Cât de aproape e România de implementarea sistemului „garanție-returnare” pentru sticlă, plastic și metal?

România trebuia să implementeze de mai bine de șase ani un sistem eficient de garanție-returnare, în condițiile în care a ratat toate țintele de reciclare asumate ca stat membru al Uniunii Europene.

Sistemul a fost impus prin ordonanțe de urgență succesive, pe care apoi tot statul român le-a eliminat, după ce a constatat că de fapt nu le poate pune în practică.

Acum a venit rândul unui nou termen: octombrie 2022. 

Cât de realiste sunt însă planurile autorităților și de ce nu reușește România să recicleze, cu adevărat? a întrebat PressOne. 

Românii știu cum e cu reciclarea încă din anii ‘80

„Sticle goaaaaleee! Sticle goaaaaleee cumpăăăăr!” Pentru cei care au copilărit prin anii ‘80, printre care mă număr și eu, strigătul de mai sus e ca o reîntoarcere în timp.

Copil fiind, stăteam în casă sau băteam mingea prin jurul blocului când, dintr-o dată, auzeam sunetul sticlelor care se izbeau unele de altele în sacul sau în căruța în care erau transportate. Cine avea sticle sau borcane de vânzare putea să coboare în stradă și să le dea pe câțiva lei.

Clienții erau, însă, destul de puțini, pentru că în perioada aceea a regimului comunist dacă voiai să cumperi produse ambalate în sticlă, trebuia să plătești mai mult dacă nu dădeai o altă sticlă, goală, la schimb. Un decret intrat în vigoare la începutul anului 1980 impunea plata unei garanții pentru produsele din sticlă.

Nu neapărat costul suplimentar era problema, cât mai degrabă faptul că de multe ori vânzătorii nu îți dădeau produsul dacă nu dădeai o sticlă sau un borcan la schimb, ca să nu iasă în minus la gestiune. Așa că fiecare familie avea prin casă un stoc pe care îl folosea pentru schimbul de la magazin.

În plus, fiecare elev avea o normă de reciclare: 5 sticle, 10 borcane și niște kilograme de maculatură trebuiau să ajungă în fiecare lună la punctele de colectare. Era perioada „Recuperării, Recondiționării și Refolosirii”, cei 3 R asupra cărora plana „S”-ul sancțiunilor pentru cei care nu respectau normele impuse.

Treizeci și ceva de ani mai târziu, garanția încearcă să intre din nou în viețile noastre, de această dată pe listă adăugându-se PET-urile și dozele de metal.

Un sistem (încă) imperfect

Pentru consumatorul obișnuit, ambalajul nu are nicio valoare. De cele mai multe ori, omul interacționează doar câteva minute cu plasticul, sticla sau metalul din care ambalajele sunt confecționate. Poate că unele recipiente sunt refolosite pentru o perioadă scurtă de timp, altele sunt reciclate, însă majoritatea ajung să fie aruncate la gunoi, unde se transformă într-o problemă de mediu.

Sistemul garanție-returnare (SGR) este considerat o posibilă parte a soluției pentru rezolvarea acestei probleme, prin stabilirea unei valori pentru ambalajul utilizat. În cazul României, ar fi vorba de 50 de bani pentru fiecare sticlă, PET sau doză de metal cu volum cuprins între 0,1L și 3L.

Sistemul ar urma să funcționeze în felul următor: în momentul achiziționării, cumpărătorul va plăti cu 50 de bani mai mult față de prețul obișnuit. După ce consumă produsul, poate returna ambalajul într-unul din centrele de colectare, unde va primi înapoi cei 50 de bani plătiți anterior.

Nu va fi necesară prezentarea unei chitanțe, iar banii vor putea fi recuperați fie în numerar, fie prin transfer electronic, fie sub forma unor vouchere de cumpărături care pot fi ulterior transformate în numerar.

