Cealaltă diaspora

Ioana Epure

Director editorial

„În fiecare zi te trezeai, luai micul dejun, apoi antrenament de tragere la poligon, apoi te puneai la calculator la supraveghere. Era extraordinar de obositor psihologic, după ce ajungeam în cameră adormeam imediat. Când voiam sa evadez, mă duceam și băteam sacul. Nu mai puteam să fac nimic. În tot timpul ăsta am vorbit cu ai mei numai pe internet, n-am venit în țară și am văzut numai moarte și distrugere, partea sălbatică a omului”, povestește Teodor*, de 34 de ani, din Călărași.  

„Ai mei nici nu știau cu ce mă ocup. Timp de trei ani le-am zis că sunt în Italia, că nu e momentul să vin acasă, că vreau să fac acte și nu pot să plec, apoi că mi-am găsit un job și sunt foarte ocupat. Când pleci de acasă și trei ani nu îți vezi familia, e cumplit. Mai ales de sărbători”.

Irak, Zubair. Soldat care patrula pe alei între birouri. Foto: Alex Ciupitu

Până acum câțiva ani, Teodor a fost unul dintre cei 9 milioane de români care trăiesc (și muncesc) în afara țării, conform unor statistici din iulie 2019. Adică o mică parte din diaspora, suma tuturor românilor care au ales să-și încerce norocul și în alte părți ale lumii, mulți – chiar conform declarațiilor ministrului Românilor de Pretutindeni – din cauza corupţiei, sărăciei și clasei politice. 

Atunci când ne gândim la românii aflați în străinătate, de multe ori avem în vedere mai ales Europa: Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, Franța. Uneori, Statele Unite. În general, locuri în care se trăiește, cel puțin teoretic, mai bine. Muncitori necalificați în agricultură și construcții, îngrijitori la domiciliu, șoferi de taxi, cameriste la hoteluri sau, dimpotrivă, doctori, ingineri și economiști – cu toții s-au îndreptat către o lume percepută, din start, ca „mai civilizată” decât cea pe care au lăsat-o în urmă. 

Însă la alegerile europarlamentare din mai 2019, pe listele cu prezența la vot a românilor din străinătate, găseai 24 de români înscriși în Kazahstan, 108 în Arabia Saudită, 58 în Vietnam și 56 în cele două secții de votare din Irak. Și acești români fac parte din diaspora: cealaltă diaspora, a românilor care aleg să muncească în țări în care nici pe gratis nu ți-ai face o vacanță. Care nu au avut timp să ajungă la protestul de pe 10 august 2018 decât, poate, cu gândul, pe care îi despart sute sau mii de kilometri de cea mai apropiată secție de votare. Și care, de multe ori, au o existență departe de cea exotică pe care ne-am imagina-o. 

Congo, Pointe Noire. Vedere de la balconul apartamentului în care Alex Ciupitu a fost cazat. Singura șosea asfaltata. Foto: Alex Ciupitu

„Mi-am pierdut tatăl când eram în Congo, bunicul când eram în Irak, socrul când eram în Tunisia”

Alex Ciupitu are 36 de ani, e căsătorit și are o fetiță și e momentan în Kazahstan. Lucrează, în funcție de contract, în rotații de câteva luni, urmate de 2-3 săptămâni libere, în care revine în țară. 

Kazahstan e doar ultima din șirul țărilor în care a muncit din 2010 încoace: Iran, Irak, Maroc, Congo, Tunisia, Oman, Algeria, Arabia Saudită, și Malaezia. E project planning engineer și prima oară a plecat din țară la fel ca mulți alți români, din cauza crizei și a acceptat o ofertă în Iran. Iar de la o țară la alta, Alex a adunat povești și a simțit de nenumărate ori presiunea izolării și a unui stil de viață care-ți limitează, de multe ori, libertatea personală:

Cum să devii bărbat și să ai bani: o incursiune în lumea pastilelor roșii vândute de Cezar Ionașcu

Reporterul PressOne a făcut o incursiune de o lună în industria self-help-ului masculin din România. Mai precis, a luat lecții despre femei, bărbăție și făcut bani de la consultantul vestimentar Cezar Ionașcu.

