Cătălin Pavel (foto) vorbește în ultima sa carte despre felul în care animalele ne-au îmblânzit și ne-au umanizat de-a lungul istoriei FOTO Arhiva personală

Cătălin Pavel, scriitor: "Animalul însuși îl transformă și el pe om în ceva folositor"

Ce caută o pisică sălbatică, șapte babuini și un hipopotam nou-născut într-un mormânt? Acesta nu este începutul unui banc.

Ar trebui să ne putem închipui că în trecutul îndepărtat a existat o comunitate care oferea morților crocodili și pisici mumificate. Sau una în care câinii aveau propriul lor cimitir. Cu alte cuvinte, relația dintre om și animalele din jurul lui a arătat foarte diferit de-a lungul istoriei.

Acesta este subiectul celei mai noi cărți semnate de scriitorul și arheologul Cătălin Pavel. Sub titlul Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie, Pavel dezvoltă o investigație amplă asupra mărturiilor descoperite în șantierele arheologice și care vorbesc despre interacțiunea dintre om și animalele din jurul său.

Am vorbit cu el despre câini și pisici și scris, despre istorie și arheologie, dar mai ales despre felurile în care animalele ne-au umanizat, de-a lungul istoriei, dresându-ne, la rândul lor.

***

Reporter: Animalele care ne fac oameni e o afirmație care poate să pară paradoxală. Și voiam să vă întreb ce înseamnă pentru dvs formula aceasta.

Cătălin Pavel: Cred că are o dimensiune literală, în primul rând. Adică încerc efectiv să spun că animalele astea reprezintă unul dintre factorii esențiali care ne-au făcut pe noi, specia umană, să ajungem ceea ce suntem. Intelectual, cognitiv, sentimental. Acum, sigur că mulți dintre noi au un animal de companie și știu că ne descoperim adesea o parte din umanitate prin interacțiunea cu aceste vietăți. Că ele ne obligă la umanitate, o umanitate pe care altfel poate nici nu am cunoaște-o. Dar un efect similar aveau și animalele preistorice, a căror ”companie” era de altă natură.

– Chiar dacă nu dezvăluiți asta în carte, m-am gândit să vă întreb totuși ce rasă e câinele dvs și cum îl cheamă.

– Ați observat poate că m-am ferit în carte să dau detalii despre propriile mele animale de companie, pe care le protejez de ochiul publicului. Cel mult autorul trebuie oferit acestui ochi, știu că sunt mai neînsemnat decât ele, dar mi s-a părut când scriam cartea că ar fi neproductiv să o pun sub semnul animalelor de companie pe care le-am avut sau le am eu acum, câini sau pisici.

De ce? Pentru că ar micșora cartea, ar face-o un fel de tribut simpatic și adolescentin pentru un animal blănos. Am iubit aceste animale, dar nu vreau să aibă cartea asta ceva de revistă glossy. Este o carte, în cele din urmă, științifică, despre animale. Nu vreau ca dimensiunea simpatică să domine, să cerșească bunăvoința cititorului, să-i amintească de propriul animal irezistibil.

Cartea merge mai degrabă citită ca o investigație despre rolul animalelor în viața noastră din trecut, rol care nu s-a desfășurat întotdeauna pe coordonate roz, cu oameni care au pupat în bot animale. Pentru că n-a fost numai asta, nici pe departe. A fost vorba și de vânătoare, și de sacrificii, de abordări reciproc gastronomice între om și sălbăticiune, ca să zic așa… ce contează e că, în ansamblu, sălbăticiunile și dobitoacele și orătăniile au cartografiat tot felul de zone ale creierului și inimii noastre, mai albe, mai negre… și chiar și roz!

– Descrieți în volumul la care ne referim foarte multe cazuri de oameni care au fost îngropați alături de animale. Era o practică uzuală ca atunci când moare un om, animalul său de companie să fie sacrificat și el sau e vorba de alt tip de ritual în spatele acestor situații?