Centrele de colectare vor fi amplasate în toate magazinele cu o suprafață mai mare de 200 de metri pătrați. Magazinele mai mici nu vor avea obligația de a crea astfel de centre în incinta lor, dar vor trebui să se asocieze fie cu alte unități comerciale, fie cu administrațiile locale pentru organizarea unor puncte de colectare.

Unde vor fi amplasate acestea? La ce distanță de unitățile comerciale? Cine le va administra și cui îi va reveni responsabilitatea returnării banilor? Sunt întrebări la care legea nu oferă momentan un răspuns.

Nu este singura lacună legislativă. Garanția va fi sau nu purtătoare de TVA? Dacă ne uităm la exemplul altor state care au implementat cu succes SGR, nu ar trebui, dar momentan acest lucru nu este clar în legislația românească.

La fel, nu se știe ce se va întâmpla cu produsele care se vor afla pe raft în momentul lansării SGR. Vor trebui modificate etichetele? Se va merge în paralel o perioadă?

„Conform cifrelor pe care le le afirmă public cei implicați, adică producătorii de produse ambalate, vorbim de aproximativ 6 miliarde de astfel de bucăți de produse pe an. Dacă împărțim la 12, avem pe rafturi rulajul pentru o lună. Asta înseamnă undeva la 500 de milioane”, spune Raul Pop, manager de programe la Ecoteca, organizație specializată în reciclare și managementul deșeurilor.

„Deci noi avem 500 de milioane de produse care nu se califică pentru sistemul de garanție-returnare, pentru că nu sunt etichetate și va trebui să le înlocuim cu 500 de milioane de produse la un moment dat. Dar acest lucru nu se poate face brusc, peste noapte.”

Raul Pop crede că va fi nevoie de o perioadă de tranziție. Săptămâni, poate chiar luni, explică activistul de mediu. „Poate chiar 2-3 luni în care ele să fie înlocuite, pentru că dacă nu le înlocuim, avem situația în care cetățeanul se trezește în mână cu 2 sticle de apă plată de jumătate de litru, una în sistem de garanție, alta fără sistem de garanție și o să rezulte tot felul de discuții în contradictoriu când merge la magazin să recupereze garanția.”

De asemenea, există o probabilitate foarte mare ca identificarea ambalajelor să se facă la nivel de sortiment, pe etichete urmând să fie aplicat un cod de bare comun pentru toate sticlele din categoria respectivă. Asta înseamnă, în teorie, că cineva care cumpără o băutură răcoritoare din altă țară ar putea încasa garanția în România, chiar dacă aceasta nu i-a fost niciodată reținută?

„S-ar putea să apară și situația în care există produse individualizate, cu un cod de bare comun pentru 4-5 țări. Acest aspect este reglementat, în principiu, n-ar trebui să se prea întâmple, pentru că toți producătorii au obligația să refacă acest cod de bare, să fie specific României”, adaugă Raul Pop.

„Ce se poate întâmpla în afara acestei situații previzibile este să apară falsurile. Când știi că dacă returnezi într-un magazin o sticlă goală cu o etichetă, primești 50 de bani și să produci acea etichetă te costă 5, 10, 15 bani, evident că tentația va fi foarte mare, iar lucrul ăsta nu se poate preveni altfel decât printr-un alt model de marcare și înseriere a acestor ambalaje. Acest aspect momentan nu este prevăzut în legislație”, atrage atenția Raul Pop.

Garanția amânării

Pentru toate aceste posibile probleme ar fi trebuit să existe deja răspunsuri, mai ales că introducerea SGR era stabilită pentru 1 octombrie. Producătorii au cerut, însă, o nouă amânare.

Asta după alt lung șir de amânări care au început încă din 2016 când SGR a fost introdus prin Ordonanță de Urgență, apoi eliminat în 2017 și reintrodus în 2018, tot prin OUG. Abia în 2020 ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a elaborat normele de implementare, însă data lansării a fost treptat împinsă din 2021 în aprilie 2022 și apoi în octombrie 2022.

