trimis într-o bibliotecă secretă, alături de alte sute de caiete de exact același format.

Ca la orice dictator care se respectă, totul se înregistrează şi pe bandă magnetică și se stochează pe undeva. În Cuba lui Fidel există o falie enormă între viața publică și cea privată.

Iar viața personală a lui El Comandante pare să fie cel mai bine păstrat secret al Revoluției: iubitele, cei vreo 9 copii, comploturile politice, iahtul Aquarama II, roabele cu aur de pe Insula Tinereții, pasiunea pentru pescuit subacvatic și genetică bovină, afacerile cu pietre prețioase din Angola, conturile secrete, conspirațiile și intermedierile de trafic de droguri etc.

Sau ditamai secretul: insula privată Cayo Piedra, care azi se poate vedea limpede pe Google Earth și de care m-am aflat, fără să știu, nu la mulți kilometri depărtare, pe când înotam liniștit lângă Playa Larga, alături de prieteni și de Carlito, la pescuit cu harponul.

Nici azi cubanezii nu prea știu, de exemplu, detalii despre cei 7 frați ai familiei Castro.

Juan Reinaldo Sánchez pune umărul și ne ajută, așa cum încearcă să ne descâlcească misterele revoluțiilor din America Latină, care se dovedesc însă mai confuze decât misterele Vaticanului.

Fotografii din Cuba: Voicu Bojan

Practic, cartea se învârte în jurul unor întrebări obsesive, care nu-i dau pace lui Sánchez: „De ce revoluțiile iau o turnură rea? Și de ce eroii lor se transformă, în mod sistematic, în tirani mai mari decât dictatorii împotriva cărora au luptat?”

Aici ar trebui să luam cartea de la început și să urmărim evoluția eroziunilor prin care acești guerilleros − care au cucerit țara, alungându-l pe Batista, omul imperialiștilor, dar au temporizat 8 zile până la intrarea triumfală în Havana, ca să obțină un capital de încredere spectaculos, cu efect de Hollywood − se transformă în niște ticăloși sadea, avizi de imagine, bani și putere.

Ar trebui să urmărim ce efecte au avut debarcarea ratată a americanilor în Golful Porcilor, criza rachetelor nucleare sovietice din vremea Războiului Rece, miza războiului din Angola și multe alte ciudățenii iscate de pe mica insulă fermecătoare, înfiptă ca o așchie sub unghia marelui inamic american. Ar fi prea mult.

Între timp, istoria își vede de ale ei. Fidel a murit. Primul lui fiu, Fidelito, s-a sinucis de curând. Raul Castro a preluat puterea acum câțiva ani și, de curând, a părăsit-o.

După aproape 60 de ani de dinastie Castro, Cuba are un nou președinte, pus de Raul: Miguel Díaz-Canel.

Întrebat cum vede viitorul, a spus că îl vede ca pe o continuare a ideilor revoluționare. Doar că de eterna Viva la Revolución, cubanezii au obosit demult.

Cartea se încheie amar și ușor confuz. Sánchez e luat de pe tabla de șah a istoriei și aruncat înapoi în cutie, fiindcă, în lumea lui Fidel, singurul care poate fi cu adevărat fidel este el însuși.

Nici o mirare. Așa e cu tiranii: n-au mamă, n-au tată, n-au prieteni, ci doar supuși, pioni pe o tablă.

Sánchez e târât prin pușcării, torturat și persecutat. În cele din urmă, după mai multe încercări ratate, reușește să ajungă cu barca în Mexic și să se reunească cu familionul în Florida.

Moare în 2015, la Miami.

Ce mi-a pus capac la cartea asta e un mic detaliu enervant, descoperire de chițibușar.

Pe pagina de gardă mi se spune negru pe alb că Sánchez a ajuns în America în 2005, după 8 tentative eșuate de evadare din insulă. Dar la pagina 252, citesc așa:

„Eliberat din închisoare în 1996, am avut nevoie de 12 ani ca să reușesc să fug de pe insulă în 2008, după 10 tentative nereușite”.

Gata! Pun cartea pe raft, la „citite”. „Bine, bine, hai că mă duc să cumpăr lapte”.

*

Juan Reinaldo Sánchez și Alex Gyldén, Viața secretă a lui Fidel Castro, traducere de Diana Zotea, editura Humanitas, 2018

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€