– Ambele cazuri și oricare alte cazuri pe care ni le-am putea închipui! Motivațiile din spatele unor asemenea gesturi au acoperit toată plaja posibilă de motivații psihologice. Uneori animalele de companie, câini, cai, pisici, au fost sacrificate la moartea cetățeanului, faraonului și așa mai departe. Un lucru curios pentru noi azi, sau insensibil, dar să nu lăsăm ceea ce nouă ni se pare crud să coloreze trecutul. Care are alți parametri de mentalitate.

La fel de bine alte animale au putut fi înmormântate alături de un om complet străin, doar pentru că vin cu un simbol sau cu o contribuție rituală esențială în această trecere, în funcție de ce credea comunitatea respectivă că ar putea face pentru tine în moarte o lebădă, un jder, gaițele și așa mai departe. Arheozoologia nu e suficient de dezvoltată ca să avem date statistice substanțiale, în așa fel încât să putem trage concluzii. Adică, dacă eu am doar câteva morminte de oameni îngropați cu oase de gaiță, sunt obligat să speculez. Dacă aș avea sute, aș putea începe să trag niște concluzii.

În plus, foarte adesea arheologii uită să recupereze oscioarele de pasăre sau uită să le analizeze, așa că multe aripi de gaiță neolitică or fi trecut neobservate, poate eu însumi, în săpăturile mele, le-am trecut cu vederea. Se poate deci să pierdem o parte esențială a informației, aici am autoincriminat un pic breasla. Uneori oamenii se înmormântează cu elefanți, caz în care e mai greu să ratezi oasele.

– Spuneați înainte că trecutul are alți parametri de realitate. Pe de altă parte, constatați uneori că informația vine fragmentat. De ce instrumente vă mai serviți încercând să găsiți explicații pentru ceea ce găsiți în săpături?

– Avem la dispoziție, de exemplu, analogii etnografice cu așa-zisele „societăți de primitivi contemporani”. Oare nu am putea să comparăm comportamentul dogonilor sudanezi sau al șamanilor siberieni din secolul trecut, cu al oamenilor din neolitic? Și e posibil să ne ajute asemenea paralele, ele însă nu sunt o metodă de a afla adevărul, ci mai degrabă de a orienta producția de ipoteze care ar mai putea fi testate. Dar în arheologie spațiul interpretării rămâne un nisip mișcător. Adică aproape mereu există un fascicul de interpretări alternative posibile, nu doar una. 

– Vă folosiți, de pildă, și de surse literare vechi?

– Absolut. Arheologii nu sunt în război cu istoricii. Suntem o legiune specializată din cele care contribuie la războiul pentru cunoașterea istorică… (râde, n. red.) sună foarte alegoric!

Vreau să spun că nu disprețuim textele, nu spunem luați-vă hârțoagele de aici, ne interesează doar arta veche, cioburile și în general artefactele pipăibile! Sigur că lucrăm într-o spirală hermeneutică de la text la artefacte și înapoi la texte și înapoi la artefacte și înapoi la texte… Dar pentru un număr mare de exemple din carte, surse scrise nu există, pentru paleolitic, neolitic, pentru numeroase societăți din epoca bronzului, nu avem texte. Arheologia este singura baghetă magică a legiunii de care vorbeam! (râde) Această legiune cu baghetă. 

– …și cu săpăligă.

– Și săpăligă, da. 

– Ați făcut o muncă extraordinară de documentare. Cum v-ați decis la subiectul acesta, al relației cu animalele și cât a durat documentarea?

– Nu e deloc ușor să te hotărăști să faci ce-ți place, să scrii despre ce-ți place. Crezi întotdeauna că ar fi mult mai serios să faci ceva ce nu-ți place. Cred că suntem obișnuiți să asociem lipsa de entuziasm cu legitimitatea, cu seriozitatea… așa a fost și cu Arheologia iubirii, o carte publicată ceva mai înainte la Humanitas, scrisă cam cu aceeași abordare, în mintea mea ele sunt două volume ale aceleiași cărți (mai urmează unul și gata).