„Anii nu au trecut degeaba, chiar dacă vorbim de mult despre acest sistem”, crede Alice Nichita, președinta Asociației Producătorilor de Băuturi Răcoritoare pentru Sustenabilitate, industrie responsabilă pentru producerea unei imense cantități de ambalaje.

Pentru ea, sistemul de  garanție-returnare este „poate cel mai complex proiect pe care România va trebui să îl implementeze în următoarea perioadă.”

„Infrastructura sistemului presupune 5 sau 6 centre de colectare care vor trebui construite de la zero. Vorbim de niște fabrici, de niște centre de colectare, numărare și sortare a ambalajelor. Pentru acestea trebuie identificate locațiile, trebuie construite sau închiriate clădirile, dar cel mai important, trebuie comandate echipamentele de numărare și sortare a ambalajelor.

Din toate discuțiile pe care le-am avut cu cei care produc astfel de echipamente, mai ales în criza actuală de cipuri, vorbim de termene de livrare de minim 12 luni”, mai spune Alice Nichita.

Actualul ministru al mediului, Tanczos Barna, a declarat recent că termenul stabilit a fost „extrem de optimist”, dar speră să găsească „soluția de compromis pentru o implementare rapidă”. Ministrul a invocat la rându-i criza mondială a cipurilor și războiul din Ucraina drept cauze care au contribuit la această nouă amânare.

Mult mai greu a cântărit, însă, tergiversarea procesului prin care a fost desemnată compania care va administra sistemul.

„În lipsa unui cadru legislativ sau în lipsa unui operator licențiat nu puteau fi parcurse etape operaționale, pentru că vorbim de un business plan care trebuie implementat de o companie. De-abia din momentul acesta, în care ne aflăm, urmează ca această companie, care începe ca un start-up, să aibă un directorat, să aibă angajați proprii, să poată ulterior să demareze toate procedurile de achiziție pentru echipamentele de colectare”, spune președinta APBRPS, Alice Nichita.

În luna august a acestui an, guvernul a hotărât că administratorul SGR din România va fi RetuRO Sistem Garanție Returnare S.A., o companie care are trei acționari privați: Asociația Producătorilor de Băuturi Răcoritoare pentru Sustenabilitate, Asociația Berarii României pentru Mediu și Asociația Retailerilor pentru Mediu, și un acționar public, statul român, prin autoritatea centrală de mediu, care deține 20% din acțiuni „pentru a fi la masa discuțiilor și a vedea din interior care este mersul lucrurilor”, conform ministrului Tanczos Barna.

În alte țări în care SGR este funcțional, administratorul este 100% privat.

„Sunt modele diferite. Într-adevăr, majoritatea sistemelor sunt eminamente private, tocmai pentru că ele trebuie conduse eficient și din perspectivă economică și de mediu. Eu văd, însă, partea plină a paharului și aleg să văd că dacă rolul statului este activ în companie ne va ajuta poate la scurtarea anumitor termene care țin de zona de aprobare”, adaugă Alice Nichita.

„Statul trebuia să rămână în afara sistemului, să fie un simplu arbitru și penalizator dacă nu se îndeplinesc obiectivele”, susține însă Raul Pop, de la Ecoteca, care reclamă și un posibil conflict de interese, din moment ce statul român se transformă concomitent în acționar și autoritate de control. 

„Statul pretinde că implicarea lui acolo va ajuta sistemul. Eu am dubiile mele, pentru că n-am prea văzut exemple în România în care implicarea statului să ducă la ceva bun sau mai bun decât ceea ce face mediul privat. Și, în plus, mi se pare și un conflict de interese, pentru că el trebuie să și verifice și să penalizeze. Or, dacă este și acționar și organ de control, lucrurile s-ar putea să nu funcționeze așa cum ar trebui în mod normal.”

Conform estimărilor RetuRO, SGR ar mai avea nevoie de fapt de încă cel puțin doi ani pentru a putea intra în vigoare.

