"Cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru copiii noştri este să-i protejăm de stres până după adolescenţă"

Cum se va comporta un adult care trece printr-o copilărie marcată de abuz? Care sunt cele mai importante daruri pe care un părinte i le poate oferi copilului său?

Cum apar emoțiile și cât de mult le putem controla? Poate o relație trainică să ne facă mai buni?

Am înconjurat toate aceste întrebări cu profesorul universitar Andrei C. Miu, cercetător în domeniul neuroștiințelor și al geneticii comportamentale la Facultatea de Psihologie a Universităţii "Babeș-Bolyai" din Cluj.

Una dintre direcţiile cercetărilor sale este tocmai aceasta: reglarea emoțiilor și efectele stresului din copilărie asupra dezvoltării creierului.

Am aflat, printre altele, că, atunci când vine vorba despre felul în care funcționează creierul uman, de multe ori ne lăsăm păcăliți de un mumbo-jumbo pseudoștiințific. Ați auzit că muzica lui Mozart îți "activează" peste 90% din creier? Exact. Și la asta se referea.

*

− Ce înseamnă, pentru un adult, stres de intensitate mare?

Andrei C. Miu: Când spunem stres, de cele mai multe ori ne referim la răspunsul nostru emoțional la un eveniment stresant. Acest răspuns emoţional se bazează pe evaluarea evenimentului în raport cu scopurile noastre. Stresul reflectă faptul că acea situație e importantă pentru noi și că credem că nu îi vom face față.

Asta stă la baza emoțiilor – un proces cognitiv de evaluare. Ce încerc să spun e că stresul e un răspuns emoțional subiectiv. Și ceea ce, pentru unii, e un stresor minor, pentru alții poate să fie mai intens.

Însă studiile despre efectele – toxice, să le zicem – ale stresului asupra dezvoltării creierului se refereau la traume. Și clasificarea stresorilor, după intensitate, este:

  • tracasări zilnice – nivelul de intensitate cel mai mic;
  • schimbări de viață – nivelul mediu, și
  • traume – intensitatea cea mai mare.

Acele studii se refereau la traume, intensitatea cea mai mare. Dar e-adevărat că nu poți să fii suficient de prudent când vine vorba despre dezvoltarea creierului viitorului tău copil.

Studiile despre efectele – toxice, să le zicem – ale stresului asupra dezvoltării creierului s-au concentrat asupra traumelor. Concluzia generală a acestor studii e că, în perioadele sensibile de dezvoltare a creierului, în care se dezvoltă sinapsele și se formează circuitele nervoase, stresorii pot avea efecte negative permanente.

Nu ne referim la stresul de a nu ajunge la timp la o întâlnire, ne referim mai degrabă la traume și schimbări de viață care ar putea să producă emoții negative de durată.

− Ar trebui să ne controlăm cumva emoțiile astea. Cum facem asta?

Facem asta tot timpul. Folosim, chiar și fără să știm, strategii. De pildă, distragerea.

Adică: atunci când simțim că apare o emoție prea puternică sau care s-a prelungit prea mult, ne mutăm atenția de la situația care ne-a produs acea emoție. Ne gândim la altceva.

Sau facem altceva, ca să ne reducem emoția. Reevaluăm situația.

Adică, dacă inițial te-ai gândit că e catastrofal că n-o să ajungi la întâlnirea cu jurnalistul, c-o să pari cam neserios și poate n-o să mai vrea să facă interviul şi asta o să fie grav, poţi să reevaluezi situația.

Poţi să te gândești că scopul e să ai o imagine bună și ai fi vrut să ajungi la întâlnire, dar, totuși, nu e chiar așa de grav. Poți să îi explici că a fost traficul aglomerat, ai avut un curs și nu ai întârziat cu intenție.

Asta e reevaluarea. Sau, poate, cine știe, o să întârzie și jurnalistul.

Poți să folosești o grămadă de alte strategii. De multe ori, dacă emoția a devenit prea intensă, nu mai ai cum să scazi intensitatea ei, pentru că e pur și simplu prea târziu: răspunsul emoțional a dat naștere deja la tot felul de reacții fiziologice.

Transpiri, îți tremură mâinile sau vocea, ești foarte încruntat... Ce poți să mai faci e să nu lași să se vadă emoțiile. Asta e o strategie de reglare a comportamentului care denotă emoție; se numește supresie.

O altă strategie foarte utilă, de pildă după expunerea la un stresor de intensitate mare, chiar și la traume, este acceptarea emoțiilor, ceea ce înseamnă să îți lași emoțiile să se dezvolte normal, fără să intervii.

Acceptarea înseamnă să înțelegi că, de multe ori, situațiile sunt peste puterea ta de control. Să accepți că reacțiile tale poate n-au fost cele mai frumoase sau adaptative, dar numai așa ai putut pe moment.

Reversul acceptării e non-acceptarea și e asociată cu tot felul de probleme psihice. Non-acceptarea înseamnă că, după ce îți dai seama că într-o situație ai fost foarte emoționat, ai plâns, te-ai agitat şi ai lăsat să se vadă cât de stresat ești, faptul că ai avut emoțiile astea te duce la emoții negative secundare.