Și cu acea carte am ales o temă despre care să pot spera că mă va ține, măcar pe mine, cu sufletul la gură, până termin de scris. Și convingerea mea este că ceea ce faci cu o plăcere reală nu poate fi frivol. Plăcerea de a scrie nu e frivolă, ea nu vine din epidermă, vine din măduva oaselor. Ispita, slăbiciunea acestui demers, este ca nu cumva tu însuți să cazi în capcana lucrurilor drăgălașe. Să transformi acest demers care trebuie să rămână științific într-o cozerie între amici, fără substanță, doar plină de ocheade și de manierismele celor pasionați de același lucru.

Am încercat să nu las plăcerea mea de a scrie să mă deturneze, totuși, de la pedanteria documentării. Chiar dacă asta nu se vede în carte, se vede așa, că am citit eu pe Wikipedia ceva…

– Nu, nu pare așa. 

– Mă bucur! Dar pentru că nu am note de subsol și nu fac un pomelnic de nume savante, ar putea părea așa. Am mers însă cam la toate rapoartele originale, publicate de cei care au lucrat cu mozaicurile, cioburile, oscioarele menționate acolo. Și asta din când în când m-a făcut chiar să-mi blestem zilele.

Căci una e să te intereseze recipientele sau recipienții antici, cum se zice corect?, de parfum în formă de arici, alta e să te chinui să ajungi la o bibliotecă unde să verifici dacă nu știu ce informație e la pagina 433 sau 434. Ceea ce nu folosește nimănui, doar ție, să fii sigur că totul este la locul lui. 

Eu am început acest volum odată cu izolarea adusă de pandemie, în martie 2020, și l-am terminat când ea a părut că se va termina, în mai 2021, după valul de vaccinări. Dar o documentare sporadică, dată de interesul meu constant pentru acest subiect, de-a lungul timpului, am făcut în ultimii 20 de ani, fără să bănuiesc că într-o zi va deveni o carte, cum n-am bănuit că voi ține rubrica de arheologie din Dilema timp de 5 ani când scriam articolele din primele săptămîni.

– Spuneți, la un moment dat în carte, că „și animalele au domesticit omul”. Vă rog să-mi dați o explicație pentru afirmația asta. 

– Noi vedem animalul ca un subiect pasiv al domesticirii. Domesticirea însăși fiind un proces prin care iau o ființă sălbatică, pentru care omul e un vecin nesuferit, o aduc în apropierea mea, o fac blândă și, mai ales, înainte de toate, o transform într-o resursă fizică. Dar subiectul domesticirii nu este de fapt așa pasiv.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Animalul însuși îl transformă și el pe om în ceva folositor, modifică comportamentul omului, interesele lui, tehnica lui, modul lui de viață. Pisica, de exemplu, este animalul domestic care s-a lăsat cel mai puțin exploatat direct, ea a rămas aproape sălbatică, între cele domestice, și a modificat foarte mult comportamentul omului, transformând omul într-o sursă de hrană pentru ea, așa cum el a transformat alte animale într-o sursă de hrană.

Dar și ea și toate vietățile care au intrat în sfera imediată a colectivității umane au avut și un impact extraordinar asupra imaginarului, ne-au transformat ideologia, limba, sentimentele chiar. 

– După toată documentarea pe care ați făcut-o, dacă ar fi să privim relația dintre om și câine, cum o vedeți dezvoltându-se, privind dovezile arheologice pe care le-ați studiat? Adică bănuiesc că nu se duceau câinii la veterinar și la proteste.

– Medicina veterinară în antichitate nu este câtuși de puțin interesată de câini și cu atât mai puțin de pisici, fiind, de fapt, născută și dezvoltată pentru a se ocupa de cai și în al doilea rând, dar la mare distanță, de animalele de tracțiune.

E pentru mine de mirare că textele veterinare antice nu discută cum să îngrijești câinele. Mai ales că civilizațiile greacă și romană sunt altminteri extrem de interesate de câine și fără îndoială oamenii țineau la cîinii lor, deși în unele texte se vede că se feresc s-o mărturisească, de parcă ar fi un semn de fandoseală. Rămâne o curiozitate și o dezamăgire absența interesului veterinar pentru câine. Însă antichitatea are o afecțiune diferită pentru animale decât avem noi azi, o afecțiune mai rustică, mai dură. 