„Abia din acest moment putem să ne uităm la perioada de referință necesară pentru implementarea sistemului și dacă ne uităm în alte țări și la alte exemple, vedem că de obicei durează cam 2 ani”, spune Alice Nichita.

„Cu siguranță 2024 va fi anul în care va funcționa sistemul de garanție-returnare. De altfel, din perspectiva producătorilor, pot spune că avem nevoie de cel puțin 2 ani de operaționalizare înainte de țintele mărite din 2025 pe care trebuie să le îndeplinim. Deci, cu siguranță noi suntem dispuși să facem tot ce-i posibil să începem în cel mai scurt timp posibil, pentru că este în interesul tuturor ca sistemul să funcționeze cât mai repede posibil.”

Țintele de reciclare ale SGR sunt ambițioase, de la 65% în primele luni după lansare, la 85% sticlă, 90% plastic și 90% metal după 3 ani.

În prezent, România se află pe ultimele locuri în Europa la capitolul reciclare, cu o rată de patru ori mai mică decât media UE. Până în 2020, procentul de reciclare ar fi trebuit să fie de 50%, dar se situează în intervalul 11-15%. 

„Avem din ce în ce mai multe provocări legate de recuperarea deșeurilor și cu cât amânăm mai mult implementarea SGR cu atât o să fim mai departe de ținte. Noi am demonstrat deja că prin colectarea separată și prin serviciul de salubritate nu suntem capabili să ajungem la un nivel de reciclare acceptabil măcar. Așadar, orice fel de sistem suplimentar care ajută este mai mult decât bine venit. Este chiar indispensabil”, spune Raul Pop.

În opinia sa, succesul SGR va depinde în mare parte de ușurința cu care va putea fi accesat de consumator.

„Dacă vrei ca consumatorul să aibă un anumit tip de comportament, trebuie ca sistemul să fie facil și la îndemână. Va fi foarte important dacă pentru consumatori va fi ușor să returneze aceste ambalaje. Consumatorului i-ar plăcea să ia 50 de bani, dar dacă va trebui să meargă 5 kilometri pentru treaba asta, evident că nu va fi la fel de încântat.”

„Eu am convingerea că sistemul ăsta va fi foarte eficient în a aduce înapoi aceste tipuri de ambalaje. Și să nu uităm faptul că în România s-a dovedit de-a lungul timpului că nu trebuie neapărat ca consumatorul care are sticla sau fierul vechi sau alt tip de de material cu valoare, să-l ducă el personal. E suficient să îl lase undeva nesupravegheat și-și găsește el drumul înapoi pentru a fi transformat în bani”, adaugă managerul de programe de la Ecoteca.

Reciclarea plasticului: un simplu exercițiu de PR?

Pentru carton, sticlă și metal nu există nicio îndoială că reciclarea funcționează. Producerea unei cutii din aluminiu reciclat reduce amprenta de carbon a acesteia cu până la 95%. La fel se întâmplă și cu sticla, care după ce este spălată și topită va constitui materia primă pentru producerea altei sticle, într-o economie circulară care se speră că va ajunge să înglobeze cât mai multe materii prime.

Dar cu plasticul nu este atât de simplu. Pe piață există mii de tipuri diferite de plastic, fiecare cu propria compoziție și caracteristici. Ele includ diferiți aditivi chimici și coloranți care nu pot fi reciclați împreună, făcând practic imposibilă sortarea a trilioane de bucăți de plastic.

Deși, în teorie, toate tipurile de plastic pot fi reciclate, multe nu sunt și pentru că produsul rezultat este de o calitate inferioară celui original.

Unele companii susțin că nu este și cazul polietilen tereftalat-ului sau PET mai pe înțelesul tuturor, al cărui ciclu de reciclare ar fi infinit, în viziunea lor. Produci, colectezi, sortezi, reciclezi. Produci. Colectezi. Sortezi. Reciclezi. Produci… și tot așa.