Ți se pare de nepermis, ți-e rușine că ai avut reacțiile astea emoționale, și asta dă naștere la un nou val de emoții.

În situațiile pe care nu le controlezi, acceptarea emoțiilor e o strategie de reglare foarte bună, pentru că previi lanțuri de emoții negative secundare. Previi să-ți fie rușine sau să te stânjenească faptul că ai plâns când erai foarte foarte intimidat de o situație.

Sunt foarte multe astfel de strategii, am putea continua mult și bine.

− Sunt unele strategii pe care le recomandați mai degrabă decât pe altele?

− O, da, reevaluarea este una dintre strategiile cele mai eficiente. Mai ales dacă e aplicată devreme, după ce au apărut semne de emoții pe care nu le vrem.

Asta înseamnă să exersăm schimbarea punctului de vedere asupra situației, să reinterpretăm situația, să vedem partea plină a paharului.

Toate aceste formule se referă la reevaluare. Reinterpretezi situația și asta-ți scurtcircuitează emoțiile într-un fel foarte eficient.

Studiile arată că se reduce experiența subiectivă a emoțiilor și se reduc răspunsurile biologice din timpul emoțiilor, cum ar fi creșterea frecvenței cardiace, creșterea tensiunii sau creșterea nivelului unor hormoni, cum ar fi cortizolul.

Toate acestea sunt prevenite de reevaluare.

*

− Aș vrea să vă referiţi la una dintre temele despre care conferențiați – influența părinților asupra copiilor. Care sunt cele mai bune lucruri pe care le poate face un părinte pentru copilul lui?

O să vă spun lucrurile pentru care avem dovezi. Un studiu care pe mine mă impresionează foarte mult − publicat în 2010, deci nu foarte "proaspăt" − compară două caracteristici ale relației copilului cu părinții: căldura relaţiei, în sens afectiv, și oportunitățile cognitive pe care părintele i le oferă copilului. Adică activitățile de învățare.

Și, de multe ori, părinții se agită să îi dea acces copilului la tot felul de activități, și ajung să supraîncarce programul copilului, doar ca să fie liniștiți că i-au creat o grămadă de oportunități de învățare. Indiferent că asta înseamnă pian, înot, limbi străine, de toate.

Sigur, lucrul ăsta e bun, dar nu trebuie să pierdem din vedere că mai este și-o altă latură foarte importantă pentru copil: apropierea pe care o simte de părinte.

Și asta poate să însemne foarte multe lucruri. Poate să însemne că știe că poate avea încredere în tine și că, dacă atunci când e stresat vine la tine şi-ţi povesteşte, îl ajuți să-și regleze emoțiile.

Foto: dreamstime.com

Asta trebuie să facă părinții pentru copii: să încerce să-i protejeze de stres. Iar când nu îi pot proteja de stres, să-i învețe să-și regleze emoțiile – că e nefezabil să-ți propui să ții copilul sub clopot de sticlă, fiindcă el va avea experiențe pe cont propriu și unele dintre ele vor fi stresante.

− Cum poți să faci asta?

− Învățându-l să folosească reevaluarea de care vorbeam înainte. Adică, să vadă situația din alt unghi. Căldura relației e foarte importantă și mulți părinți o pierd din vedere.

Ce arată studiul acesta, despre care vorbesc? Cercetătorii au evaluat cele două dimensiuni: activitățile din care copiii pot învăța ceva nou și căldura relației cu părinții, la 4 ani și la 8 ani. Și ce au observat?

Au măsurat o parte din creier care se ocupă cu reglarea răspunsurilor la stres – se cheamă hipocamp și e undeva la baza și în profunzimea creierului. Un soi de miez, dacă vreți. Unul dintre miezurile emisferelor noastre cerebrale.

Ei bine, căldura relației cu părinții, la 4 ani, prezicea până la un sfert din volumul hipocampului.

Comparând adolescenții care la 4 ani aveau cu părinţii o relație apropiată − în care primeau suport afectiv, se simțeau în siguranță și că pot să se confeseze − cu hipocampul celor care nu avuseseră parte de asta, vedeai că primii aveau hipocampul cu 25% mai mare.

Foto: dreamstime.com

Când vine vorba despre structuri nervoase, mai mare nu înseamnă întotdeauna mai bun. În situația asta, da, un hipocamp mai mare înseamnă, de pildă, că acea structură nervoasă simte mai bine, detectează mai bine creșterile hormonilor de stres și asta permite o reglare mai bună a reacției la stres.

Că dacă ai un senzor mai bun, răspunsul tău va fi scurtat. Ok, s-a terminat stresul, hipocampul a simțit că a crescut nivelul hormonilor de stres și influențează imediat glanda hipofiză să reducă secreția acelui hormon.

Practic, asta vedem: există mulți copii, adolescenți, chiar și vârstnici care, indiferent ce viață au, dacă au avut antecedente de stres în copilărie, atunci răspunsul lor la stres – cu alte cuvinte nivelul de cortizol în situații stresante – este dereglat.

Deci, stresul în perioadele de dezvoltare a creierului a lăsat sechele. Care, indiferent cum a mers viața acelui individ, rămân pe tot parcursul vieții.