Reportaj de la gala de lupte RXF, unde femeile au fost bătute de bărbați și târâte în lesă. „E ok, Floricica mai trebuie să reziste doar câteva minute”

„Lupta” dintre Costică și Floricica este unul din punctele de atracție ale serii. De când intru în sală văd reclame pe ecranele digitale cu Floricica Dansatoarea, imbrăcată într-o rochie verde cu paiete. Își țuguie buzele în fața camerei pentru ce se dorea a fi un cadru senzual. Mie îmi dă senzația de inocență.

„În meseria asta, poți să ai noroc, să ai casă și mașină. Sau poți să ai ghinion, cum a fost în Arabia Saudită sau în Kazahstan, și să stai într-un fel de pușcărie. Un camp cu barăci unde ai o cameră, o cabină, niște birouri, care sunt tot barăci, totul e sub formă de baracă. Am stat și în barăci ca pe șantiere. E destul de apăsător. Una e să ieși de la birou, să mergi la un restaurant, să ieși la o plimbare. Cum este aici este fix pușcărie”. 

În Congo l-a prins epidemia de Ebola, în Iran a fost ridicat și interogat de poliție pentru că făcea fotografii turistice – din întâmplare, în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, în Arabia Saudită a stat trei luni într-o zonă în care nu era aproape nimic de făcut în afară de o oră pe săptămână de tenis de câmp.  

De la bun început, Alex și-a dat seama că, dacă vrei să mergi pe drumul ăsta, trebuie să devii psihologul tău, să ai grijă de tine: 

„Primele trei, patru, cinci luni, dacă locația e acceptabilă, trec. După aia ți se face dor. Să te vezi cu gașca ta de acasă, să mănânci ceva anume, să-ți vezi familia. Pe mine mă ajută muzica și fotografia. 

Mi-am pierdut tatăl când eram în Congo, bunicul când eram în Irak, socrul când eram în Tunisia, nu am reușit să ajung la evenimente fericite din viața familiei mele, lucruri care au început să mă dărâme. Mă ajută să mă gândesc ce fac când scap de acolo. Așa că alea două-trei săptămâni cu familia sunt planificate cu mult timp înainte. Asta mă ține – sprijinul de acasă„.

Irak, Basra. „După ieșirea din aeroport, erai așteptat de cei de la firma de securitate care te transportau in câmpul unde urma sa muncești. Acele copertine improvizate erau și spațiu comercial și loc de așteptare”. Foto: Alex Ciupitu

Izolarea și presiunea separării de familie e o temă comună în toate conversațiile cu românii care lucrează în zone de conflict sau în țări din lumea a treia. Cătălin Petcu are 35 de ani, e inginer chimist și locuiește în Vietnam și, deși e unul dintre norocoșii cu mai multă libertate de mișcare, tot are, când și când, revelația faptului că e extrem de departe de casă și mai singur decât și-ar dori:

„La început nici nu știam să pun degetul pe hartă pe Vietnam. Și în primă fază m-a șocat. Nu seamănă cu nimic din România. O lună, două, n-am conștientizat. Cam după trei luni, în septembrie, de ziua mea, m-a sunat mama. A fost foarte anapoda. Mi-a zis că e greu, că e prima mea zi de naștere în care nu sunt în România. Că ea gătea mereu de ziua mea, făcea cozonac, și acum n-a gătit nimic. Am plâns. A fost greu, mai ales că eram singur aici”.

Cătălin lucra în România atunci când a primit oferta de job care l-a adus în Asia – pe LinkedIn. Și i-a dat curs, pentru că-și dorea o viață mai bună pentru el și pentru familia lui. 

„Principalul motiv pe care l-am avut ca să plec a fost să câștig mai bine. Din salariul meu, lună de lună, nu rămânea mai nimic.” 

Acum n-are o viață rea – își duce existența într-un orășel, are libertate de mișcare și nici nu muncește 12 ore pe zi, în fiecare zi.