PET-ul colectat trebuie să îndeplinească, însă, câteva condiții: să fie curat, transparent și să nu conțină niciun contaminant de tipul celor care se folosesc pentru lipirea etichetelor. Acestea sunt condiții care se vor aplica și la colectarea ambalajelor în cadrul SGR.

O teorie combătută de mulți chimiști, care spun că până și acest tip de plastic își pierde calitățile după câteva cicluri de reciclare.

Potrivit Institutului de Istorie a Științei din SUA, aceeași bucată de plastic poate fi reciclată de două sau trei ori înainte de a se transforma într-un material imposibil de reutilizat și de fiecare dată când plasticul este reciclat i se adaugă material virgin pentru a-i spori calitatea.

În plus, aspectul financiar face ca reciclarea plasticului să nu fie o variantă viabilă din punct de vedere economic.

Procesul de reciclare al plasticului, inclusiv al PET-ului, este mult mai costisitor decât producția de material nou. Colectarea, sortarea, transportarea și reprocesarea deșeurilor de plastic nu se justifică din punct de vedere financiar pentru companii, în contextul în care producția de plastic virgin devine de la an la an mai ieftină.

„Reciclarea plasticului nu funcționează și nu a funcționat niciodată. Mereu a fost doar o campanie de PR din partea companiilor care sunt responsabile de o mare parte din poluarea cu plastic din mediul înconjurător și care spun că nu plasticul e problema, ci modul de gestionare a deșeurilor”, spune, pentru PressOne, Alexis Goldsmith, de la organizația Beyond Plastics din Statele Unite. 

Încă de la începutul anilor ’90, companiile petroliere au investit zeci de milioane de dolari în reclame al căror scop era să impregneze în mintea consumatorilor că plasticul este un material special.

„Sticla poate că este goală, dar nu trebuie să o privim ca pe un gunoi”, spunea o astfel de reclamă. „Are un potențial uriaș, iar noi am pus bazele celui mai mare și mai complet program de reciclare pentru ca plasticul să poată fi refolosit în moduri utile”.

În paralel, industria a investit într-o serie de proiecte care să pună plasticul într-o lumină bună. Au apărut automate de colectare și sortare, centre de reciclare și organizații non-profit al căror scop era să îl facă pe consumator să se simtă bine pentru că reciclează.

„Companiile spun că dacă am recicla mai bine, problema ar fi rezolvată. Dar asta nu este adevărat, pentru că plasticul reciclat nu a dus niciodată la reducerea producției de plastic nou. Producția a crescut de la an la an și este de așteptat să se tripleze sau chiar să se cvadrupleze până în 2050. În SUA mai puțin de 6% din plastic este reciclat și problema poluării nu se va rezolva până când nu vom produce mai puțin plastic”, susține Alexis Goldsmith.

Beyond Plastics a lansat la finalul anului trecut un raport intitulat „Plasticul, noul cărbune”, în care analizează impactul pe care industria petrochimică îl are asupra mediului înconjurător, atât din punct de vedere al emisiilor, cât și al poluării aerului și apei.

„Industria plasticului va depăși în curând centralele pe cărbune în ceea ce privește emisiile de gaze cu efect de seră în SUA. Relația dintre plastic și cărbune este foarte strânsă, pentru că împart o mare parte din infrastructură, inclusiv cea de transport. Acest aspect este legat mai departe de apariția inegalității sociale, de pierderea biodiversității, de poluare și de probleme medicale asociate, de contaminarea apei și așa mai departe. Aș putea continua la nesfârșit”, spune Alexis Goldsmith.

Plasticul reprezintă planul B pentru companiile din domeniul combustibililor fosili.

Pe măsură ce capătă avânt tranziția către energiile regenerabile, aceste companii nu vor dispărea. Doar își vor concentra eforturile către o altă piață de desfacere pentru produsul lor, se arată în raportul celor de la Beyond Plastics. Cifrele arată că industria petrolieră câștigă în prezent peste 400 de miliarde de dolari anual din plastic.