Care cred eu că nu trebuie să ne facă să-i desconsiderăm pe cei vechi, nu e ceva infamant, pur și simplu e vorba de alt tip de societate și oricine știe că la țară lumea se poartă altfel cu jivinele… orășeanul cu computere și cărți are o cu totul altă viziune despre animale și crede că țăranul e nesimțitor cu animalul. În realitate, cel care chiar își petrece viața în apropierea animalelor pe care le hrănește și le îngrijește, are și un alt tip de abordare, mult mai frust. Se poate atașa de unele, dar le poate și mânca fără prea multe ezitări, fără melodramă. 

Însă câinele, într-adevăr, este animalul prin care se poate scrie cel mai bine istoria omului, dacă ar trebui să alegem un singur animal pentru asta, prin varietatea extraordinară a rolurilor pe care le-a jucat în societate, inclusiv, de exemplu, ca furnizor de lână la anumite triburi canadiene preistorice. 

În carte discut și despre marele cimitir de câini din perioada elenistică de la Ashkelon unde sunt înmormântați în jur de 1000 de câini și toată lumea încă își sparge capul să afle de ce. Cine erau aceste persoane non-umane înmormântate acolo? Erau animale de companie? Erau sacrificii pentru zei? Erau un produs secundar ar traficului de câini? Erau considerați cumva membri ai comunității și trebuiau înmormântați?

Acest cimitir pune în lumină liniile de evoluție ale unei întregi comunități umane. Asta mi se pare extraordinar la studiul animalelor, începi să despici firul în patru – mă refer la firul de blană – într-un mic studiu de caz concret și constați că, de fapt, scrii o istorie a unei societăți umane. Oriunde ne uităm găsim aceste dovezi ale coexistenței practic permanente a omului cu sălbăticiunile, încă dinainte de domesticirea câinelui, acum cel puțin 12.000 de ani. 

– Aveți printre cazurile pe care le-ați studiat vreunul care v-a impresionat în mod deosebit sau a rămas enigmatic în continuare pentru dumneavoastră?

– M-ar tenta să scriu separat despre un subiect cumva secundar care s-a detașat pe fondul acestei cărți, pe care am numit-o în carte problema anatomiei simbolice. Adică a felului în care oamenii au creat uneori schelete fabuloase din oase aparținând unor specii diferite. Au pus în gropi uneori părți ale unor animale diferite, organizate în așa fel încât să creeze un hibrid.

Există în Egiptul preistoric un schelet al unui om decapitat, al cărui craniu a fost înlocuit cu un ou de struț. Există la unele populații obiceiul de a îngropa oasele unui animal consumat, dar într-o articulare aproximativ anatomică. De exemplu, în Europa nordică preistorică se îngropau așa urșii, în America Centrală precolumbiană se îngropau așa câinii.

Dar încă din paleolitic există un schelet de neandertalian în continuarea căruia sunt așezate două picioare de urs. De ce oare?

O mumie egipteană a unei pisici are craniul plasat în vârful unui picior de om. Se creează în felul ăsta o ființă mitologică aproape, un teriantrop, un om-animal. E ceva ce în principiu noi cunoaștem din artă, sigur, în artă avem destule reprezentări hibride de acest tip, dar în arheologie sunt foarte rar descoperite și surprinzătoare. Și uneori includ exemple destul de greu de înțeles, cum este undeva în Franța medievală, scheletul unui câine al cărui craniu este unul de copil. Nu avem niște texte care să explice aceste ritualuri.

Dar cred că asta ne amintește că societatea e creată de indivizi care uneori pot lua ritualurile și pe cont propriu, adică în ciuda faptului că societatea tinde să ne standardizeze permanent și să ne controleze, e clar că în absența unei practici centralizate cu forța pot apărea și derapaje individuale.

Omul se simte liber să pună în mormânt ce dorește el, conform credințelor din satul lui sau conform celor personale. Sigur, când vine vorba de moarte nu dezvoltă fiecare o concepție idiosincratică. De obicei, miezul ei este cel împărtășit de un întreg sat, oraș, civilizație. Dar individul se manifestă cel mai puternic abia în derapajele lui.