Adică pe tot parcursul vieții lor, nivelul de cortizol rămâne redus. Cortizolul este o moleculă absolut grozavă: pe scurt, ajută corpul să producă glucoza și s-o folosească mai bine. Deci te ajută să te mobilizezi energetic, să ai energie pentru a face față situației de stres.

Iar ce se vede la adulții cu istoric de traume în copilărie e că nivelul de cortizol este aplatizat, e mai mic decât ar trebui în situații stresante și sigur că asta nu te ajută să ai o performanță bună. Ba poate face lucrurile și mai dificile.

− Când spunem "traume din copilărie", la ce ne referim mai precis?

− Majoritatea studiilor se uită la maltratare – adică la abuz și neglijare. Abuz emoțional, fizic, sexual și neglijare fizică sau emoțională.

− Și de cealaltă parte, când ne referim la ceea ce ați numit "căldura relației"?

 Păi ar putea să fie considerată opusul neglijării emoționale.

Neglijarea emoțională înseamnă că copilul crede că părintelui nu-i pasă de emoțiile lui și nu are cum să-l ajute să se simtă mai bine.

− Practic, se simte neajutorat.

 Ignorat. Părintelui nu-i pasă pur și simplu de emoțiile copilului. Sau el așa simte. Că poate să fie realitate sau doar să perceapă el așa, oricum ar fi, neglijarea emoțională asta înseamnă.

Abuz emoțional înseamnă condiționare: dacă nu iei 10 la teza de mâine, nu mă mai interesează de tine și vreau să-mi iau mâinile de pe tine!

Sau șantaj sau alte traume psihice. Poate că părintele îl ceartă foarte tare pe copil. Nu e vorba de altceva decât de mijloace de constrângere afectivă, în care relația afectivă cu părintele e condiționată de ceva anume.

− De ce simte părintele nevoia să-și condiționeze iubirea de un gest al copilului?

− Poate pentru că – dar asta e o presupunere, nu știu un studiu care să profileze asta – părinții ăștia deja au profiluri care îi predispun la comportamentul de șantaj emoțional.

Îmi imaginez că un motiv poate fi că are ambiții legate de copil. Îmi aduc aminte că în facultate citeam un volum despre Iulia Hasdeu și am tresărit găsind acolo o însemnare din jurnalul ei, în care scria că, înainte să plece la studii în Franța, tatăl ei îi spusese: Ai grijă, că ești fiica lui Hașdeu! Să te porți în consecință!

Și cred că ea a fost urmărită de lucrul ăsta. Nu zic că Hasdeu a abuzat-o pe fiica lui, dar...

− Sunt oricum și lucruri cărora copiii le dau o dimensiune...

− ... disproporționată. Da, e posibil ca părintele să aibă ambiții sau scopuri de imagine, să considere că copilul trebuie să se ridice la înălțimea sa. Îmi închipui că ăsta e un motiv pentru care părinții presează copiii foarte tare.

Un lucru simplu de înțeles este că creierul, înainte de finalul adolescenței, când e imatur, nu are capacitatea de a-și regla emoțiile – și gândiți-vă că asta înseamnă creier până spre vârsta de 20 de ani...

Dar aici trebuie să facem distincții: studiile arată că perioadele de dezvoltare înseamnă lucruri diferite. Înainte de naștere, se întâmplă anumite procese de dezvoltare. De pildă, hipocampul despre care vorbeam mai devreme, sau altă structură nervoasă, amigdala, care e importantă pentru generarea emoțiilor, acestea două sunt în dezvoltare rapidă.

Se produc sinapse în aceste două structuri înainte de naștere. Continuă şi după, dar înainte de naștere se dezvoltă foarte rapid. Deci, înseamnă că, înainte de naștere, stresul poate să afecteze dezvoltarea acestor structuri nervoase.

După naștere, alte structuri nervoase intră în perioade rapide de dezvoltare. La adolescență e o altă perioadă sensibilă: atunci e în dezvoltare rapidă o altă parte din creier, care se ocupă taman de reglarea emoțională. E vorba despre cortexul prefrontal.

Iar noi pierdem din vedere că adolescenții au un creier imatur. Studiile arată că reactivitatea lor emoțională e comparabilă cu a adulților la începutul adolescenței, sub influența hormonilor sexuali, al căror nivel crește după pubertate, și atunci adolescenții încep să fie atrași de recompense sociale, de atenția celor din jur, chiar și de recompense simbolice, precum banii.

Deja după pubertate, adică la un copil de 12 ani, să zicem, creierul e pregătit să genereze emoții ca semnal că uite, astea sunt recompense pe care le vreau!.

Și din punctul ăsta de vedere, adolescenții seamănă cu adulții încă de la începutul adolescenței. Au reacții emoționale comparabile cu ale adulților. Dar partea din creier pe care noi, adulții, o avem maturizată, cortexul prefrontal − esențială pentru controlul emoțiilor −, la ei nu e maturizată.

Și atunci se creează un decalaj între dezvoltarea structurilor nervoase implicate în generarea emoțiilor, care sunt maturizate, și părțile care se ocupă de controlul emoțiilor, care nu sunt maturizate.