„Unde pleci, nu vezi ce e la televizor?”

Marian Enache, în schimb, are 31 de ani și este de la începutul anului 2019 în Libia, unde a ajuns după 5 ani petrecuți în Arabia Saudită, în Al Jubail. 

„Am plecat din cauza banilor. Dar depinde și de cât ești dispus să sacrifici din stilul tău de viață pentru un salariu mai bun. În Arabia Saudită sunt musulmani, sunt conservatori. Eram speriat când am plecat prima oară. Credeam că o să lucrez în deșert. Am zis: mă duc acolo, indiferent de condiții, trebuie să rezist”.

Și a rezistat până când contractul s-a terminat și a fost pus în fața deciziei de a reveni în România sau de a pleca din nou. A ales să plece din nou, de data aceasta în Libia, unde muncește 12 ore pe zi, fără zile libere, într-o rotație de câte 6 săptămâni. 

Oamenii l-au întrebat la început: „Unde pleci, nu vezi ce e la televizor?”

Însă când a ajuns în Sabratha, Libia, a descoperit că în fabrica de procesare a gazului din Marea Mediterană, unde lucra, îl așteptau deja peste 100 de români. Datorită legăturilor strânse dintre Ceaușescu și Gaddafi, românii sunt bine văzuți în Libia. 

Locuiește într-un complex cu gard electric de 5 metri înălțime, populat de containere mobilate cu un pat, un televizor și o baie. Nu ai voie să părăsești complexul, iar în timpul liber (atunci când îl ai) poți să joci fotbal, ping pong, biliard sau să mergi la sala de forță. Atât. 

„Am avut colegi care au cedat. Au început să-și facă case, că e salariul bun, și au ajuns în punctul în care nu se mai termină casa, nu se mai termină rata și ei nu mai suportă să stea aici. Își numără zilele. Și dacă începi să le numeri, mai am cinci săptămâni, mai am patru săptămâni, mai am trei, o iei razna. Dacă tu știi, am venit, aia e, stau și-mi fac treaba, timpul trece foarte ușor. Când sunt acolo nici nu știu că e luni, că e marți, că e 12, că e 17. Nu știu ce dată e, ce zi din săptămână. Totul pleacă de la psihic. Păi de ce te-ai dus acolo? Că-ți place ce faci. Corpul ți se adaptează, psihicul ți se adaptează”.

Practic, dacă îți asumi faptul că ești acolo din proprie voință, reziști. Dacă vezi jobul ca pe o constrângere externă, cedezi.

Marian Enache în Libia. Foto: Arhiva personala

„Nu e nimic 007 acolo”

Teodor a plecat din țară în 2004, după ce apucase deja să emigreze în Italia din cauza unei situații materiale precare, dar acolo a descoperit că era destul de dificil să găsești orice alt tip de muncă decât cea de salahor. 

Au trecut doi ani până când, din pură întâmplare, a cunoscut acolo un om care i-a propus „un job bine plătit, care asigura călătorii și implicare în comunitate”. Fără să știe exact în ce se bagă, Teodor a dat curs invitației și, după un boot camp de 8 luni în Cehia, a primit primul lui contract: a început să colaboreze cu o agenție guvernamentală italiană și a fost plecat în zone de conflict ca operator de securitate (private military contractor). 

Timp de 6 ani a asigurat paza unor obiective și a fost implicat în diverse operațiuni în Bahrain, Somalia, Yemen, Oman, Coasta de Fildeș sau Sierra Leone. 

„Când am ajuns în Somalia, nu exista apă. Femeile mergeau 14 km ca să aducă. Niște ingineri de la compania petrolieră fuseseră delegați să sape puțuri, să aprovizioneze satul unde stăteam. Aveam niște containere transformate în locuințe, totul înconjurat cu ziduri din piatră. Dormeam înarmați, oricând puteau să vină peste noi. Păzeam o zonă de unde se extrăgea petrol. Primisem indicația să nu purtăm cruci, să nu ne facem cruci, pentru că erau mulți musulmani extremiști în zonă”, povestește Teodor.