Vedeți, istoricul ar trebui să vorbească de societăți, este un lucru important, da, dar și de momentele în care individul ia pe cont propriu istoria. Și se pare că animalele sunt un loc privilegiat de construcție a acestei atitudini individuale a omului față de istorie.

– Descrieți la un moment dat un mormânt în care au fost găsite: o pisică sălbatică, șapte babuini și un hipopotam nou-născut. E o imagine șocantă pentru cineva care trăiește azi, mai ales că pare să nu aibă nicio logică alegerea. 

– Pentru că fiecare societate are logica ei și obligația noastră este să nu așezăm societățile din trecut într-un pat al lui Procust și să tăiem ce iese din el sau să lungim cu ciocanul, ci să încercăm să ne punem în pielea oamenilor și să înțelegem de ce luau aceste decizi, bune-rele. De asta și discut animalele pe specii, încercând să înțeleg simbolismul fiecărei specii în fiecare comunitate.

Adică una este să trăiești în Cluj azi, alta este să trăiești în Hierakonpolis, Egipt, de care ziceați, unde e firesc ca aceste jivine sau altele, cum ar fi crocodilii, să fie sacrificate elitei. La Tebtunis e la fel de firesc să oferi mumii de crocodili zeilor, ca ofrandă. Și atunci plasezi o comandă de mumie de crocodil. Și atunci e la fel de firesc să existe ferme speciale de crocodili în care ouăle sunt ținute în incubatoare, apoi crocodilii ținuți într-un bazin până când ajung la dimensiunea convenabilă să fie transformați în animale sacrificate și deci mumii.

Un asemenea incubator cu ouă de crocodil și bazin s-a și descoperit arheologic. Nouă ni se poate părea absurd, aberant, dar asta ar fi o atitudine profund etno – și egocentrică. Frumusețea istoriei vine tocmai din diversitatea comportamentelor culturale ale societăților umane. Comportamentele astea uneori sunt violente și respingătoare, ceea ce nu poate intra sub tutela frumuseții, dar voiam să spun că ele rămân interesante, în măsura în care vorbesc despre om.

Poate fi zguduitor să afli că atunci când moare cutare regișor scit, urmașii lui decid să se sacrifice o herghelie întreagă, sute de cai. Este scandalos pentru noi azi, dar încă o dată spun: într-o civilizație dată, fiecare comportament face parte dintr-un pachet al civilizației respective, are un sens care nu poate fi prins numai și numai pe baza acelui comportament. El inervează un întreg mod de viață, din care nu poate fi extras sau modificat așa cum ai corecta o literă într-un text, fără să afecteze restul textului.

Și chiar și pentru acești sciți care își sacrificau caii, zece, douăzeci, o sută sau chiar, undeva în Kuban, trei sute șaizeci, nu sunt deloc convins că acel sacrificiu nu era văzut inclusiv ca o onorare a cailor. Și nicidecum ca pe un fel de a spune calul meu, pe care eu l-am crescut și l-am călărit, este o ființă de nimic! Paradoxală, și deci interesant de studiat, rămâne însă interfața rituală prin care respectul sau atașamentul pot fi uneori, în istoria mai îndepărtată sau mai apropiată, convertite în violență sau exprimate prin violență.

Normal, sensibilitatea noastră azi este formată într-un anumit fel, de un mod de viață destul de îndepărtat de animale, din păcate. Sălbăticiunile sunt în ecranul televizorului, între copertele cărților pentru copii… și adesea, avem la dispoziție o tipologie de reacții gata pregătite în fața lor. Ce vreau să spun este că eu, ca istoric, nu sunt cel care trebuie să judece o societate, sunt cel care trebuie să-i înțeleagă rotițele și arcurile și să le prezinte celorlalți care vor să le înțeleagă. Cine dorește doar să judece și să condamne oameni nu are de ce să citească această carte. Și, în general, nu are de ce să citească nimic. 

– Dacă ați avea o mașină a timpului, unde v-ați întoarce, la unul din momentele documentate în cartea aceasta?