Asta se întâmplă numai spre sfârșitul adolescenței. Și decalajul ăsta creează o perioadă de vulnerabilitate, în care tânărul adolescent e atras de tot felul de recompense sociale.

Are emoții puternice legate de asta, îl atrag foarte mult relațiile sociale, poate că are și o capacitate de a cântări situațiile oarecum comparabilă cu a adultului – raționamentul e comparabil cu al adultului –, dar capacitatea de a-și regla emoțiile nu este maturizată.

Dar noi uităm lucrurile astea și avem tendința să credem că, dacă adolescentul seamănă cu un adult – e mai înalt decât tatăl și se poartă aparent responsabil! −, el este adult.

"Putem spune că, până pe la 30 de ani, creierul nu e complet maturizat. Dacă ne uităm la studiile care arată până când este crucial să fie protejat creierul de stresori majori, atunci am zice că până spre 18-20 de ani".

*

− Deci adolescentul nu e prietenul nostru adult...

− Și acesta este un fel de abuz emoțional: îl transformi pe copil într-o persoană căreia i te confesezi. Îi faci confesiuni care, practic, îl expun la stresori cărora nu le poate face față.

El nu-și poate regla emoțiile, are o relație de încredere cu tine, e foarte legat afectiv de tine, dar tu-i spui că la serviciu ai fost șicanat și că se întâmplă asta în fiecare zi.

Vede că plângi și că ești foarte afectat. Tu ai capacitatea de a-ți regla emoțiile; el, nu. Pe adolescent, stresul îl va costa mai mult decât pe adult.

− Care e riscul în astfel de situații?

− Riscul este ca, în oricare dintre aceste perioade sensibile de dezvoltare a creierului, crucială pentru funcționarea lor, stresul intens poate să întrerupă, să devieze ireversibil dezvoltarea lor.

Abuzul în perioada adolescenței se asociază cu un adult care va avea un creier deviat de la dezvoltarea tipică și mai puțin pregătit să facă față mediului în care trăim. Din punct de vedere emoțional și nu numai.

Nu există studii care să arate că stresul, în perioada de dezvoltare a creierului, poate să ajungă până la a-ți afecta performanța cognitivă.

Probabil că unii oameni cu istoric de stres în copilărie pot să aibă performanțe cognitive foarte bune. Dar capacitatea lor de a-și regla emoțiile e afectată, iar răspunsurile lor emoționale sunt fie prea intense, fie prea lungi sau nepotrivite cu situația.

Și asta va avea costuri de sănătate pe termen lung. Nu e de mirare că vezi semne de îmbătrânire mai rapidă la indivizii care au suferit stres intens în copilărie.

Studii în care uzura țesuturilor a fost definită pe baza unor markeri biologici, precum nivelul de cortizol, tensiunea arterială, adipozitatea abdominală și altele, au arătat că adulții cu istoric de stres în copilărie dau semne de supraîncărcare și uzură biologică.

Chiar dacă, între timp, au avut poate o viață de adult absolut minunată, de invidiat. Deci stresul în copilărie și adolescență poate avea efecte ireversibile.

Prin copilărie, să ne înțelegem, ne referim la copilărie și adolescență.

− Cum recunoaștem sfârșitul adolescenței?

− Începutul adolescenței e legat de sfârșitul pubertății. Sfârșitul adolescenței e definit mai vag. Înseamnă preluarea rolurilor de adult.

Dacă ne gândim la mielinizare, care e un proces de izolare cu mielină a conexiunilor nervoase, ea începe înainte de naștere și se termină cam pe la 30 de ani.

Deci putem spune că, până pe la 30 de ani, creierul nu e complet maturizat.

Dacă ne uităm la studiile care arată până când este crucial să fie protejat creierul de stresori majori, atunci am zice că până spre 18-20 de ani. Nu sunt granițe de vârstă foarte clare.

Studiile care arată că expunerea la stres poate lăsa sechele documentează evenimente stresante de dinainte de 18 ani. Sau în perioada de creștere.

Uite, asta e o caracteristică a copiilor și adolescenților, nu e singura și nu e definitorie: stau cu părinții acasă.

N-au grijă să-și cumpere de mâncare, pentru că o fac părinții, şi nu sunt parte dintr-un cuplu – astea sunt două caracteristici care diferă între adulți și adolescenți.

Și e impresionant că stresul în perioadele astea poate să aibă efecte defintive. Că asta e impresionant, efectele sunt definitive. Ireversibile.

Foto: dreamstime.com

Odată deviată traiectoria de dezvoltare a creierului, e improbabil că se mai pot recupera efectele. Și aici trebuie să nuanțăm puțin.

Nu înseamnă că expunerea la o traumă care poate n-a fost din cauza părinților și de care părinții nu îl puteau proteja pe copil – de pildă, un accident de mașină – o să se lase neapărat cu sechele.

Multe studii încep să se uite ce diferă între cei care au fost expuși la același tip de stresor, în aceeași perioadă de dezvoltare. Dintre ei, vezi că o parte au probleme psihice și probleme de sănătate, și o parte, nu.

Ce-i face pe cei din urmă să fie rezilienți? Suntem la început cu înțelegerea acestor factori de protecție.

