Dezinformarea noastră, informarea corectă a altuia. Ce facem cu oamenii care nu cred ce credem noi?

Ioana Epure

Director editorial

Ce culoare are ambulanța de cealaltă parte a geamului invizibil?

Context

Într-o sâmbătă seara, într-un sat din județul Cluj, o ambulanță care transporta un pacient a fost blocată în drum și atacată de un grup de localnici. Aceștia nu credeau că vehiculul venise ca să intervină într-o urgență medicală, ci ca să „fure copii”. Șoferului i-au intrat în ochi cioburi din parbriz; a fost operat de urgență și are nevoie de vreo trei luni ca să-și recupereze corneea. 

Ambulanță: Vehicul special amenajat pentru transportul la spital al celor accidentați sau grav bolnavi. (Dexonline)

Cum au ajuns oamenii la concluzia că ambulanța - altfel, un simbol al întrajutorării, dar și al funcționării instituțiilor statului și al contractului social dintre stat și cetățeni - venise cu un scop ascuns?

O serie de clipuri de pe Tik Tok (unele generate cu inteligența artificială) în care oamenii erau avertizați că o versiune malefică de ambulanță circulă exact cu scopul opus: acela de a le face rău. 

Foto Lucian Muntean

Un ocol prin Nigeria mai târziu…

S-a strigat „dezinformare”, s-a întors pe toate părțile problema, câțiva jurnaliști au ajuns la fața locului și au discutat cu localnicii și cu primarul. 

Primarul aduce în discuție, de câte ori are ocazia, etnia oamenilor - sau, cel puțin, a unora dintre ei. În plus, mai văzuseră în viața lor ambulanțe, „că nu suntem în Nigeria”, unde, știm bine, nu prea circulă ambulanțe. În plus, el e vecin cu romii și își lasă mașina cu cheia în contact - romii lui nu fură. Spre deosebire, se-nțelege, de ceilalți romi. Ierarhia e limpede: românii, apoi „asistații sociali” (care muncesc, că doar e sat de gospodari și nimic nu vine pe gratis în lumea asta). „Asistații sociali”, la rândul lor, se autodescriu drept „romi românești” (și faptul că insistă să menționeze asta poate fi disecat în încă zece paragrafe, dar nu e locul aici). 

Dar misterul se adâncește: comuna în care s-a petrecut nefericitul eveniment arată bine - drumuri asfaltate, camere de supraveghere, școală renovată și grădiniță făcute pe bani europeni. Adică fix pe dos față de așteptarea care leagă automat lipsa de educație și vulnerabilitatea la dezinformare de sărăcie. 

Cum de s-a putut întâmpla un asemenea incident într-un sat cu „romi care nu fură” și „asistați sociali puși la treabă”? E dezinformarea, e TikTok-ul! Foarte simplu. Să se facă mai multă educație! 

Consiliul Național al Audiovizualului a cerut TikTok să elimine 90 de clipuri pe subiect, iar platforma a șters postările marcate #ambulantaneagra. Radu Miruță, ministrul interimar al Apărării, a cerut adoptarea legii împotriva dezinformării și a manipulării online. 

Nouăzeci de postări, în universul cantitativ al postărilor zilnice de pe TikTok, nu înseamnă mai nimic, iar de la adoptarea unei legi la implementarea ei trec ani în România, dar am respirat cu toții ușurați. Pe rețele lumea s-a răcorit iar cu comentarii rasiste, și încet-încet ne-am liniștit, că noi suntem mai buni decât ăștilalți, care cred toate prostiile de pe internet. Ne-am bătut pe umăr că am identificat încă o dată cât de periculoasă e dezinformarea și am mers mai departe.

Lumea răsturnată

Ce urmează după atacul de la ANCPI: prima radiografie a igienei digitale a statului român arată o țară mediocră la siguranță online

Analiza a peste 2.400 de instituții publice arată că România atinge un nivel mediocru în ceea ce privește siguranța site-urilor publice, mai mult din neatenție și delăsare.

Problema cu dezinformarea e însă că înseamnă ceva doar pentru noi, cei care suntem de partea „corectă” a dezbaterii. 

Pun „corect” în ghilimele nu fiindcă m-aș îndoi brusc că ambulanțele nu fură copii. Ci fiindcă „dezinformare” e un termen pe care-l înțelege doar jumătate din public. Pentru cealaltă jumătate, dezinformarea noastră e informare corectă. Ce pentru unii e o absurditate, pentru alții e o informație care le folosește la ceva. 

Iar debunkingul funcționează doar într-o mică măsură, pentru că ne facem debunking unii altora, în interiorul aceleiași bule. Ca într-un upside down, lumea răsturnată din Stranger Things, de partea cealaltă a baricadei noi comitem o atrocitate: lăsăm ambulanțe care fură copii să se plimbe nestingherite prin lume, fără să luptăm împotriva lor.