– Pentru mine a fost o surpriză, recunosc, să constat că rolul pisicii în societățile preistorice și antice este de fapt mult mai neînsemnat decât m-aș fi așteptat. Și am constatat apoi că, în realitate, pisica este mai degrabă o invenție medievală, pisica pe care o iubești și o mângâi. Deci aici interesante sunt oasele absente ale pisicii, să zic așa. 

Aș merge în Evul Mediu timpuriu să înțeleg cum apare mângâierea pisicii. Aș merge la Reichenau, unde era o mănăstire benedictină în care un călugăr irlandez a scris un poem despre pisica lui albă, numită Pangur, despre care spune că îl însoțea în scriptorium, în timp ce făcea munca lui cărturărească. 

M-aș duce tot în secolul IX la cei care povestesc o anecdotă în diferite formulări, despre un pustnic care nu avea pe lume decât o pisică și care aude în vis o voce divină care îl dojenește că își mângâie în fiecare zi pisica și nu o împarte cu nimeni. Și că ține mai mult la ea decât la niște comori! 

Este foarte târziu acest moment în care pisica își face apariția în viața noastră afectivă. Pandantul arheologic al lui Pangur și al pisicii-comoară, de care știm din sursele scrise, este în Anglia, cam în aceeași perioadă, unde în epoca saxonă târzie apar din pământ vreo zece schelete de pisici undeva pe coasta sudică.

Ei, unul dintre aceste schelete se dovedește, la analiza de izotopi, că aparținuse unei pisici care mâncase foarte mulți pești. Spre deosebire de toate celelalte pisici de acolo și de ceilalți oameni de acolo. Să fie asta realmente prima pisică iubită și tratată cu delicatese din afara Egiptului? Pentru că peștele marin e ceva scump rezervat elitei, în niciun caz animalelor. Acolo m-aș duce: să înțeleg cum se face că Evul Mediu timpuriu născocește, în Europa, pisica iubită și mângâiată. Mai ales în condițiile în care creștinismul era oficial împotriva investiției emoționale în animale. 

– Aveți momente când vă gândiți să abandonați un manuscris?

– Aici îmi amintesc de vorba unei scriitoare germane, Irmgard Keun, nu e deloc tradusă la noi din câte știu. Și care spune că pentru a putea să scrii, să duci o carte până la sfârșit, ar trebui să câștigi suficient încât să poți bea zilnic, măcar în ultimele luni de muncă, o sticlă sau două de șampanie.

De fapt, problema când scriem este confruntarea propriilor noastre limite: ale înțelegerii noastre, ale capacității noastre de a sta treji și așa mai departe. Mai ales a capacității noastre de a sintetiza, căci într-un volum științific orice cuvînt trebuie să fie o sinteză. Și este exasperant să te dai cu capul de aceste limite așa cum o faci când scrii. Dacă nu scrii, poți să te prefaci că nu le ai.

În clipa în care începi să lucrezi la carte, nu te poți feri de conștiința faptului că ești ceva mic care încearcă să ajungă la ceva mare. Și de multe ori da, vrei să abandonezi. Și plăcerea cu care ziceam că pleci la drum, acest capital de entuziasm, este aproape risipit la final. Înlocuit de uzură, de: la ce bun…?

Sau de: abia acum înțeleg cum ar fi trebuit de fapt să abordez subiectul, dar e prea târziu să mai schimb ceva. Și alte asemenea pseudo-revelații care te îndeamnă să te dai bătut. Aici esențial e să faci o pauză și să discuți cu pisica. 

– Ați scris cartea aceasta într-o perioadă suprapusă pandemiei. Voiam să vă mai întreb dacă asta v-a influențat în vreun fel scrisul. 

– Pentru mine a fost clar că e nevoie de un pariu ambițios în așa fel încât toată perioada asta să nu se scurgă în irelevanță, să nu devină doar o așteptare. Multe în viață depind de cât de vii sunt timpii tăi morți. Așa că am înțeles că volumul e o corvoadă în care trebuie să mă scufund cu toată inima, pentru că este singura metodă de a salva acest episod biografic și de a mă proteja pe mine însumi de frustrare. Și chiar de singurătate. 

Și ce putea fi mai potrivit pentru asta decât alcătuirea unei menajerii personale?!

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...