Dar relația caldă cu părintele este un astfel de factor de protecție. Sau măcar existența unei figuri de atașament.

Chiar dacă părinții sunt abuzatori, poate că există altcineva în familie sau în afara ei, un adult de încredere, care să tamponeze acești stresori.

− Dar putem să spunem că printre cele mai bune daruri pe care putem să i le facem unui copil este o relație foarte caldă...

 Teoria atașamentului spune că relația cu părinții e un soi de tipar care va fi aplicat relațiilor ulterioare, de pildă cu partenerul. Și sunt, într-adevăr, dovezi că există similarități.

Dar uite, încep să apară studii foarte frumoase care arată că o relație de atașament stabil cu partenerul, în perioada de adult, poate să corecteze tot felul de caracteristici emoționale dezadaptative cu care te-ai ales din cauza unei copilării foarte încărcate, foarte stresante.

− Cum se întâmplă asta? Adică are un efect asupra felului în care funcționează organismul sau asupra unor reflexe pe care noi le avem?

 Păi nu se întâmplă nimic, nici o modificare psihologică nu se întâmplă în eter. Totul are un corespondent în creierul și în corpul nostru.

Cele două, reacțiile psihologice și mecanismele biologice din creier sau din corp, nu sunt decât două niveluri de descriere diferite a experienței noastre.

Cum corectează relația bună cu un partener din perioada adultă unele sechele emoționale din copilărie? Păi, înveți să-ți reglezi emoțiile mai bine. Știi că ai un safe haven, cum zic americanii.

Ai un loc în care te întâlnești cu o persoană de încredere căreia i te poți destăinui și care te ajută să reevaluezi situațiile care te-au stresat, şi asta într-un fel care-ți reduce stresul. Uite-așa!

Și sigur că lucrul ăsta, dacă e stabil și persistă, poate să te schimbe ca om și poate să-ți schimbe și creierul.

Asta nu înseamnă – și revin la ce spuneam înainte –, nu înseamnă că sechelele vor fi șterse. Sună groaznic: ai sechele!. În medicină, despre cineva care nu s-a recuperat după o boală, de pildă după un AVC, se spune că e sechelar.

Trebuie să înțelegem că abuzul emoțional, la fel precum cel sexual sau cel fizic, are efecte cumplite asupra dezvoltării creierului. Și lasă sechele permanente. Le vezi și la vârstnici, care au un istoric din copilărie foarte toxic.

"Istoricul de stres în copilărie explică până la 30% din riscul de adult de a face depresie, anxietate, tulburare de personalitate sau orice altceva. De asemenea, prezice mare parte din riscul de sinucidere, care, de asemenea, e asociat cu bolile psihice".

Andrei C. Miu

*

− Nu le pot depăși o viață întreagă?

− Nu ai ce să mai depășești, pentru că creierul tău s-a deformat pe parcursul dezvoltării. Dau de multe ori exemplul unui vas din lut pe care îl modelează olarul pe roată: dacă îl lovești în timp ce crește pe roată, va rămâne deformat pentru tot restul vieții lui.

Dacă îl lovești după ce e ars, nu se mai deformează, și rezistă. Dar dacă l-ai lovit când era în modelare, atunci se va deforma.

Pe de-o parte e acțiunea mediului, expunerea la stres în copilărie. Pe de altă parte, sunt genele cu care te naști, și care diferă de la o persoană la alta.

Sunt gene care codifică proteine importante în creierul nostru, care variază de la individ la individ. Poți să vezi cum reacționează diferitele variante de gene la stres.

Vedem că, dacă îl întrebi pe om despre obiceiurile de a-și regla emoțiile, adulții cu istoric de traume în copilărie au un nivel mai mare de non-acceptare a emoțiilor.

Adică îi stresează faptul că își dau seama că reacționează emoțional foarte acut în tot felul de situații. Non-acceptarea emoțiilor e mai mare și asta se leagă și de nivelul aplatizat de cortizol.

Mai sunt studii care arată că traumele din copilărie sau adolescență sunt asociate cu un risc mult mai mare pentru toate bolile psihice.

Istoricul de stres în copilărie explică până la 30% din riscul de adult de a face depresie, anxietate, tulburare de personalitate sau orice altceva. De asemenea, prezice mare parte din riscul de sinucidere, care, de asemenea, e asociat cu bolile psihice.

Istoricul de stres din copilărie e unul dintre cei mai bine documentați factori care ne pot deregla pentru tot restul vieții. Și nu spunem lucrul ăsta suficient de apăsat.

Societatea e așa cum e și din cauză că nu avem grijă să ne protejăm copiii. Copiii sunt niște vase încă moi care se pot deforma foarte ușor și, odată deformate, rămân așa.

Asta nu înseamnă că, dacă un copil ne va vedea agitați că avem mult de muncă, va suferi pentru tot restul vieții. Dar înseamnă că, fiind agitat, nu-i mai dăm atenție și asta se prelungește.

Şi el învață că nu are niciun rost să vină să spună de ce plânge, că nu-l vom ajuta: pentru că suntem ocupați sau pentru că el crede că nu ne pasă.