Dar cel mai greu i-a fost în Yemen. Nu au putut face un duș săptămâni în șir, din cauza lipsei de apă, și trebuia să stai închis în complex, cu excepția operațiunilor – și fiecare operațiune însemna, inevitabil, și o posibilă întâlnire cu moartea: în timpul unui transport de componente, au fost atacați de 5 mașini, cu antiaeriene și mitraliere montate pe ele:

„Atunci când se întâmplă asta, nu realizezi, pompează adrenalina, te ajută instinctul de supraviețuire, abia după aia realizezi. Mi-a murit un coleg atunci. Familia lui n-o să știe niciodată ce s-a întâmplat cu el. A fost trimis înapoi în Italia și lor li s-a spus că ca murit într-un accident de muncă. Era un fost carabinier. Muncea și el, ca și mine. 

La sfârșitul unei astfel de zile vrei să dormi. Eu am adormit în depozit, îmi amintesc și acum, m-am pus jos și am adormit. Efectiv, asediul ăsta a durat cred că cinci ore, dar mie mi s-a părut că a durat două zile”.

Complexul de cazare din Irak, Rumaila. „Deoarece pământul nu absorbea deloc apa, cea mai mică ploaie dădea peste cap sistemul de canalizare”. Foto: Alex Ciupitu

Congo, Pointe Noire. „În drumul spre șantier (serviciu). Așa arată drumul după o ploaie de câteva minute”. Foto: Alex Ciupitu

Pentru mulți dintre expații care lucrează în zone de conflict sau în țări în curs de dezvoltare, izolarea se transformă în depresie. Și fiecare și-o manageriază cum poate. Alex, spre exemplu, e pasionat de fotografie, dar recunoaște că nu toți expații cu care a lucrat de-a lungul timpului își regăsesc echilibrul în lucruri atât de simple:

„Am colegi care ies duminica, se duc într-un oraș învecinat, și efectiv nu-i recunoști. Fac excese de toate felurile, devin animale. Prostituție, alcool, droguri. În primul weekend aici, în Kazahstan, s-a îmbătat toată, dar toată lumea și am rămas singur să plătesc pentru 30 de oameni. Am plătit, că nu aveam ce să fac, m-am dus la hotel și am luat liftul. În lift i se făcuse cuiva rău. În celălalt lift, la fel. Am luat-o pe scări – la fel. Când am ajuns la mine la ușă, nu știu ce-au făcut, s-au bătut, erau urme de sânge. A doua zi dimineață era poliție acolo. A venit poliția și nimeni n-a pățit absolut nimic”, povestește el.

State ca Somalia și în Yemen, însă, unde trebuie să fii mereu pregătit pentru orice, nu-ți permit nici măcar forme simple de detensionare: 

„Eu sunt pasionat de biologie”, explică Teodor, „insecte, mai ieșeam după ele, îți ocupai timpul liber cu chestiuni mici, astfel încât să nu vezi lucrurile mari care te-ar putea distruge. În rest, aștepți să treacă timpul. Sau încercam să fac în fiecare zi un lucru mic pentru cineva. Dar genul ăsta de munci, în care te-ai privat – și ești conștient de asta – de o anumită libertate te uzează. Ajungi, la sfârșitul zilei, să vrei să faci duș și să dormi. Nu e cum vezi prin filme, că se duc în oraș. Nu e nimic 007 acolo”.

„Trebuie să trăim, nu suntem roboței”

Din containere și din spatele gardurilor electrificate și din sate obscure din țări în curs de dezvoltare, cealaltă diaspora urmărește de departe ce se întâmplă în țară, își cântărește opțiunile și decide că n-a venit încă momentul să se întoarcă. 

Cătălin Petcu revine în țară odată la șase-șapte luni, însă e dezamăgit să observe că „lucrurile se schimbă, dar din păcate nu în bine”, și că „Vietnamul e cu 10 ani peste România, ca infrastructură, industrie”. 