Sentimentul de futilitate, de efort irosit și, mai ales, spaima că la următoarele alegeri lumea răsturnată o s-o înlocuiască pe cea care nouă ni se pare logică (legătura s-a făcut imediat, în primele ore de discuție publică), ne consumă. Dar într-o lume atât de adânc polarizată, în care internetul (și, prin urmare, lumea fiecărui cetățean, bula lui de credințe, asumpții, norme sociale pe care le respectă sau nu, speranțe și frici) e personalizat de un algoritm care ne desparte ca un geam invizibil, aceeași spaimă îi macină  la fel de tare și pe ceilalți.

Ne place să ne liniștim spaima asta imaginându-ne că oamenii care fac lucruri pe care nu le înțelegem sunt iraționali. Cuvântul ăsta, care spune despre ei că sunt „lipsiți de rațiune”, e lipit automat pe orice nu are sens pentru noi. De la hoarding de hârtie igienică până la atacat ambulanțe de teamă că-ți fură copiii, oamenii ăștia „iraționali” comit acte „iraționale” ca urmare a unei informații care pentru noi e „dezinformare”, dar pentru ei e, pur și simplu, informare. 

Din perspectiva unui antropolog care ar lucra într-o astfel de comunitate, „dezinformare” este ceea ce numim un termen etic (în sensul lui Kenneth Pike, nu al eticii): o categorie care există doar în vocabularul observatorului, nu și în al oamenilor observați. Să scuipi de trei ori în sân e o superstiție - dar cine o face, uneori nu-i zice așa.  

Capacitatea de a evalua calitatea unei informații ține, într-adevăr, de educație. Dar felul în care acționezi pe baza ei n-are nicio legătură cu educația, cu etnia, cu vârsta sau cu locul unde se petrece acțiunea. Ține de natura ființei umane. 

Numai că, pentru ca educația să-și facă treaba și oamenii să poată evalua ce li se servește, să recunoască drept dezinformare ceea ce li se pare informare (în fond, forma cea mai elementară de media literacy) e nevoie de timp, de bani și de un efort pe care nimeni nu-l poate susține acum la scara necesară. 

Într-o lume al cărei mers se decide, chiar în clipa în care citești asta, pe rețelele unde conținutul curge fără oprire - produs acum nu doar de oameni, ci și de roboți - e, de fapt, aproape imposibil în punctul ăsta.

Nu tot ce nu înțelegem e irațional

Și atunci, singurul lucru pe care nu l-am încercat e să înțelegem, din perspectiva oamenilor care acționează pe baza acestor dezinformări, ce efect are informația în universul lor. 

De ce au făcut oamenii din satul clujean ce-au făcut, când au crezut că o ambulanță vine să le facă rău, nu bine? „Era noapte și s-a văzut neagră”,„era mai pătrățoasă așa, nu ca salvarea noastră”, „dumneavoastră ce ați face, nu v-ați apăra copiii?”, întreabă oamenii într-unul dintre puținele reportaje de la fața locului. Dar de ce li s-a părut mai potrivit să-și facă singuri dreptate decât să sune la poliție?

Un răspuns posibil e lipsa de încredere în instituțiile statului. O neîncredere de proporții aproape inimaginabile într-o epocă a statului de drept birocratizat, supravegheat pe toate părțile, legiferat până la exasperare. La urma urmei, nu mai trăim în feudalism, ca să ne temem că boierul n-o să ne facă dreptate fiindcă s-a trezit prost dispus.

Sau - altă ipoteză - poate n-au vrut deloc să se protejeze. Poate informația le-a dat ocazia să se simtă, pentru câteva minute, autonomi, puternici, stăpâni pe propriile destine, într-o comunitate care îi infantilizează, îi exclude, îi exotizează. Poate, iată, a fost o formă de autoafirmare.

Putem emite ipoteze la nesfârșit, și tocmai asta e problema. Că nu știm. Câțiva jurnaliști au ajuns acolo și au întrebat, dar întrebarea asta cere săptămâni de stat în sat, nu o zi de teren, și nimeni nu plătește săptămâni. 

Iar dacă aruncăm cu „dezinformarea” peste tot până golim termenul de conținut (inclusiv pentru cei pentru care mai înseamnă ceva), ca un palton azvârlit peste un incendiu de pădure, după care ne felicităm singuri că am încercat, facem tocmai pe dos și nu ajutăm pe nimeni. Ne ajutăm doar pe noi.

Rămâne partea pe care o încercăm prea rar: să întrebăm, să înțelegem. Nu ca gest de bunăvoință. Ca ultimă variantă rămasă în picioare.

Pentru că nimic altceva nu pare că funcționează. Doar educația - dar asta cere și mai mulți bani, voință politică și decenii pe care nu le mai are nimeni.