Sau mai ajungem și să-i altoim puțin și să le spunem: Îmi mai faci și tu probleme! Nu ești bolnav, nu ai febră, n-am timp de chestiile astea, ești o povară!

Dacă faci lucrurile astea repetat, copilul va învăța că nu e în siguranță lângă tine și nu se poate sprijini pe tine. Și nici pe ceilalți, probabil, în timp.

− Așa că cel mai bun lucru pe care putem să-l facem pentru ei e să...

 Așa că cel mai bun lucru pe care putem să-l facem pentru ei e să-i protejăm de stres. Până când sunt capabili să-i facă față – adică după adolescență.

Și asta e mai important decât orice oportunitate cognitivă, care vine oricum prin mersul la școală și interacțiunile cu alți copii.

Poate că nu e atât de important să-i cumpărăm multe jucării, cât să știe că poate avea încredere în noi. Să simtă că e protejat și nu e singur. Sunt lucruri foarte simple.

*

− Dacă ne-am uita acum la România ca la un adult, ce-am putea să spunem despre copilăria ei?

 Probabil că oricine face exercițiul ăsta ar spune că România a avut o copilărie tulbure. În care a trebuit să facă față unor situații pe care nu le-a putut controla de multe ori.

Mă gândesc că civilizarea României a început odată cu instalarea monarhiei și, practic, am avut foarte puțini ani în care să fie încurajată educația, să se rafineze și să se extindă clasa oamenilor educați, care să ocupe funcții din care să poată lua decizii.

Perioada asta de dezvoltare a fost întreruptă înainte de pubertate sau pe-acolo. Și mă tem că efectele vor fi greu de rescris.

Pentru că, în restul perioadei de dezvoltare, România a fost chinuită. Și să nu uităm că intelectualii, fără nicio altă vină decât de a fi fost lideri de opinie, au fost târâți în pușcării, schingiuiți și omorâți. Și la vârful societății au fost aduși sistematic oameni care erau de acord să facă orice compromis.

Treaba asta s-a făcut vreme de 50 de ani și a intrat în uzanțele sociale. A intrat în măduva instituțiilor, în mentalitate. Și continuăm să nu avem opțiuni dictate de valori științifice sau culturale.

Suntem ca un copil traumatizat care reacționează exagerat la stres și despre care cred că are tulburări de comportament.

Țipăm și devenim ostili în situaţii în care alții și-ar programa reacțiile. Prin alții, înțeleg alte popoare. Și e păcat că e așa, dar trebuie să ne oprim cu analogia, fiindcă e vorba de milioane de indivizi.

− Cum putem deveni mai buni, de la ce să începem?

Atunci când vine vorba despre un popor, și nu numai, chiar și un individ care a supraviețuit unei copilării tulburate și se străduiește să fie conștient de problemele sale, și încearcă să învețe de la cei din jur există o rezervă de dezvoltare, încă în perioada adultă.

Lucrurile negative pot să fie rescrise dacă vrei, dacă te uiți în jur, dacă crezi că există motive să te dezvolți. Deci, dacă continui să înveți.

Oare mai încearcă România să învețe ceva?

Mă uit doar la ce-am făcut cu Legea Educației din 2011 și evaluarea în universități: de multe ori poți să ajungi profesor plin fără să fi făcut cine știe ce cercetare. Or, asta e de nepermis.

Mecanismul ăsta lasă în universități oameni care nu au vocație pentru cercetare – și dacă nu ai vocație pentru cercetare și nu faci cercetare, nici n-o să citești asta.

Nu vei avea cunoștințe la zi, te vei duce la curs cu mind-set-ul cuiva care trebuie să enumere cunoștințe despre care nu știe cum au fost produse, nu știe ce limite au... Şi așa ajungem să avem un mediu universitar foarte primitiv.

Nu zic că e așa peste tot, dar în multe locuri e și asta, din cauză că am făcut ferfeniță Legea educației.

Avem un leadership complet bulversat: vedem oameni care ajung miniștri într-un domeniu în care n-au profesat niciodată sau ajung profesori universitari într-un domeniu în care n-au făcut cercetare.

La nivel național, depindem de oameni cu o experiență limitată. Civilizat ar fi să le acordăm încredere, dar nu poți să faci asta, pentru că vezi viața noastră de adulți ducându-se în vremuri care-s parcă tot mai haotice, într-o țară care e tot mai dezorganizată și mai birocratizată.

E nevoie în continuare de multe ștampile ca să se oficializeze o chitanță. Ce valoare să mai aibă cuvântul de onoare într-o societate ca asta?! În care nu avem încredere unii în alții?!

Ăsta e modelul pe care ni l-au oferit oamenii care au condus țara asta, de oameni în care nu poți avea încredere.

Au creat instituții în care se practică favoritisme și nepotisme, plagiindu-se cu nesimțire, apoi au ridicat tonul ca să îi amuțească pe cei care îi acuzau.

Ce înveți din asta? Înveți să ai încredere în cei din jur? Nu.

− Ce se întâmplă cu oamenii care nu mai învață?

 Există așa ceva? (Râde) Cred că o otravă profundă care poate să aibă efectul ăsta mai degrabă te poate face să înveți doar lucruri care să te favorizeze pe moment și au legătură exclusiv cu tine.