Sigur, sunt momente când îl mai apucă dorul de casă și de familie, dar la sfârșitul contractului i-ar plăcea să mai rămână în Vietnam. Nu s-ar întoarce în România pentru că aici nu și-ar găsi un job la fel de bine plătit. Poate doar atunci când ar reuși să strângă suficienți bani încât să-și deschidă o afacere.

O afacere își dorește și Marian, care, în ciuda faptului că muncește 12 ore pe zi în Libia, fără zile libere, săptămâni în șir, trage linie și decide că „după ce ai lucrat afară, mai rău te atacă pe psihic să te întorci în țară să lucrezi pe bani mult mai puțini”. 

Alex e încă în Kazahstan și, după ce i se încheie contractul, i-ar plăcea să revină în Europa, pentru a fi mai aproape de familie, dar nu și în România: 

„Depresia mea e mai rea când citesc despre ce se întâmplă acasă. Mă afectează foarte mult să ajung în țară și să constat că, în ultimii zece ani, nu s-a îmbunătățit nimic, că nu știu ce-aș putea să îi ofer aici copilului meu”, povestește el.

Rafinăria din Nghi Son, unde lucrează Cătălin Petcu. Foto: Cătălin Petcu

Unii dintre românii care muncesc în țări îndepărtate, în curs de dezvoltare sau în zone de conflict, se întorc, în cele din urmă, acasă – însă numai după ce sunt loviți prea puternic, emoțional, de evenimente care se petrec în jurul lor. Așa s-a întâmplat cu Teodor, care, după șase ani de muncă în zone de conflict, a hotărât să revină acasă. Dar a luat decizia după o zi grea în care, în timpul unei operațiuni, a trebuit să facă slalom printre cadavrele dintr-un sat în care, cu o zi înainte, avusese loc un bombardament: 

„La cadavre de adulți mă desensibilizasem, dar când am văzut cadavrele copiilor, aia e altă chestiune. Fuseseră uciși în bombardament și nu au fost culeși de acolo de nimeni, pentru că apropiații lor erau și ei morți. Erau pur și simplu lăsați acolo. Și atunci am zis: îmi bag picioarele. Hai acasă”. 

Așa că s-a întors în Italia, și, mai târziu, a revenit definitiv în România. 

Și, pe lângă toate amintirile dureroase, a adus cu el și amintirea unei femei din Somalia care se bucură de apă lângă un puț proaspăt săpat: 

„Când iese apa din pământ, în mirosul ăla de noroi ud – noi, europenii, am uitat chestia asta, cum e să nu avem apă – pentru ei e ca și cum s-ar naște din nou. Femeia asta, extraordinar de frumoasă, a luat apă și s-a spălat pe față. Gestul ăsta la ei e rarisim, pentru că nu au apă să se spele. Și când a făcut asta am lăcrimat”. 

***

Peste 2 milioane de români trăiesc în Spania și Italia, peste 600 de mii trăiesc în Germania și câte 500 de mii în Marea Britanie și SUA.

România este pe locul întâi în Europa din punct de vedere al migrației și pe locul 17 în lume.

Unul din doi români – care n-au apucat să plece încă – visează să muncească peste hotare și jumătate dintre tinerii cu vârste între 15-24 de ani au declarat că intenționează să părăsească țara.

2016 a fost chiar un an în care s-au născut mai mulți copii în diaspora decât în România. 

Pentru mulți dintre noi – și pentru o parte din aparatul de stat – acești români nu sunt nimic mai mult decât niște statistici, care, de multe ori, nici nu iau în calcul cei 10% din românii care au ales nu să muncească în Europa – ci mult, mult mai departe.

Din containere, din spatele gardurilor electrificate și din sate obscure din țări în curs de dezvoltare, cealaltă diaspora înseamnă mii de oameni cu mii de povești care au în comun un singur lucru, rezumat perfect de Cătălin Petcu în interviul pentru Press One:

„Trebuie să trăim, nu suntem roboței”.

*numele lui Teodor a fost schimbat, pentru a-i proteja identitatea 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€