E o situație care până acum a reușit să se strecoare cumva pe sub radar, crede Alexis Goldsmith.

„99% din plastic este realizat din petrol și gaze, ceea ce face ca industria petrochimică să fie responsabilă de cea mai parte a emisiilor apărute ca urmare a extragerii combustibililor fosili și a transformării lor în plastic. Emisiile continuă să apară și în momentul în care se dezintegrează în gropile de gunoi sau în mediul înconjurător, iar plasticul poate interfera cu abilitatea oceanelor de a acționa pe post de absorbant al carbonului.”

„Alteori, plasticul ajunge în incineratoare, arderea lui însemnând de fapt mai multă poluare a aerului. E important să înțelegem că emisiile nu se petrec sub ochii noștri, atunci când folosim plasticul, dar ele există pe parcursul întregului ciclu de producție.”

„Cu toate acestea, foarte puține politici publice fac referire la emisiile asociate plasticului, atunci când au în vedere măsuri de combatere a schimbărilor climatice”, spune reprezentanta organizației Beyond Plastics.

„Nu e nevoie ca toată lumea să aplice perfect sistemul «risipă zero», ci doar ca majoritatea să îl aplice imperfect”

Industria petrochimică continuă să susțină că reciclarea este soluția ideală și în ultima perioadă chiar a început să promoveze un alt tip de reciclare, considerat a fi revoluționar: reciclarea chimică.

Este doar o formulă pompoasă prin care arderii de plastic i se spune „reciclare chimică”, se arată în raportul Beyond Plastics, care susține că această metodă nu ar face decât să inducă falsa speranță că plasticul este reciclat, când de fapt este transformat în combustibil pentru alte industrii. Raportul citează datele companiei New Hope Energy, o promotoare a reciclării chimice, care susține că plasticul transformat în combustibil este de trei sau patru ori mai valoros decât ca materie reciclabilă.

„Arderea plasticului este mult mai rea decât depozitarea lui în gropile de gunoi, în ceea ce privește emisiile, dar și a nivelului de poluare toxică. Când arzi plasticul împreună cu hârtia, spre exemplu, se creează un compus numit dioxină, care este extrem de toxic”, mai spune pentru PressOne Alexis Goldsmith.

„Dioxina rămâne în mediul înconjurător timp de generații. Nu se descompune gradual și poate afecta generațiile viitoare. Chiar dacă tu nu ai fost expus direct la dioxină, dacă bunicul tău a fost expus, atunci te poate afecta și pe tine.

De aceea arderea plasticului nu reprezintă o idee prea bună, dar din ce în ce mai multe companii apelează la această variantă pentru că o pot face fără o monitorizare eficientă. Adesea, plasticul este ars în fabricile de ciment pe post de combustibil, în incineratoarele municipale pentru producția de energie sau în facilitățile de reciclare chimică”.

O soluție generică pentru rezolvarea acestor probleme nu există și nici nu va exista până când oamenii nu vor conștientiza cu adevărat problemele generate de plastic și nu se vor implica mai mult în eliminarea lor, este de părere Alexis Goldsmith.

„Nu e nevoie ca toată lumea să aplice perfect sistemul «risipă zero», ci doar ca majoritatea să îl aplice imperfect. Orice schimbare care duce la reducerea cantității de plastic consumată este bună pentru planetă, dar mai ales pentru sănătatea ta. Ambalajele de plastic în care ne cumpărăm mâncarea ajung și în alimente. Noi consumăm microplastice din ambalaje, așa că de fiecare dată când consumi alimente care nu au fost ambalate în plastic îți protejezi și sănătatea.”

Până în 2025 ținta de reciclare a României va fi 55%, imposibil de atins chiar și cu un SGR funcțional, motiv pentru care România riscă să intre în procedură de infringement.