Mai degrabă poți învăța focalizat doar pe tine decât să nu înveți, în general. O astfel de otravă cred că este vanitatea.

Uite, mă raportez în continuare la mediul din universități: în multe locuri nu e aer de respirat și nu se cultivă preocuparea pentu dezvoltare.

Oamenii nu sunt învăţaţi să aibă grijă să se dezvolte. Un profesor universitar asta ar trebui să ofere studenților: un model de dezvoltare.

Să fie cineva capabil să ofere deprinderi, nu cunoștințe, de care are nevoie studentul. Nu neapărat umane, dar profesionale, păstrând proporțiile, că nu toți trebuie să facă cercetare de Nobel.

În ce țară trăim, că nu ai un traseu de carieră de cercetător?! Sunt tineri care aleg să facă doctoratul și care nu au institute de cercetare în care să-și poată continua cariera. Și atunci ce pot să facă?!

Oamenii care-și fac un doctorat serios nu au altă soluție decât să plece, să-și continue studiile post-doctorale. Și pe urmă să se întoarcă unde?!

De multe ori vezi că oameni cu cercetări publicate în reviste cotate dau concurs și pierd concursul...

− Dacă n-au avut ștampilă pe timbru...

 Hahaha! Da, din experiența mea de filatelist, timbrele ștampilate au valoare mai mică!

*

− Petrecem foarte mult timp pe rețele de socializare. Învățăm ceva din asta?

 Depinde și de rețeaua socială – e ca-n viață. Uite, eu sunt omul cu două conturi de Facebook.

Și le pot compara: dacă oamenii pe care îi urmărești sunt oameni pe care îi admiri, cu care ai putea fi prieten, dacă te înconjori de astfel de oameni cu care ai afinități, atunci probabil că ai ce să înveți din contactul virtual cu ei.

Dacă ai un mediu virtual în care interacționezi cu oricine... Aici văd tot felul de trăznăi: Învață să detectezi minciuna după expresia facială!

Astea-s escrocherii! Sau mai sunt tot felul de știri despre practici de-astea pseudo-științifice, care cultivă idei absolut anacronice.

Există un program, n-o să-i spun numele, care cultivă ideea că talentele tale, potențialul tău, cariera pe care n-ai avut-o sunt ascunse în genele cu care te naști.

Or, ăsta e un neadevăr cras, care contrazice decenii de cercetare în genetica comportamentală. Genetica îți arată că absolut totul de la nivel psihologic, orice trăsătură psihologică sau comportamentală, rezultă din interacțiunea între gene și mediu.

Aproximativ jumătate din aproape orice trăsătură de personalitate, din nivelul de performanță cognitivă, de inteligență, de reacție la stres, e justificat de predispoziții. Restul e justificat de mediu.

Și nu numai mediul din copilărie, mediul în general. Unele atitudini se învață la maturitate, din experiențe pe care le ai ca adult.

"E important să se corecteze miturile astea, pe baza cărora se fac tot felul de traininguri, de către escroci care înșală oameni cu pseudoștiință. Comportamentul nostru civic n-o să se schimbe până n-o să ne vindecăm de boala asta".

Andrei C. Miu,
specialist în genetică comportamentală

*

− N-o să vină niciun program să îți extragă din gene succesul pe care nu l-ai avut...

 Nu! Dacă poți să tragi o concluzie din psihologie, genetică comportamentală și științe cognitive, este că mediul ne modelează.

Și unii dintre noi suntem mai ușor modelabili datorită genelor. Asta înseamnă că suntem și mai ușor deformabili într-un mediu toxic sau mai ușor de optimizat într-un mediu care ne susţine.

Alții sunt mai greu de modelat, dar dacă mediul favorabil persistă, chiar și aceia ajung la performanțe. Așa că... dacă oamenii vor să se apere de eșecurile personale crezând că au avut un destin genetic nefericit... ce poți să le faci?!

Este un domn − cred că e neurolog de formație, dar nu sunt sigur, n-o să-i spun numele, că nu vreau să-l supăr... Postase cineva un articol în care domnul ăsta, doctor!, vorbea despre traume în copilărie și amesteca puțin lucrurile.

Dar mesajul general, n-aș vrea să greșesc, era că există o genă a agresivității. Și amesteca puțin studiile.

El sugera că agresivitatea e înnăscută, dar există cel puțin două argumente să nu crezi o astfel de bazaconie.

Unu, că agresivitatea, la fel ca orice altă trăsătură, depinde de gene și de mediu. Bun, jumătate din potențialul de agresivitate depinde de gene – dar nu e o genă!

O genă poate să justifice până la sub 1% din 50%, cât e riscul de a avea acea trăsătură! Ai nevoie de multe gene, către 1000, care să îți explice predispozițiile de a dezvolta agresivitate, și să nu uităm că mediul e cel care îți va modela trăsăturile.

Genele nu fac decât să crească probabilitatea ca tu, când ești expus la un astfel de mediu din care poți învăța agresivitatea, să înveți comportamentul ăsta.

E o predispoziție genetică, atâta tot, și nu se reduce la o genă, ci sunt sute sau mii de gene. Pe cele mai multe nu le cunoaștem.

Altă trăznaie, alt doctor. Cineva cu o reputație foarte bună altfel, dar care cred că a citit superficial, spunea cândva, într-un interviu de acum câțiva ani, că muzica lui Mozart activează 90% din creier.

Și asta cultivă mitul că creierul nostru este ca un panou cu becuri care se aprind. Nu! Creierul nostru este activ tot timpul, de când apare și până moare.

Deci, Mozart activează 90% din creier... Asta denotă o lipsă de înțelegere a felului în care funcționează creierul.

Dacă te uiți la creierul cuiva care e în repaos, îi spui să încerce să nu se gândească la nimic și să se relaxeze pur și simplu, vei vedea că e activitate peste tot!

Acuma, dacă după asta îl pui să asculte muzică de Mozart sau să se gândească la ceva anume, să spunem o sarcină de memorie, să-și amintească ceva, ceea ce vei vedea este că, de asemenea, tot creierul va fi în continuare în activitate.

Tot, de la cea mai mică parceluță până la neuronul din partea opusă, peste tot va fi activitate și într-o condiție, și în cealaltă.

Creierul nostru funcționează așa: în unele cazuri, creşte activitatea în anumite regiuni și scade în anumite regiuni. Reducerea activității nu înseamnă neapărat că structura nervoasă respectivă nu mai contribuie la ce facem în acel moment.

Faptul că în imagini vezi focare de activitate distribuite în anumite structuri nervoase nu înseamnă că doar ele contribuie, ci că în ele activitatea s-a modificat mai mult.

Dar e un mit că ne folosim o parte din creier, 10% sau 7%... Creierul nu e ca o baterie. Dacă cea mai mică parte din creierul nostru ar ieși din activitate, chiar și pentru o zecime de secundă, ar apărea probleme serioase.

E important să se corecteze miturile astea, pe baza cărora se fac tot felul de training-uri de către escroci care înșală oameni cu pseudoștiință.

Până n-o să ne vindecăm de boala asta și n-o să gândim corect, până n-o să ne purtăm într-un fel care să denote că știm că emoțiile se bazează pe evaluare cognitivă, că creierul în dezvoltare este foarte vulnerabil la stres, n-o să se schimbe nici comportamentul nostru civic.

Deci, educația este absolut esențială dacă vrei să schimbi un om − acolo trebuie să umbli. Dacă vrei să schimbi un popor, acolo trebuie să umbli. Nu-i singurul domeniu important, dar e printre cele mai importante.

− Care e cel mai frumos cadou pe care îl putem face creierului nostru?

Să-l exersăm! Eu mă gândesc de multe ori la factorii de protecție împotriva demenței senile.

Dacă te uiți la ce prezice un risc mai scăzut de a suferi de o demență la bătrânețe, sunt câteva lucruri: să citești zilnic, la o adică să asculți și muzică, chiar Mozart!

Cititul zilnic e un predictor foarte bun, nivelul de educație e un predictor foarte bun... Dar nu știu cum ar arăta lucrurile într-un studiu epidemiologic făcut în România, fiindcă, la noi, toată lumea are un nivel de educație atestat de un teanc de hârtii.

La alte populații, nivelul de educație e explicat prin obiceiurile asociate cu o viață de intelectual: cititul, interacțiunea socială și efort fizic! Viguros! Activitatea cognitivă, socială și fizică − niciuna nu poate fi subestimată. Nu le facem suficient!

Memoria de lucru, cât poți ține minte de acum până peste 3 minute, se dezvoltă cu cititul. Sau cu memoratul.

Vezi că între cei care citesc zilnic și cei care nu citesc deloc sunt diferențe cerebrale, vezi că scoarța lor cerebrală e diferită în multe feluri.

Se selectează sinapsele care optimizează activitatea în acea parte a creierului. Poate sunt mai puține sinapse, dar sunt fix alea care susțin funcționarea circuitului.

Deci, asta poţi face pentru creier: interacțiune socială cât mai extinsă, cu oameni care să te ajute să menții obiceiurile bune și să renunți la cele proaste, plus activitate fizică.

Chiar și studiile pe persoane vârstnice arată că creierul reacționează la efort fizic viguros. Acolo se eliberează substanțe neurotrofice – cele care "dau de mâncare" creierului și care îl vor ajuta să întârzie sau să prevină declinul cognitiv.

Deci, și numai dacă ne gândim la bătrânețe, e important să cultivăm obiceiuri precum cititul, muzica și frecventarea unor prieteni potriviți...

Cine este Andrei C. Miu

Andrei C. Miu este cercetător și profesor universitar la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației de la UBB Cluj, unde predă cursuri de neuroștiințe cognitive și genetică comportamentală.

Este doctor în psihologie, are un master în medicină moleculară și neuroștiințe și a fondat Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, pe care îl și conduce.

A fost bursier la Stanford (SUA) și a mai studiat în Bulgaria și Croația.

Activitatea sa de cercetare a fost premiată atât în țară, cât și în străinătate. Este membru al mai multor societăți internaționale, printre care și Societatea Internațională de Cercetare a Creierului.